Capitolul 11

Se explica deci de ce plecase Mantaroşie de la moară: fiind membru în biroul organizaţiei trebuia să fie şi el acolo la răspântie în centru, alături de Isosică. Era lume multă. Cele câteva zile care îi despărţeau de seceriş, unii le omorau la meate, dar nu neapărat consumând ceva, mai mult fumând…

Fântână îi zări numaidecât pe Isosică, Bilă şi Mantaroşie, lângă geam, la singura masă din meate cu o sticlă mare înainte, beau din pahare mici ţuică bună, se vedeau de departe prunele vinete pe hârtia-etichetă.

— Mantaroşie, vin până aici, că n-am timp să stau, plecaşi de la moară şi lăsaşi cântarul singur, nici măcar nu m-aşteptaşi să vin eu.

— Lasă, că ştie el nepotu dumitale ce face acolo, răspunse Mantaroşie, schiţând totuşi un gest să se ridice.

Dar nu se ridică decât după ce se uită întâi la Isosică.

— Ce este? întrebă cantaragiul şi se opriră amândoi în mica poiană bătătorită din faţa meate-ului.

Avea o sclipire jucăuşă în privirea lui mijindă de moldovean învăţat de mic cu vinuri bune care înmoaie sufletul şi părea dispus să dea totul pe faţă dacă un duşman mai primejdios l-ar fi înhăţat brusc de guler şi să scape vânzându-i astfel pe ceilalţi, dar nu se sfia în acelaşi timp să se arate şi sfidător, simţindu-se pesemne cu toate cărţile mari în mână.

— Gheorghe, zise lipoveanul, ai auzit ce plănuieşte Isosică?

— Ce să plănuiască?

— N-ai auzit nimic?

— Nu, răspunse Mantaroşie, schimbându-şi brusc înfăţişarea şi având un glas mic şi curat care însemna: „N-am auzit şi sunt mirat şi nici nu cred, dar dacă tu ai să-mi dezvălui şi să-mi dovedeşti cu fapte că Isosică e altfel decât îl ştiu eu, am să cred şi am să cad pe gânduri”. Nu, repetă, el, ce să plănuiască, spune!

— S-au înţeles între ei, Isosică, Plotoagă, Zdroncan şi Bilă, să ne dea pe amândoi afară de la moară şi să vie el în locul meu, iar pe Bilă să-l ia cantaragiu, zise Fântână cu glas scăzut.

Când fusese de dimineaţă la el, Vasile din Cotoceşti nu-i spusese şi cum v-a decurge redistribuirea funcţiilor rămase libere, el îi spusese doar ce pericol personal îl pândea pe el, şi nicidecum că va fi dat afară Mantaroşie şi înlocuit cu Bilă.

— De unde ştii? întrebă moldoveanul brusc bănuitor, dar nu numai în ceea ce privea spusele lui Fântână, ci şi bănuitor la adresa celor doi pe care îi lăsase la masă, cine ţi-a spus?

— Prea multe vrei să ştiu, îl parafrază atunci lipoveanul pe acel Vasile. Şi tu stai la masă cu ei şi beai! Trebuie, măi Gheorghe, să terminăm odată cu atmosfera din satu ăsta!

— Da, ai dreptate, murmură celălalt, dar nu mai adăugă nimic.

— Las-o dracului de băutură, zise Fântână avansând („auzi cine vorbeşte!” se miră Mantaroşie în gând), nu te mai întoarce la ei şi hai să-i spunem şi lui Niculae Moromete, băiatu acela, am auzit că a venit şi el şi o să stea aici până după recoltă. Să-i cerem să convoace o şedinţă şi în şedinţă…

— Spune-mi şi mie un singur om care să aibă curajul să ia cuvântul contra lui Isosică, zise Mantaroşie dând din cap supărat mai mult pe Fântână care nu vedea acest adevăr, decât pe lipsa de curaj generală a oamenilor. Şi reluă: Cine ţi-a spus ţie că Isosică vrea să ne dea afară? Nu pot eu, continuă apoi dându-şi pesemne seama că mai pusese o dată întrebarea aceasta şi nu primise un răspuns care să-i alunge ezitările, n-am eu cum să mă bazez pe spusele unuia sau altuia şi să-i spun lui Niculae cine ştie ce. Nu pot, ţi-o spun sincer, ce-o să zică ăla, visezi cai verzi pe pereţi, nene? Şi te sfătuiesc şi pe dumneata să nu te mai iai după oricine, fiindcă mă mir, Isosică te vorbea de bine, când te văzu intrând zice, ia cheamă-l pe Fântână să bem câte-un rachiu. Să ştii că mă mir!

— Lasă, măi Gheorghe, văz eu că nu vreai, am să vorbesc eu cu tovarăşul secretar Sârbu, zise Fântână.

— Vorbeşte, îl îndemnă Mantaroşie aprobând, parcă de aprobarea şi nu de participarea lui avea nevoie celălalt. Vorbeşte, ai tot dreptul, dacă crezi în ideile dumitale, dar să ştii, ţi-o spun, vorba lui Bilă, cu lacrimi în ochi, eşti în eroare.

— Gheorghe, îl strigă lipoveanul parcă fără voia lui, stai puţin, Gheorghe. Mantaroşie se opri dar nu se întoarse, nu reveni asupra distanţei parcurse şi Fântână o parcurse el înaintând.

— Gheorghe, spuse el în şoaptă, ce ţi-am făcut eu ţie?

Şi se uită la celălalt cu o privire întristată din ochii lui albaştri şi curaţi încă, neobosiţi, de om ai cărui părinţi îl crescuseră în apele bălţilor şi care bălţi îl împiedicaseră să ştie prea multe despre oamenii de prin sate…

Mantaroşie se posomorî şi alungă parcă cu mâna o viziune:

— Mi-ai făcut pe dracu! Nu mi-ai făcut nimic!

— Nici eu nu ţi-am făcut ţie şi, Gheorghe, atunci de ce…

Dar nu mai spuse nimic, se opri ca în faţa unei porţi închise. Mantaroşie se smulse cel dintâi cu hotărâre şi se întoarse şi intră la loc unde îl găsise celălalt mai înainte. Fântână se smulse şi el în aceeaşi clipă cu aceeaşi hotărâre şi o luă înainte pe şosea, dar îndată se văzu că la el hotărârea paşilor nu era susţinută de o hotărâre dinlăuntru la fel de clară, pentru că după câteva zeci de metri parcurşi în acest fel deodată se opri şi după câteva clipe de ezitare o luă înapoi într-o direcţie contrarie, pentru ca după alţi treizeci de paşi să se răsucească iar pe loc şi s-o ia pe un alt drum care se deschidea aici în răspântie în trei direcţii. S-ar fi zis că discuţia cu Mantaroşie îl zăpăcise şi nu mai ştia încotro e moara, spre care se îndreptă de fapt după această împleticeală de beţiv, cum o socotiră cei care îl văzură în acele clipe, spunându-şi unii altora că iar a băut Fântână din spirtul lui „medicinal”, şi se învârteşte pe loc ca oaia capie. N-aveau cum să ştie că de la o paralizie a unui picior care îl lovise pe iarnă, speriat, lipoveanul nu mai pusese nimic în gură, nici medicinal nici din cel obişnuit şi că astăzi era treaz ca orice om.