Capitolul 1

Prima care află în sat că Niculae al lui Moromete o să vie acasă pe tot timpul cât o să ţină secerişul şi treierişul fu Marioara lui Fântână, fata lipoveanului; află vestea chiar de cu seară, cu multe ceasuri înainte ca Niculae însuşi să fi ştiut unde avea să se ducă el a doua zi.

Dimineaţa fata se trezi povestind mamei că visase că era la deal la secere şi că începuse o ploaie mare şi cineva o chema să se adăpostească sub un pom sau sub o covergă între nişte pepeni, dar pentru că nu ştia cine era sub coviltirul acela, ea nu se ducea şi ploaia o ploua şi de frică începuse să strige. A strigat în somn. S-a auzit sau nu s-a auzit?

— Nu s-a auzit, zise mama, a plouat niţel azi-noapte spre ziuă, a dat câteva picături, d-aia ai visat ploaia.

Fata însă întârzia în aşternut fără să-şi dea seama, prinsă poate de ceea ce numai ea ştia că mai simţise încă în vis şi maică-sa se răsti la ea să se dea mai repede jos de pe prispă şi să se apuce de treabă, n-auzea că vaca aia a început să mugă? Fata tresări, se dădu repede jos, îşi spălă mâinile cu săpun (pe faţă nu se spălă, se drese numai cu un fel de preparat vâscos de glicerina), îşi trase rochia pe cap, îşi puse un şorţ curat şi, cu mânecile sumese, cu un vas mare de lut într-o mână şi o copaie mică de lemn plină cu tărâţe în cealaltă, o luă spre şopron unde într-adevăr se auzea mugetul parcă nedecis al vitei; era o chemare să i se dea să mănânce şi să i se ia laptele care îi presa ugerul, nervoasă însă în acelaşi timp că avea să rămână fără el, amintire poate a viţelului care dispăruse nu se ştie unde şi nu-l mai vedea în fiecare dimineaţă alergând cu botul întins spre ea şi înghesuindu-i-se sub burtă în timp ce ea îl lingea sub coada îmbârligată de plăcere.

Răsărea soarele, norii se topeau în zare. Ploaia care întâmpinase revărsarea zorilor scuturase copacii de flori. Marioara străbătu curtea desculţă, cu un mers care nu era cu nimic turburat în legănarea lui firească de vasele pe care le ducea sprijinite cu mâna de şold şi de subţioară. Tălpile ei desculţe lăsau urme nestricate pe bătătura înmuiată. Călca fără să se uite, peste petalele mici şi albe împrăştiate pe pământ.

Sub şopronul deschis vaca se nelinişti, suflă puternic pe nări şi schimbă agitată locul, biciuind aerul cu coada ei lungă. Marioara n-o luă în seamă, îi puse copaia înainte şi din vasul cu care venise turnă de câteva ori în mână şi îi spălă ugerul, dar ceva nu era în ordine, vita schimbă iar locul, de astă dată fără veste, şi îi trânti vasul sub care fata se pregătea să înceapă mulsul.

— Şi tu ce-oi fi având, fire-ai afurisită să fii, era să-mi spargi oale, zise Marioara tare. Nu ţi-am dat tărâţe, ce mai vreai?

Vaca lingea într-adevăr cu lăcomie din copaie, dar cu capul dispus în aşa fel încât ochiul ei mare să vadă şi ce se petrece sub uger şi pesemne că era ceva care nu-i plăcea fiindcă şi pielea de sub burtă avea cutremurări dese şi prelungi, deşi în staul nu se trezise încă nici o muscă.

— Of, cum te prosteşti tu şi când ţi-oi da eu acuma câteva, zise Marioara în şoaptă, nervoasă; mamă, nu ştiu ce-are vaca asta astăzi, dă cu piciorul, ce să-i fac eu?!…

— Vorbeşte-i frumos şi stai liniştită, răspunse mama. Sare mai are?

— Are.

— I-ai spălat ugerul cu apă caldă?

— Da.

— Spune-i pe nume, şi nu mai ţipa aşa ca o nebună, zise mama într-un târziu, prinsă de altele.

Acest dialog potolise vita şi Marioara îi apucă ugerul şi apropiind oala apăsă. Laptele ţâşni cu putere în pereţii smălţuiţi ai vasului împrăştiind spumă albă şi miros crud de ierburi. Fata avu în aceeaşi clipă un surâs strâmb şi cu amândouă mâinile pe uger izbucni brusc în plâns, şi lacrimile îi năvăliră peste obraji în boabe mari şi repezi udându-i şorţul şi genunchii dezveliţi. Vaca suflă pe nări, răsturnând copaia, care de altfel era goală, izbi cu coada, dar nu se mai mişcă şi Marioara ştergându-se la ochi continuă mulsul. Ca o răpăială de primăvară, plânsul îi trecuse…

Ea era fata care îl aşteptase, făcându-se de râs, pe Niculae al lui Moromete în paie în tindă. Despre ea se spusese pe urmă că ar fi rămas borţoasă cu el. Era mică atunci, abia împlinise paisprezece ani, şi se duse la clic pe furiş (mâncase pe urmă bătaie îndesată când se întorsese acasă), venise la ea o surată şi îi şoptise la ureche că la alde cutare e clic şi a vorbit ea cu un băiat să-l aducă şi pe Niculae, şi acolo tot băiatul acela o să stingă lampa şi o s-o scoată pe ea cu el în tindă. Asta era ceva care nu prea se făcea la un clic (stinsul lămpii), de obicei ieşea întâi băiatul fără să se bage de seamă cine e şi pentru asta ieşeau mai mulţi afară şi numai unul din ei rămânea pe întuneric în paie şi abia pe urmă era scoasă şi fata, dar asta în văzul la toţi şi silită, împinsă cu forţa şi ea trebuind să se zbată şi să se proptească în prag cu picioarele, să nu se spună după aceea că a ieşit cu voia ei. Nu erau însă siguri de Niculae şi de-aia se hotărâseră să stingă lampa ca să nu se vadă că băiatul n-ar vrea, ceea ce ar fi fost nemaipomenit, s-ar fi băgat de seamă că de fapt fata e aceea care vrea, şi s-ar fi făcut în felul ăsta de râs. Se şi făcuse, dar nu pentru mult timp şi nu intrase chiar în gura celor mari, ci tot a celor de seama ei care şi aceştia uitaseră repede întâmplarea, mai ales după ce se dovedise că acolo în paie nu se întâmplase chiar nimic (nici măcar nu legaseră vorbă, să se ducă pe urmă el singur pe la ea şi s-o fluiere seara să iasă la poartă). Bătaia primită pe urmă dimineaţa acasă, aşa după cum îi spusese chiar mama târând-o de păr, nu fusese din pricină că se dusese la clic. La clic putea să se ducă, dar la ce clic şi cu cine? Acela la care fusese ea nefiind clic de fete mari, iar cea cu care se dusese nefiind în orice caz, dacă erai să te iai după ce zice lumea, fată mare. Se spunea că văduva lui Ilie Pipa, mama acelei fete, se culca ea cu un băiat într-un pat şi în patu ălălalt fata ei, pe care o chema Sora, cu alt băiat şi că mulţi flăcăi furau noaptea din podul casei părinteşti duble de grâu sau kile de tot felul de alimente fără de care muierea şi fata ei nu le deschideau uşa şi că se duceau acolo şi petreceau, muierea aprinzând focul şi făcând gogoşi calde în untdelemn, iar flăcăii venind pe lângă altele şi cu ţuică în tunică, sau cu vin, care mergea bine cu gogoşile. Ceea ce nu ştia însă mama, dar ce ştia foarte bine fata lipoveanului (şi de aceea poate tăcuse mâlc în timpul păruielii) iar Niculae ştia şi el, era că vara Marioara se întâlnea cu alte fete după-amiezele să păzească via şi în covergă unde stăteau pitite se petrecea numai ele ştiau ce. Târnuiala mamei şi vorbele care îi ieşiseră după acel clic curmaseră, după câte se părea, prietenia ei cu Sora, dar ceva se întâmplase totuşi între ea şi Niculae al lui Moromete, şi anume nu ceva de care ştiau numai ei doi, de vreme ce venise cineva să-i spună că Niculae o să-şi petreacă secerişul şi treierişul aici în sat. Nu răsuflase însă nicăieri nimic care să dea de vorbit.

Marioara terminase de mult, şi când se ridică şi ieşi cu vasul plin, surâsul ei strâmb era acum vesel şi mama îi urmări pe furiş, cu o privire bănuitoare, paşii şi mişcările cu care urcă scara prispei şi intră în tindă. Nu se ştie ce nu-i plăcu, fiindcă deodată ridică braţul şi o lovi în cap… În loc să se arate surprinsă şi să se indigneze, fata se feri şi se îndârji doar cu o împotrivire care nu mai avea în ea nimic spontan:

— Stai, mamă, la’n loc, vreai să-mi cadă laptele din braţe sau ce te-a apucat?!

Ca şi când asta ar fi fost grija ei, să nu-i verse mama laptele, pe care de altfel foarte grijulie îl puse jos şi începu să se îndeletnicească cu vărsarea lui în diferite oale mai mari sau mai mici, la prins, la fiert, sau la dubă pentru strâns de vânzare.

— Când ţi-oi rupe eu ţie moalele, şuieră mama.

— Ce-ai cu ea, fă, interveni Adam Fântână de pe prispă, unde îşi făcea, pe îndelete, bocancii albi de pospaiul de la moară (el era responsabilul morii naţionalizate a comunei). Ce tot o înghionteşti?

— Stă în aşternut dimineaţa şi acum uită-te la ea, zise mama, dar omul nu se uită, îşi văzu mai departe de periat.

— Ce făcu, îţi sări ţie în cap? continuă el. E fată mare, nu mai are paişpe ani, se mărită mâine, poimâine… când o să te duci pe urmă pe la ea o să te dea bărbatu-său afară din casă.

— O să vezi tu ce-o să facă asta, las-o tu în voia ei, să vezi cum o să ia câmpii. Şi tot eu o să pătimesc, n-o să pătimeşti tu care stai toată ziua la nenorocita-aia de moară şi nu mai ştii nimic.

— De ce nenorocită? exclamă lipoveanul. Şi continuă îndată: nenorocită eşti tu, că stai toată ziua cu gura pe fata-asta, în loc s-o laşi în pacea ei să-şi vadă de tinereţe!

— Unde vezi tu că n-o las?! Vorbeşti şi tu fără nici-un rost, răspunse mama cu un dispreţ acum liniştit şi prinsă de alte griji, în timp ce într-adevăr rostogolea de undeva din pod pe o scară o cergă uriaşă şi cam ruptă pe care vroia pesemne s-o cârpească. Vezi mai bine, adăugă ea cu un fel de exemplificare, că s-a oprit ăla la poartă, Vasile al Moaşei din Cotoceşti, ce-o mai fi vrând şi ăsta, a trecut şi aseară pe-aici. „Du-te la moară, îi zic, acolo îl găseşti.” Nu, că nu vrea să se ducă la moară.