Capitolul 10

Despre ce aspecte vroia el să-i vorbească? În orice caz cu Fântână îşi atinsese scopul: cât ajunse la moară responsabilul începu să strige furios la cei care măcinau că unde era cantaragiul Mantaroşie, şi că să se ducă cineva imediat să-l caute, ca şi când cei care măcinau ar fi fost salariaţii morii şi nu clienţii ei.

Fiindcă una din mori fusese desfiinţată din lipsă de piese de schimb şi piesele celei desfiinţate le folosiseră la cea rămasă, tot timpul era aglomeraţie la moară. Unde să se fi dus deci omul să-şi macine, în cazul în care ar fi avut chef să nu înghită aceste ţipete? În altă comună? Dar şi acolo puteai să dai tot peste unul căruia să nu-i pese dacă ţie îţi plac sau nu-ţi plac strigătele lui. Înainte se întâmplase odată să se strice moara lui Aristide şi atunci se formase un convoi întreg de inşi care şi-au pus caii la ham şi s-au dus zece kilometri în comuna învecinată decât să macine la morarul celălalt, cu care erau certaţi. Acuma însă, nu se ştie de ce, înghiţeau şi se găsi chiar unul care zise foarte entuziast că se duce el să-l caute pe Mantaroşie.

— Spune-i să se prezinte imediat la mine în birou, că am treabă cu el, mai spuse Fântână, fără măcar să-i arunce o privire de bunăvoinţă celui atât de dispus să-l servească.

Şi o luă spre fundul curţii unde avea într-adevăr o odăiţă lângă un şopron, pe frontispiciul căruia scria cu litere mari de păcură: BIROU. Nu era însă nici un birou înăuntru, doar o masă de brad cu o bancă lustruită drept scaun, cu un sertar ruginit în care responsabilul morii vârî o cheie şi scoase de-acolo un dosar jegos. Trase mai aproape banca şi cotrobăi în sertar după un creion chimic şi desfăcu dosarul, care conţinea bonuri diverse, chitanţe şi tot felul de procese-verbale, toate amestecate varză sub aceleaşi coperţi şi se făcură şi mai varză sub mâinile late ale lipoveanului, care căuta ceva. În cele din urmă găsi, şi anume o coală curată de hârtie. O luă, o puse deasupra dosarului şi gemând de efort se aplecă foarte tare asupra mesei şi începu să scrie. Dar trecură mai bine de două ceasuri de când responsabilul buchisea la scrisoarea lui şi Mantaroşie tot nu venea. La cântar îi ţinea locul ajutorul de cantaragiu, un băiat sub douăzeci de ani, rudă a lui Fântână, nepot al nevesti-sii şi care stătea lângă cântar chiar şi când era Mantaroşie acolo. Aşa primise ordin de la responsabilul morii.

Adam Fântână îi spuse să aibă grijă că el se duce prin sat şi dacă vine cumva Mantaroşie să-i spuie să-l aştepte, să nu plece nicăieri până nu se întoarce el. Şi plecă.

La sfat el găsi oarecare agitaţie (Mantaroşie însă nu era pe-acolo), iar un oarecine îi spuse că se aşteaptă sosirea unuia din secretarii de partid de la raion, tovarăşul Sârbu Ion, şi a încă unuia, tot activist la raion, Niculae al lui Ilie Moromete, care o să stea până după treierat.

Adam Fântână se îndepărtă de clădirea sfatului luând-o spre centru, unde erau grupate cooperativa, un M. A. T. (meate, cum îi ziceau oamenii), un cămin cultural şi mai la vale o staţiune de montă. Aici îşi aduceau unii iepele, în faţa unui armăsar voinic şi gălăgios, căruia nevasta tehnicianului, care asista adesea din pragul casei la şedinţele de reproducere – locuiau chiar în aceeaşi împrejmuire cu monta, într-o fostă casă boierească (a Coanei Marica), odinioară frumoasă, astăzi cam dărăpănată – îi vorbea ca unui om, adresându-i îndemnuri să fie mai potolit şi să nu-i sperie pe ţărani cu sforăiturile şi nechezaturile lui de nebun. Adam Fântână se întoarse însă repede înapoi înteţind paşii şi intră în clădirea sfatului, unde de fapt nici nu intrase, trecuse pe lângă şi se oprise doar în faţa treptelor, unde ascultase informaţiile servite de acel oarecine.

Fântână intră în biroul secretarului unde Zdroncan stătea cu telefonul la ureche şi lua o notă pe care o scria şi o verifica în acelaşi timp citind cu glas tare fiecare cuvânt care i se transmitea.

— Da, punct, fire-al dracu, zî-i mai departe, lua-te-ar dracii, spunea el celui de dincolo.

Zdroncan era al nouălea băiat al lui Traian Pisică, vestit prin nepăsarea totală cu care îşi crescuse el copiii, lăsându-i să facă absolut ce vroiau, să bea, să fumeze, să-şi spargă capetele, să umble cu muieri, să nu se ducă la şcoală, să nu-şi respecte părinţii, să nu se respecte între ei, orice, chiar să meargă şi la puşcărie. Unul dintre ei chiar fusese plimbat prin sat cu cătuşe la mâini, furase o oaie şi o vânduse şi fusese prins, era iarnă, şi mâinile la spate ale băiatului se făcuseră negre de ger şi lumea, uitând fapta, îl căina în gura mare, mai ales femeile, cătuşele acelea fiind o nenorocire care nu se mai putea repara cu nimic, în timp ce o oaie, dă-o dracului, o dai îndărăt şi ai terminat… Dar în afară de acest fiu apucător şi de Sfârfâlică, rămas mut şi după ce se făcuse mare, Pisică avusese totuşi noroc cu băieţii lui, se descurcaseră bine şi fără pământul care nu le revenise la însurătoare, iar unuia din cei mai mici îi plăcuse chiar şi şcoala şi după ce terminase şapte clase primare îl luase Aristide pe lângă el să-l înveţe secretele scriptelor, prea sătul probabil de secretarul existent, Oprescu, ale cărui beţii ajunseseră, treptat, să nu mai poată fi comparate decât cu ale lui Fântână. Cu ceva însă tot rămăseseră băieţii lui Pisică de pe urma prea marii libertăţi acordată de tatăl lor: înjurau. Zdroncan cel puţin – de fapt îl chema Fănică, porecla i-o dăduse maică-sa când era mic fiindcă alerga toată ziua prin pat: „mai stai dracului locului, nu mai zdroncăni blănile astea ale patului, Zdroncane”; şi aşa îi rămăsese şi numele şi pronumele – ajunsese să înjure aproape la fiecare cuvânt şi dacă cineva se supăra arăta foarte mirat şi se ruga de acela să n-o ia de bună. De fapt, nu se mai supăra nimeni, fiindcă înjurăturile lui erau atât de strâns legate de firea lui care era aceea a unui băiat cumsecade, încât îşi pierduseră de mult înţelesul lor urât şi omul înjurat mai degrabă îşi descreţea fruntea decât se supăra. În privinţa asta, Zdroncan se deosebea total de Cocoşilă, a cărui fire era departe de a fi aceea a unui om deschis, cum era de fapt Zdroncan.

— Va să zică să-ţi citesc ce-am scris, fii atent, fire-al dracu, să nu zici pe urmă că am greşit eu nota.

Şi Zdroncan începu să citească cu un glas monoton o lungă circulară administrativă şi Fântână auzindu-l vru să plece, ca şi când ar fi uitat de ce se întorsese. Îl căuta pe Mantaroşie, şi îl întrebă pe acelaşi oarecine dacă nu-l văzuse, deşi acela îi spusese o dată că Mantaroşie e la meate. Dar secretarul sfatului îi făcu semn să rămâie, cu o gesticulaţie că ceea ce o să audă acum îl priveşte:

— Da, a, arde-te-ar dracii peste urechea aia surdă, să se ceară concursul mă-tii pentru a controla în mod eficace strângerea recoltei sub supravegherea directă a organelor locale, organele…

Urmă o groaznică şi minuţioasă înjurătură… Şi astfel continuă secretarul sfatului până termină toate paragrafele, a, b, c, d, e, f, inventând pentru fiecare noi măscări la adresa celui care îi dicta nota, pesemne un prieten.

— Dă-mi, mă, o ţigară, fire-al dracu’, nu vezi ce muncesc eu aicea? zise apoi agăţând receptorul în furcă. Du-te unul şi cheamă-l încoace pe tovarăşul Isosică, n-oi fi vrând să mă duc tot eu? Vezi dacă tovarăşul preşedinte e la el în birou… Ai auzit, tovarăşe responsabil al morii, citeşte ici şi semnează că ai luat cunoştinţă, ce să-ţi mai trimit copie, că n-am timp de copii, nu macini în timpul strângerii recoltei fără chitanţă de predare, dă-mi, mă, şi-un foc, fire-al dracu’!

Telefonul târâi absorbind din nou atenţia secretarului la treburile curente. Fântână citi nota, înmuie tocul în cerneală şi semnă pe marginea ei, în colţul de sus şi nu mai ascultă observaţia lui Zdroncan că nu acolo trebuia semnat, acolo se pune rezoluţia, ci jos, sub textul citit… Se grăbi să iasă şi s-o ia din nou spre centru.

— Nu l-aţi văzut trecând pe-aici pe Mantaroşie? întrebă el a treia oară pe unul de-afară.

— Ba a fost, dar a plecat cu Isosică şi cu Bilă la meate, răspunse Zdroncan tare, n-auzişi că îţi mai spuse ăla de două ori? S-au dus să bea, lua-i-ar dracii, mai adăugă el, dar se vede de-acolo când vine maşina tovarăşului secretar Sârbu, de-aia!