Capitolul 14
După-masă Niculae se îmbrăcă şi ieşi din curte cu paşii decişi ai celui care pleacă în sat chemat de tot felul de treburi. Ilinca se luă după el şi îl prinse pe podişcă.
— Niculae, şopti ea.
— Ei, ce este?
— Unde te duci?
Niculae se uită îndelung pe cer ca şi când ar fi depins de starea timpului dusul lui încotro avea de gând, apoi se uită lung înspre partea dreaptă a şoselei, pe lângă gardurile a căror potecă da, după douăzeci-treizeci de case, în fierăria lui Iocan, unde lucra acum unul din băieţii lui, chiar se auzeau dintr-acolo slabe piuituri, îndepărtate, ca o părere. Niculae se uită brusc în pământ şi se posomori, în timp ce gândul îi relua mişcarea îndreptându-i privirea în partea opusă a şoselei, care ducea devale, se vedea ţărâna albă printre şirul de salcâmi şi podişti cu stănoage până jos la pod, unde se făceau două uliţi la dreapta şi la stânga, prima mai mică urcând spre măgură şi apoi spre cimitir, a doua mai lată, spre vale, unde erau râul şi trecerile spre izlaz.
— Mda, făcu Niculae fără grabă şi abia în clipa când avu această exclamaţie, se văzu că toate aceste mişcări şi uitături, împreună cu acest mda care voia să spună că lucrurile sunt ele încâlcite dacă stai să te gândeşti, dar nici mintea care le vede aşa nu se sperie cu una cu două, erau curat Moromete, cu care Niculae, în mod ciudat semăna la fire, dar nu şi la faţă, care era în întregime a mamei.
— Ei, făcu soră-sa batjocoritoare, ce văzuşi?
Drept răspuns Niculae se urni din loc şi o luă spre pod.
— Unde zici că te duci? repetă Ilinca.
Niculae merse câtva timp pe lângă garduri, după care răspunse ironic, fără să se uite îndărăt:
— La ailaltă, în vale!
Alboaica stătea într-adevăr în valea satului cu o grădină distanţă de gropile pe lângă care şerpuia râul şi se intra la ea printr-o uliţă pe care n-o foloseau decât ea şi încă un vecin. Era, timp de trei anotimpuri, plină de ierburi grase şi de puieţi de salcâmi care o ţineau veşnic în întuneric şi răcoare, în timpul căldurilor.
Când intră în curte, Niculae văzu de departe casa împrejmuită cu meri şi prispa de lut cu stâlpi vechi şi cu scară înaltă şi în mijlocul bătăturii pe Alboaica. Ea întoarse capul în felul acela al ei care o făcuse pe maică-sa să-i spună că e poancă, un cuvânt născocit de ea pentru felul cum fata ei, când se uita undeva, nu întorcea liniştită faţa într-acolo, ci parcă o arunca, pentru ca după aceea să şi-o aducă îndărăt sau chiar într-o direcţie cu totul opusă, cu aceeaşi mişcare. Nu-i stătea deloc rău Alboaicii uitătura aceasta a ei pornită parcă dintr-un elan de bucurie pe care anii şi atâţia copii câţi îi născuse nu-l stingeau, ţinându-l subjugat şi acum pe Albei al ei care toată ziua era prin sat cu tesla în mână să câştige şi să-şi ţină familia.
— Mamă, strigă ea, uite-l pe Niculae!
Şi în aceeaşi clipă surpriza îi smulse nu numai aruncarea înapoi a capului spre casă unde pesemne era mama, ci şi un soi de încântare speriată, că îşi dădea seama de ce a venit el şi cine ştie ce-o să iasă acum de-aici. În ce-o privea, orice s-ar fi întâmplat era bine, fiindcă ea n-a avut şi n-o să aibă nici de-aici înainte nici un amestic în hotărârile mamei ei, n-avea atâta putere asupra ei ca s-o îndemne în vreun fel sau în altul.
Catrina Moromete ieşi întâi pe prispă, dar apoi nu mai putu să stea să aştepte şi se dădu jos şi o luă spre băiat, călcând cu acel mers ezitant al mamelor în astfel de clipe când li se turbură cu adevărat mintea cum nu li se întâmplă în nici o altă împrejurare a vieţii, căci rămân totdeauna pe deplin stăpâne pe ele, chiar şi în faţa morţii părinţilor, şi cu atât mai puţin în faţa flăcăilor când sunt fete sau în faţa altarului când sunt mirese. Rar se văd însă printre ele care să-şi ţină firea în faţa copilului lor ajuns bărbat:
— Niculae, mamă, zise ea cu o astfel de voce tărăgănată că se umplu parcă tot aerul de dragostea ei fără margini şi nu mai era în văzduhul alb de iunie loc pentru astfel de cuvinte şi repetă, Niculae, mamă, adică ea şi el, mai mult nu se mai putea spune.
Şi când se apropiară de tot unul de altul ea îi luă mâna dreaptă şi începu să i-o sărute, în timp ce Niculae îşi apropia faţa, fără să se oprească, silind-o astfel să meargă alături de el şi să renunţe la alte gesturi pe care dacă i le-ar fi încurajat ar fi sfârşit prin a cădea în genunchi înaintea lui.
— Ei, mamă, o luă apoi Niculae repede, parcă ar fi vrut să speculeze aceste clipe ale ei de părăsire şi să-i smulgă astfel făgăduiala că se întoarce acasă, ia să-mi spui mie acum, tu de ce ai plecat de-acasă, că ştiu de ce ai plecat şi îţi dau dreptate, dar de ce nu te-ai întors, fiindcă aici nu-ţi mai dau…
— Niculae, mamă, zise atunci Catrina parcă tânguindu-se şi ai fi putut crede auzind-o că ochii îi înoată în lacrimi şi de aceea glasul îi e aşa de sugrumat, când de fapt nici o lacrimă nu se zări apoi sub genele ei în timp ce îi răspunse fiului. Niculae, mamă, repetă, cum să te oprească el, maică, pe tine să urmezi la şcoală numai ca să le cumpere ălora pământul îndărăt şi să ne dea pe noi afară din casă? De ce să facă el asta?
— Mamă, dar el n-a făcut, a vrut doar să facă.
— Ba a făcut, ani de zile a umblat pe la munte cu gândul ăsta.
— Bine, mamă, exclamă Niculae râzând, dar sunt copiii lui, trei copii, cum ţii tu la noi, care ne-ai făcut, n-are şi el dreptul să ţină la ai lui?
— Eu nu zic, mamă, să nu ţină, dar când am venit la el demult, când nu vă născuserăţi voi, şi i-am spus, mă, tu ai trei băieţi, ăştia când se fac mari mă dau afară din casă, ce-ai de gând? Eu la tine nu stau, dacă nu treci casa şi pământul şi pe numele meu. Bine, o să-ţi trec, zice, n-ai nici o grijă. Şi nu mi-a trecut, Niculae, şi am vândut şi-un pogon de pământ pe timpul foametei după războiul ălălalt, că o aveam pe Tita şi pe Ilinca şi mi-era frică să nu moară de foame. Şi le-am dat să mănânce şi la ai lui, că nu puteam să nu le dau… Mă, zic, trece-mi măcar o jumătate de pogon pe numele meu, să fie jumate-jumate, lasă, zice, că i-l dau fetii când s-o mărita, adică Titei. Abia când fu de te dete pe tine la şcoală vându două pogoane, pe care pe urmă le cumpără la loc, să-i aducă pe-ăia îndărăt, iar Titei când se mărită nu-i dădu nimic. Spune şi tu, maică, ăsta e om? Să nu-l laşi singur şi să moară cu păcatele în spinare?!
— Da, dar nu înţelegi că îi faci Ilinchii rău, taman acum când îl găsi şi ea pe aviatorul ăla de la aerodrom? zise Niculae.
Aici interveni Alboaica dându-şi cu o mişcare parcă de încântare extremă capul întâi într-o parte, apoi în cealaltă şi zise că aşa i-a spus şi ea, măcar până se mărită Ilinca şi pe urmă n-are decât să stea aici, dacă nu-l mai poate suferi.
— Dar i-a căşunat rău pe el, Niculae, zise ea mai departe aproape râzând, deşi nu era nimic de râs aici.
— Nu pot, Niculae mamă, să mai mă uit la el, zise Catrina parcă şi ea curioasă de acest fenomen. Să nu-l văz în ochi. Şi nici Ilinca să mai stea acolo: eu am pătimit cu ea şi dacă nu mă ascultă, dau pământul ei didă-tii!
— Fugi de-aici, mamă, şi nu mai vorbi aşa, că Niculae o să creadă că eu te îndemn, Doamne fereşte, exclamă Alboaica şi de astă dată rămase cu capul cu uitătura puţin poncişă, de unde îi venise pesemne mamei ei cuvântul de poancă cu care o poreclise.
— Dar ce sunt eu, mă-sa sunt sau o miloagă de pe drum să mă rog de ea! continuă Catrina cu aceeaşi voce duioasă pentru Niculae, dar neîmblânzită pentru bărbat şi fiică.
— Bine, mamă, zise iar Niculae uitându-se acum în sus printre salcâmi, semn că nici el nu putea trece peste ceea ce nu înţelegea, dacă mie nu-mi pasă de ce mi-a făcut tata, cum de îţi pasă ţie? Dacă eu m-aşi plânge aşi mai zice, dar eu nu zic nimic, şi ca o dovadă că e aşa, e că nu mai mi-a plăcut să fiu învăţător, că aşi fi putut să fiu după război. Înţelegi?
— Lasă că ştiu eu, zise mama cu o voce din ce în ce mai dură şi mai întunecată. Dacă te duceai la şcoală mai departe, n-ai fi luat-o pe urmă contra Domnului Cristos.
— Unde m-ai văzut tu că am luat-o contra Domnului Cristos? zise Niculae râzând.
Alboaica începu şi ea să râdă şi mama, încolţită, nu mai zise nimic şi câteva clipe rămase tăcută şi cu o expresie încremenită.
— Lasă asta acum, porunci Niculae, dacă vrei să mai viu pe-acasă de-aici înainte, fă cum zic eu şi nu-i strica Ilinchii măritatul. Şi cu tata vorbind, ori îţi trece casa şi pe numele tău, ori dacă nu, îi spun că nici eu n-o să mai viu să-l văz şi n-are decât să rămână singur şi să-i cheme pe Paraschiv şi Achim de la Bucureşti. Vrei aşa?
— Nu, mamă, zise Catrina cu o voce blândă dar neînduplecată, nu-ţi amestica tu tinereţile cu păcatele noastre, cine ţi-a spus să vii?
— Nu mi-a spus nimeni, am venit pentru treieriş, cu treburi.
— Şi cât stai?
Niculae spuse cât.
— De ce nu stai tu aici la didă-ta Mariţa?
Aşa deci! Niculae se ridică supărat, plecă, ajunse acasă şi se repezi fără milă în tatăl său; să-i spună ce i-a făcut el mamei de s-a născut ura asta în ea, fiindcă nu se poate să fie numai istoria cu dusul lui la Bucureşti, altceva mai grav poate s-a întâmplat. Ce? Moromete avu nevoie de un timp destul de lung ca să se desmeticească. Apoi zise:
— Păi, nu ştii?
— Nu! zise Niculae, de unde să ştiu?!
Şi se pregăti să asculte. Moromete se pregăti şi el să-i spună, dar apoi se întâmplă ceva de necrezut. Deodată el începu să nu mai vrea să spună, se posomorî, îşi lăsă de câteva ori fruntea în pământ, pentru ca în cele din urmă să rămână tăcut de tot. Semăna în clipele acelea cu un bolnav care s-a însănătoşit, dar n-a scăpat neatins. Cu toate străduinţele lui, Niculae nu scoase de la el nici un cuvânt de părere de rău, sau de recunoaştere că le-ar fi greşit cu ceva… Nu zicea nimic şi puteai să crezi că da, se gândise, îi trecuse prin cap să le facă rău, sau dacă nu chiar rău, pur şi simplu nu-i păsase, trecuse peste toţi fără să dea socoteală cuiva şi îşi urmărise gândul aşa cum vrusese el. Tăcea şi îşi ţinea fruntea în jos ca un vinovat, dar se vedea că în sinea lui nu se simţea aşa, dar nu era nici senin. Era o tăcere fără scăpare. Fiindcă pe urmă ridică privirea şi, redescoperind lumea, Niculae se pomeni cu el că ia altă vorbă; cu veselie, cu îngrijorare sau cu vechea lui uimire, dar fără să fi răspuns la ceea ce se aştepta de la el.
— Mă, exclamă el, fata asta a lui Niculae al Niculii!
— Ce e cu ea, tată? întrebă atunci Ilinca, zgâindu-se spre drum să vadă şi ea ce era cu fata aceea care într-adevăr tocmai trecea pe lângă garduri fâţâindu-şi fusta.
— Picioarele ei, zise Moromete, trece porcul cu jijeu printre ele.
Asta însemna că fata acea a lui Niculae al Niculii avea picioarele aşa de curbate în afară, încât porcul, căruia i se pune de obicei la gât un jijeu să nu poată trece printre spărturile gardurilor, printre picioarele ei putea totuşi trece. Ilinca chicoti înainte să-şi dea seama că Niculae aştepta de la el un răspuns. Şi pe chicotul ei, Moromete părăsi locul, se sculă şi o luă încolo spre grădină. Nehotărât, se întoarse în mijlocul bătăturii. Acuma ce să fac eu, părea să spună, încotro s-o iau, spre poarta de la grădină, sau spre poarta de la drum? Paşii i se mişcară şi în cele din urmă o luă spre cei doi salcâmi care străjuiau ieşirea din curte. Iar Niculae rămase cu privirea după el până ce nu-l mai văzu. Ai fi zis că nu se întâmplase nimic dacă n-ai fi ştiut că nu era nici o lună de când acest om paşnic şi înţelept alergase cu parul după muierea lui, urlând la ea să se ducă din târla lui.
— Ce făcuşi, Niculae? şuşoti Ilinca apropiindu-se.
Adică ce-a făcut cu mama, a izbutit s-o facă să-i vină mintea la cap? Dar Niculae nu înţelese şi se dezvinovăţi învinuind:
— Eu, ce făcui?! Voi, ce făcurăţi! N-aţi putut, tu şi cu Tita, să-i ţineţi de rău mai din timp?
— Nu ştiu, dădu Ilinca din umeri cu nepăsare. Mie să-mi dea partea mea de pământ şi să nu dea Dumnezeu să mă stric şi cu băiatu-ăsta din pricina lor, că…
Şi nu-şi termină vorba, nici măcar nu voia să se gândească la ce s-ar mai putea întâmpla în asemenea caz.
— Ce stai, zise ea, du-te după el.
Adică mai era vorbă că nu trebuie lăsat să tacă şi să se ferească?
— Aşa face şi cu noi, nici nu-ţi dai seama cum te păcăleşte: tu îi spui şi el tace şi o dată îl vezi că ia altă vorbă.
Niculae se dădu jos din pridvor şi din drum se uită apoi să vadă încotro o luase taică-său.
— A intrat la Iocan, Niculae, spuse Cârstache din curte, unde dregea un pătul de porumbei.
