Capitolul 2

Lipoveanul ridică barba de pe genunchiul frânt şi se uită. Nu zise nimic când văzu într-adevăr un om la poartă, nu dădu nici o încuviinţare, îşi reluă văxuitul şi abia într-un târziu întrebă:

— Ce este, Vasile, intră în curte, ce aştepţi acolo? Ce, eşti milog de stai aşa dimineaţa la poartă şi nu zici nimic?

— Bună-dimineaţa, zise Vasile apropiindu-se şi continuă să nu zică nimic, când ar fi putut să răspundă, dacă ar fi fost vorbăreţ, că milogii vin ei la poartă, dar nu tac din gură, se milogesc de se-aude din capul satului.

Adam Fântână intră în tindă, se aşeză la masă şi începu să mănânce. Vizitatorul rămase afară, dar în apropierea pragului tindei şi de acolo începu să spună ceva cu un glas înăbuşit şi monoton. Era un bărbat foarte tânăr, cu trupul subţire, aproape delicat, dar cu mâinile lungi, cu labele mari, crescute parcă la alt trup, groase şi negre ca nişte cazmale. În spusele lui reveneau des nişte inşi care se numeau ba Isosică, ba Plotoagă, ba Mantaroşie, ba Zdroncan şi încă alţii, pe care îi învinuia în linii generale că după ce singuri au vrut să facă anul trecut aici în sat o gospodărie agricolă colectivă, tot ei pe urmă s-au apucat şi au împiedicat-o să ia fiinţă, pe motivele că nu le convine, dar fiindcă i-a apucat raionul de lucrul ăsta, să nu zică cineva că n-au făcut, dar uite că nu vor oamenii…

— Şi oamenii vor?! îl întrerupse brutal Fântână, înghiţind flămând mari bucăţi de mămăligă dumicată în laptele proaspăt. Oamenii vor, ‘le mama lor de oameni, când m-am ridicat eu în şedinţă – şi aici lipoveanul ridică un braţ în sus drept ca lumânarea – am strigat, fraţilor, cine vrea să se înscrie să rămână aici cu mine în clasă, n-a rămas unul, am rămas eu singur, să spună pe urmă domnul Isosică la raion că eu am gonit oamenii să nu se înscrie! Şi când am ridicat pe urmă chestiunea în organizaţie, de faţă cu instructorul Filip de la regională, aţi tăcut toţi din gură, ca să poată să zică Bilă despre mine că visez! Va să zică eu visam şi voi toţi, ca nişte deştepţi, eraţi treji. Acuma veniţi la mine să-mi spuneţi, dar aşa pe furiş, până şi la moară vă e frică să veniţi, să nu vă vadă cineva şi să-i spună lui alde Isosică sau Plotoagă că aţi venit la mine fără măcinat, adică să-mi spuneţi mie cine ştie ce şi să vă ia aşa la ochi. Ce să-mi spuneţi, mă, voi, mie? Ce să-mi mai spuneţi?

— Dar ceva care e în interesul dumitale eşti dispus să asculţi? zise vizitatorul.

— Spune, zise responsabilul morii mai încrezător, având de astă dată în glas o suspiciune de altă nuanţă, una cronică, devenită parcă a doua natură.

Şi continuă să mănânce, în timp ce tânărul vizitator matinal continuă să vorbească.

— Şi tu de unde ştii de chestia asta? spuse în cele din urmă Fântână cu un glas din care se vedea că crede tot ce i s-a spus, mai rămânând de lămurit doar acest amănunt în ceea ce privea sursa.

— De la unul din ei, zise.

— De la care?

— De la Plotoagă, Isosică, Bilă sau Zdroncan. S-ar putea să fie amestecat şi Mantaroşie, care li s-a alăturat.

Plotoagă era preşedintele sfatului, Isosică secretar de organizaţie de bază şi referent la sfat, Bilă nu era nimic (adică nimic plătit, îl aleseseră în ceva cu denumirea de Arlus, – Asociaţia română de strângere a legăturilor cu Uniunea Sovietică – el era cu această sarcină, de care de altfel toată lumea ştia că era foarte mândru), Zdroncan secretar al sfatului, iar Mantaroşie cantaragiu la moară.

— Va să zică nu vreai să spui, zise lipoveanul.

— Ţi-am spus, repetă tânărul, ştiu asta de la Isosică, Zdroncan, Plotoagă sau Bilă.

Nu-i mai spusese pe cei patru în aceeaşi ordine, ca şi când s-ar fi ferit ca nu cumva să lase un indiciu oarecare despre cel de la care ştia secretul dezvăluit.

— Şi ce interes are unul din ăştia ca eu să ştiu ce-au pus ei la cale în privinţa mea?! zise din nou lipoveanul neizbutind să dea de firul tainei.

Vizitatorul tăcea.

— Spune, mă Vasile, tu n-auzi ce te întreb?

— Ce să spun?

— Eşti surd? Ce interes are unul din ăştia patru, care sunt împreună, ca eu să ştiu ce pun ei la cale în privinţa mea?!

— Ce interes? întrebă Vasile curios.

— Da, ce interes.

— Nu ştiu, zise Vasile mirat. De unde să ştiu? Şi adăugă cam supărat, ca faţă de cineva care tot nu aprecia valoarea dezvăluirii care i se făcuse: Prea multe vreai să ştiu!

— Bine, Vasile, zise lipoveanul cu o voce deodată caldă, o să văd eu, bine că mi-ai spus! Dar şi mai bine ar fi fost, adăugă, dacă veneai la moară şi-mi spuneai, te-aş fi crezut şi mai mult, pe câtă vreme aşa, ce ştiu eu ce mai puneţi la cale.

— Nu te costă nimic c-ai aflat, zise tânărul rece.

— Şi pe tine ce te costă că mi-ai spus?

— Tovarăşe Fântână, zise tânărul posomorât, eu nu ţi-o dau asta ca bună, ţi-o dau s-o ştii, nu ştiu dacă trebuie să crezi sau să nu crezi.

— Asta nu mai era nevoie să mi-o spui tu, d-aia te-am întrebat de unde-o ştii şi ce interes are ăla care ţi-a spus să ştiu eu din moment ce el e cu ei. Plotoagă nu poate să fie, fiindcă el fără cumnatu-său Zdroncan şi fără Isosică, n-ar fi nimic, Zdroncan nu poate fi contra lui cumnatu-său Plotoagă (contra ălorlalţi doi, Isosică şi Bilă, poate) dar numai ei doi, fără Isosică, nu poate el, cumnatu-său Plotoagă, şi atunci tot nimic n-am făcut. Mai rămâne Isosică şi Bilă. Bilă poate fără Plotoagă şi Zdroncan, dar nu poate fără Isosică şi iar n-am făcut nimic. Ar însemna că e Isosică. Isosică este? se holbă Fântână cu barbă cu tot ca şi când o astfel de idee l-ar fi pocnit în cap şi l-ar fi căpiat chiar şi ca ipoteză.

— Nu ştiu, zise Vasile supărat. Şi repetă: Prea multe vreai să ştiu!

Şi se ridică, îşi luă băţul pe care îl lăsase răzimat de zidul casei şi plecă încet, cu spatele la cei din casă şi i se văzu îndelung mersul până la poartă, egal şi impenetrabil ca şi dezvăluirea pe care o făcuse.

În acest timp Marioara dispăruse în odaie şi când acel Vasile se duse ieşi în prag gătită de plecare.

— Unde te pornişi tu acum de dimineaţă? sări maică-sa.

— Mă duc niţel pe la surata Ilinca, răspunse fata cu o sugestie în glas a unei neînsemnătăţi atât de mari a ceea ce urma ea să facă la surata ei, că abia aşa o făcu pe mamă bănuitoare şi o alarmă mai rău decât dacă ar fi spus că se duce să se mărite pe furiş.

Mama puse mâna pe vătraiul din vatră şi îl ridică crâncenă în aer:

— Dezbracă-te şi stai acasă că-ţi rup spinarea!

— N-auzi că mă duc niţel şi mă întorc acuşea, ce tot ridici vătraiu-ăla la mine?!

— Păi ce, asta e în firea ei! zise tatăl ridicându-se de la masă şi făcându-şi cruce. Lasă, fă, fata în pace, să se ducă, nu rămâne acolo, n-o mănâncă nimeni şi dac-o s-o mănânce o să strige şi ea, e lume… Du-te, Marioara, hai, dar întoarce-te repede, că nu sade bine să pleci de dimineaţă de-acasă, râde lumea…

Fata trecu pragul şi se dădu jos de pe prispă. Schimbase rochia, se spălase pe picioare şi încălţase nişte sandale, dar se vedea că nu erau cele mai bune lucruri pe care le avea, să nu se spună pesemne că s-a dus la ai lui Moromete de dimineaţă gătită, când lumea are treabă şi poartă alte haine. Cu o expresie buimăcită mama lăsă vătraiul din mână şi se luă după ea. O strigă cu vocea ei de mamă blândă şi înţelegătoare:

— Marioara.

Şi când fata se întoarse, deodată o imploră:

— Marioara, nu te duce tu la ăla, maică, acum de dimineaţă, fă şi tu o dată cum te rog eu, dezbracă-te şi treci în casă că avem treabă să cârpim cerga-aia, vine seceratul şi treieratul şi n-o să avem cu ce înveli căruţa şi pune grâul…

Dar abia aceste implorări o scoaseră deodată şi pe fată din ale ei şi scrâşni din dinţi şi chipul i se schimonosi de o împotrivire fără măsură, aproape sălbatică:

— Lasă-mă, mamă, în pace, ţi-am spus că mă întorc repede, ce tot îi dai zor cu treieratul şi seceratul…

Şi îi întoarse spatele şi se duse, deschise poarta şi i se văzu capul pe lângă vârfurile ulucilor, mergând grăbită dar cu pas măsurat, ca orice fată care a plecat într-un loc unde are treabă, nu unde se pierde timpul. În casă, Adam Fântână, cu un picior pe ducă, o mai întrebă totuşi o dată pe muierea lui ce-are cu fata. Femeia spuse atunci ce nu vroia să dea pe faţă, că aseară a strigat-o cineva pe Marioara, fata sau băiat, n-a înţeles bine, şi i-a şopocăit că vine Niculae al lui Ilie Moromete în sat şi stă până se termina treieratul.

— Şi? întrebă omul neînţelegând.

— Şi! făcu femeia. Vezi-ţi de-ale tale, când ai s-o vezi aci în casă cu burta la gură să nu zici că n-am ţinut-o din scurt.

— Da’ ce e între ea şi Niculae al lui Moromete?

— Nu e nimic, răspunse femeia după o ezitare.

— Păi dacă nu e nimic, ce-ai cu ea, creştino, nu poţi s-o laşi în pace? Unde vreai să găsească un bărbat, la tine în vatră?

— Ăla nici nu se uită la ea şi ea de cinci-şase ani…

— Ce e de cinci-şase ani?! se miră tatăl, coborând de pe prispă şi luând-o şi el spre poartă. De ce nu zici tu de zece ani, ce mi-e cinci-şase ani, ce mi-e zece.

Şi se îndepărtă şi el pe lângă garduri, asemeni fetei, luând-o însă spre acea parte a satului dinspre care se auzea cântecul rar al motorului morii, care pe vremea aceea mergea cu uleiuri grase, scoţând pe un burlan rupt, în acelaşi timp, zvâcnituri de fum şi un zgomot ca de jucărie, care izbea într-un fel vesel urechea celor care treceau prin apropiere. Iar muierea rămase acasă singură, să coasă cerga, şi cu gândul în două părţi: cu grija spre fată care se făcuse mare şi nu mai vroia să mai asculte şi cu pornirea spre bărbat care, în loc să sară şi s-o oprească, o lasă să plece dimineaţa spre casele altora, să se facă de râsul lumii…