Capitolul 13

După plecarea maşinii, Isosică nu mai vru să stea ele vorbă cu nimeni, deşi atât Plotoagă, cât şi Bilă şi Mantaroşie se uitau la el întrebători: ce facem, mergem iar pe la meate? Ar fi cazul după succesul cu secretarul Sârbu! Învăluindu-se în fumul ţigării secretarul organizaţiei le întoarse spatele drept răspuns şi o luă încet spre casă.

— Lăsaţi-l spuse Zdroncan tare din biroul lui, prin geamurile deschise, şi continuând să scrie, fără să se uite însă afară, nu vedeţi că se duce să nu-l ia Ciulea la bătaie cu vătraiul? Lasă că mergem noi, viu şi eu acuma, staţi niţel să termin actul ăsta!

Nu era adevărat că lui Isosică îi era frică de muiere, sau cel puţin nimeni nu auzise şi n-o văzuse pe Ciulea punând mâna pe vătrai. E drept că nici pe Isosică ridicând vreodată mâna la ea, ceea ce era neobişnuit după atâţia ani de când se luaseră.

Fiindcă Ciulea cea bătrână murise, Isosică, la îndemnul tetei, se mutase la ea, să fie ei singuri în casa lor, să nu se certe ea cu soacra, şi Isosică, cine ştie, să se apuce să-i ţină mă-sii partea. Zonzi, singurul frate al Ciulchii, îşi făcuse o casă a lui în altă parte în înţelegere cu ea. Tăbârgel şi Sita nu se supăraseră, dar rămaşi singuri luaseră o fetiţă de suflet, a unei rude, bineînţeles, fiindcă, ziceau ei, aveau să îmbătrânească şi cine să aibă grijă şi de ei, acolo în casă? La rândul lui, nici Isosică nu se supără, fiindcă un copil de suflet însemna un moştenitor şi trebuia deci să i se lase casa după moartea părinţilor adoptivi şi o parte din pământ. Înţelegerea aceasta dintre Isosică şi părinţi stinse zvonul că el ar fi fost făcut de Sita cu Aristide şi că toată istoria mamei lui cu Maica Domnului pe izlaz s-ar fi născut în capul ei, speriată de frică să nu afle lumea că a rămas borţoasă de fată mare. La asta ajutase şi plecarea lui Aristide din sat. În casa lui dormeau acum diverşi funcţionari ai sfatului raional sau instructori şi activişti de partid în trecere. Nimeni nu mai ştia unde e acum Aristide, fiindcă i se luase şi restaurantul din Bucureşti, unii spuneau că ar fi închis, alţii că ar fi spion şi ar fi izbutit să fugă peste hotare.

În timp ce stătea la masă, Ciulea îi spuse bărbatului ei ce se mai aude prin sat, acele lucruri care din diferite pricini un secretar de organizaţie cum era el le auzea ceva mai târziu decât le poate auzi o femeie şi uneori chiar „prea târziu”. Ciulea făcea parte dintre puţinele fete din sat care absolviseră cursul primar complet, adică şapte clase, şi care ştia să ţină în mână un jurnal şi să-l citească singură pentru sine, pentru curiozitatea ei şi fără să facă din asta caz, să arate adică la toată lumea că ştie carte, cum vroia să arate de pildă Bilă cu creioanele lui în piept că ştie să scrie (şi abia că lumea spunea că nu ştie, deşi ştia). Ciulea era asesoare populară şi în fiecare marţi şi vineri se urca într-o căruţă, se ducea la gară, lua cursa de dimineaţa de la ora şase şi se ducea la raion, la tribunal şi îşi ocupa locul la dreapta sau la stânga judecătorului şi stătea nemişcată ore întregi ascultând astfel, împreună cu un alt asesor popular, de astă dată un bărbat, un mecanic de la atelierele de reparaţii din oraş, scurgerea proceselor.

La plecare îi făcea rost Isosică de căruţă s-o ducă la gară, dar la întoarcere nu ştia când vine şi atunci Ciulea se descurca singură, se urca în vreuna de ocazie şi venea astfel acasă. Ciulea ar fi rămas multă vreme o femeie frumoasă dacă de la un timp n-ar fi început să se îngraşe. Îi plăcea să mănânce bine, gătea singură după nişte reţete aduse de la oraş şi ea fu prima gospodină din sat care făcu rost pe-acolo pe la raion de o butelie de aragaz şi se lipsi astfel pentru întâia oară în bucătăria satului de paiele tradiţionale, sau de lampa de gătit cu petrol. Casa lor nu era dintre cele mici, dar nu prea avea acareturi, semn că gospodarul nu prea se ocupa cu agricultura şi n-aveau nici vite, nici nutreţuri, Isosică fiind, înainte de a fi fost numai referent la sfat, agent agricol, sau achizitor la cooperativă. Cât fusese flăcău acelaşi Aristide îl ajutase să câştige bani pe la gară, pe la negustori, stătea la gura magaziilor cu un plaivas la ureche, scria dublele care le dicta negustorul, în timp ce cu mâna stângă rădea dublul ţăranului cu o râzătoare.

— Ei, ia spune, Ciulco, zise el aşezându-se la masă şi gâlgâind un gât de ţuică din sticla mare pusă pe masă lângă mămăliga fierbinte. Tu ce-ai, mă, de te strâmbi aşa? se adresă băiatului.

Aveau unul singur, era pe clasa a patra, Ciulea nu mai putuse rămâne însărcinată după prima naştere. Fusese gata să moară la a doua, după cum povestea Isosică, căzuse noaptea în grădină şi îl scârbise până şi pe Zdroncan cu amănuntele acelei nenorociri, pe care Isosică le dădea însă cu un glas speriat şi înduioşat, fără să-şi dea seama că asemenea lucruri nu se spun, aşa de mare fusese mila de muierea lui în acele clipe, să nu moară şi să rămână fără ea.

— Păi nu văzuşi că ne-a vaccinat la şcoală, nu trecuşi pe-acolo? zise băiatul gârâind cu dispreţ că cineva care e tată poate să nu-l vadă pe fi-său în rând cu alţii aşteptând să fie vaccinat.

— Şi te-a vaccinat şi pe tine?

— Dar pe cine!

— Bravo, mă tilimplă, zise Isosică cu o falsă admiraţie folosind acest cuvânt cu care se adresa el în general de mult tuturor băieţilor, numai el cunoscându-i înţelesul şi se puse să mănânce pui fript cu mujdei, în timp ce Ciulea nu se lăsa nici ea mai prejos şi topiră astfel toţi trei o mămăligă întreagă cât ai clipi din ochi.

Câinele stătea pe prag şi îi era parcă frig uitându-se la ei, bâţâia pe picioare şi când femeia îi aruncă un os nici nu se văzu ce se întâmplă cu el, nici nu căzu jos şi câinele nu făcu decât un singur hap şi îl şi trimise în el între coastele lui tremurânde.

— Astăzi iar s-au strâns la Moromete o grămadă de oameni, zise Ciulea, şi domnul Ilie Moromete iar ne-a înjurat cu gura mare, auzea şi lumea de pe drum…

— Ce zicea? se interesă Isosică.

— Zicea că o să vedem noi când n-o să mai fie comuniştii la putere.

— Ce-o să vedem?

— Când o să-i văd pe americani colea pe izlaz, a zis el, sarcina mea proprie e să belesc zece comunişti.”

— Ie-te-al dracu! exclamă Isosică parcă înveselit de această perspectivă, dar nu prea interesat să se convingă că Moromete spusese cu adevărat acele cuvinte. Şi ăilalţi ce ziceau? Cine mai era?

— Păi era fi-său Niculae…

— Aha, făcu Isosică de astă dată cam uimit, va să zică era şi el de faţă? Şi n-a zis nimic?

— N-a zis. Era Nae Cismaru, Matei Dimir, Costache al Joachii, Giugudel, Cârstache, era şi Vasile…

— Era şi Vasile? Ei, mânca-ţi-aşi ochii, Doamne, era şi Vasile care va să zică! Şi n-a zis nimic domnul Vasile?…

Asta era în sfârşit un lucru care merita să-l auzi.

— Nu, n-a zis nimic, nici el nici nimeni care mai erau acolo. A fost întâi de dimineaţă pe la Fântână, l-a văzut Aneta lui Dănălache.

— Văd eu, zise Isosică reflectând, că trebuie să trecem de la pariuri la fapte. Pe mine nu mă interesează considerentul că din punct de vedere că fiul lui e activist la raion noi trebuie să închidem ochii şi să nu raportăm partidului cine întreţine aici o agitaţie contra-revoluţionară. N-are decât să-l apere pe urmă, fi-său. Eu îl arestez.

— Nu numai pe el, zise Ciulea mai domoală, ca şi când ar fi vrut să-l apere pe Moromete.

— Nu, eu pe el îl arestez, fiindcă una, el îi strânge la el şi al doilea mi-a spus mie Zdroncan, rânjind, că niciodată nu voi avea eu cu Plotoagă curajul necesar ca să-l arestăm pe Moromete.

— De ce n-aţi avea curajul? se interesă Ciulea.

— Păi de-aia, că fi-său e cine e… Dar el mai vrea să spună că nu numai din pricina asta, ci şi aşa, că ne-ar fi ruşine…

— Are dreptate, zise Ciulea, nu trebuie să te bagi într-o chestie ca asta.

— Am pariat, răspunse Isosică fără nici o urmă de înverşunare. Eu pe-o vadră de ţuică că îl dobor pe fi-său, Plotoagă pe una de vin că îl ridică pe tat-său. Dar nu pariul mă interesează. Eu trebuie să-l arestez, să nu mă pomenesc cu Fântână că raportează el la raion de atmosfera nesănătoasă pe care o întreţine Moromete în sat şi atunci cad eu foarte prost…

— Ai dreptate, zice Ciulea pe gânduri.

— Şi altceva? reveni Isosică.

— Alde Ilie al lui Trascot, veneam ieri de la raion şi el venea de la gară cu căruţa şi-i zic: „Ia-mă şi pe mine, nea Ilie!” dar el, „Te iau eu, dar caii-ăştia mănâncă şi ei ovăz”. „Păi tot te duci acasă”, îi zic. „Da, dar năduşeala care le-o scot în spinare, dacă te iau şi pe tine, face exact două trăişti cu ovăz.”

— Ie-te-al dracu! exclamă Isosică din nou înveselit parcă de capacitatea aceluia de a calcula exact sudoarea cailor lui. Şi? Ce-a mai zis?

— Pe drum prindem din urmă doi tractorişti în salopete, mergeau pe jos şi veneau spre sat sau doar treceau, că n-au vrut să spună (nu erau tractorişti, erau securişti, ofiţeri de la raion, îi cunoşteam) şi când i-am văzut, aşa, numai de-a dracului îi spun lui Vasile: Opreşte să urce şi tovarăşii.

— Şi? făcu Isosică.

— A oprit, ce era să facă?!

— Şi n-a mai zis nimic?

— Ce era să mai zică!

Povestind, Ciulea trăsese de câteva ori cu urechea spre uşă şi Isosică se miră:

— Ce este?

Tânăra femeie nu răspunse, dar îi porunci băiatului:

— Mă, ai mâncat? Ei, ia du-te şi te joacă. Apoi după ce rămaseră singuri: Fântână i-a dat azi la prânz poştarului un plic către raionul de partid, şi pleacă cu şareta la gară abia pe la cinci, după-masă doarme. Mi-a spus nevastă-sa: „Fă, zice, dacă mi-aţi ajuta să cumpăr şi eu o butelie de aragaz îţi spus un mare secret”.

Zicând acestea Ciulea luă de pe poliţă un plic şi i-l întinse bărbatului.

— L-am dezlipit eu la aburul mămăligii, îl lipesc pe urmă la loc cu gumă arabică; citeşte şi ai să vezi; mă uitasem să nu vie aia după el înainte să-l fi citit.

Isosică pufni din ce în ce mai vesel şi ar fi fost greu de spus ce îl bucura mai mult, abilitatea muierii lui sau păţania expeditorului. Începu să citească cu voce tare, cu pauze şi exclamaţii de uimire.

— Tovarăşe prim-secretar Ghimpeţeanu («ie-te-al dracu!»), astăzi 28 iunie a.c. a venit la domiciliul meu Vasile al Moaşei, membru P. M. R. şi mi-a declarat următoarele că tov. Isosică secretarul organizaţiei cu preşedintele Plotoagă membru şi în birou cu cumnatu-său Zdroncan secretarul sfatului, cu Bilă membru B. M. R., responsabil Arlus şi cu cantaragiul meu Mantaroşie, membru în birou organizaţiei P. M. R. care li s-a alăturat, vor să mă destituie şi asta n-ar fi nimic. Dacă partidul hotărăşte eu mă supun bucuros («ie-te-al dracu!»), dar vor să mă scoată de hoţ să-l puie pe Mantaroşie să-mi sustragă din convoiul care va pleca la baza de recepţie recent cu uiumul de cereale 3 (trei) saci pe care să-i pitească în pădurea Cotigeoaia, şi ei să vie cu miliţianul din partea opusă, să oprească convoiul şi să controleze după borderou («Hm!»). Constatând lipsa a trei saci, să-mi încheie proces-verbal de sustragere din avutul obştesc şi în felul acesta să pună ei mâna pe moară s-o jefuiască, să introducă irimicul şi să înşele lumea la cântar («Ce vorbeşti, mă!»). Când l-a întrebat odată cineva pe Plotoagă când era el la moară, ce e cu irimicul, el i-a răspuns da’ ce te interesează, bă, pe tine («uite la el al dracului cum le născoceşte!»). Tovarăşe prim, eu v-am mai spus dumneavoastră anul trecut că ei vor sabota gospodăria colectivă să nu ia fiinţă şi dumneavoastră mi-aţi spus baliverne, nu e adevărat aşa şi acu’ eu îmi declin orice răspundere dacă partidul nu mă vrea, eu nu insist («Păi nu insista, fi-ţi-ar barba a dracului, cine te pune să scrii scrisori?»). Singur am rămas pe poziţie când s-a constatat că oamenii adunaţi de Isosică să se înscrie în colectiv nu vor şi am strigat fraţilor, cine vrea, să rămână cu mine în sală. N-a rămas nimeni, au ieşit toţi, numai eu am stat zadarnic cu mâna ridicată şi la prezidiu Isosică i-a dat cu cotul lui Plotoagă să se uite la mine şi să-şi bată joc («Păi dacă ai fost bou! Ai crezut că-ţi merge figura»). Tovarăşe prim, eu mai mult nu vă spun, că e şi cu campania şi sunteţi ocupaţi dar am conştiinţa curată şi martori pe Vasile al Moaşei şi o să iau şi pe alţii când o pleca convoiul ca să vă convingeţi.”

Şi scrisoarea se încheia cu o urare la adresa partidului şi era semnată Adam Fântână, P. M. R., responsabil al morii din comuna Siliştea-Gumeşti. Isosică vârî hârtia la locu ei în plic de astă dată fără nici o urmă de veselie, iar Ciulea o lipi la loc şi o puse pe poliţă.

— Nu pot să înţeleg, zise Isosică, de unde ştie Vasile ăsta toată operaţia!

— De! zise şi Ciulea, nici eu nu pot să pricep. De ce, ăla care i-a spus, i-a spus tocmai lui Vasile şi nu direct lui Fântână. Fiindcă de spus i-a spus unul din ei, Plotoagă, Zdroncan, Bilă sau Mantaroşie. Să-i luăm pe rând: Plotoagă nu putea, fiindcă şi el vrea să nu mai fie Fântână acolo, Zdroncan e cumnatu-său; Bilă îi vrea locul lui Mantaroşie… Mantaroşie să-i fi spus?

— Să zicem, dar de ce nu i-a spus direct? E clar că aici s-a întâmplat ceva care, dacă mă gândesc bine, nici n-ar trebui să mai dorm până nu aflu ce e. Ce caută Vasile aici? strigă Isosică izbind cu palma în masă.

— Aşa este, zise Ciulea rânduind prin diferite cuie şi policioare vasele pe care le spăla şi le ştergea. Două lucruri sunt rele aici, cine dintre voi i-a spus lui Vasile şi de ce tocmai lui Vasile.

— Ciulco, spuse Isosică întru târziu ridicând ochii spre ea şi privind-o lung şi cu admiraţie, ca pe-o preoteasă a secretelor, tu n-ai putea să afli ce e aici?

— Ba cum să nu, spuse Ciulea, dar cu o condiţie!

— Las-o dracului de condiţie, spune numai dacă poţi.

— Îţi spun că o să mă interesez şi până la urmă aflu absolut tot. Dar cu o condiţie…

— Ei, spune condiţia.

— Să-l iai pe frati-meu, Zonzi, cantaragiu.

Isosică se încruntă, dar repede ridică fruntea şi spuse că asta n-o să se poată, că o să bată la ochi şi ce-o să zică lumea, dar Ciulea parcă nici nu-l auzi şi nici nu insistă, dar nici nu luă altă vorbă. Femeile nu prea au obiceiul să-şi argumenteze dorinţele şi nici nu prea le aud pe cele care li se opun. Dar au aproape totdeauna în mână mijloacele de presiune. Şi Isosică înţelese.

— Bine, zise el, dar află cât mai repede. Mă calcă pe ceafă când mi se întâmplă să orbecăiesc cu mâinile înainte în întuneric!