Capitolul 20

Niculae se foi în aşternut şi deschise ochii. Nu-i plăcea ce vedea sub pleoape (era porcul care intrase în grajdul cailor şi grohăia la ei cu râtul în sus, dispreţuitor şi familiar, parcă ar fi vrut să-i întrebe: ei, cine sunteţi voi, sunteţi cai, ei şi ce dacă sunteţi cai, care e deosebirea dintre mine şi voi şi în general dintre mine şi restul lumii, niciuna!) şi se întoarse pe partea cealaltă, şi îşi aranja altfel palma sub obraz ca să nu mai apară ceea ce nu dorea. Într-adevăr întunericul se despică încet, asemeni unei perdele, şi înaintea lui se întinse o uliţă a satului care ducea spre vii. Da, asta era ceva în care puteai adormi ca la cinci ani, iată lumina soarelui cum scaldă drumul şi totul zace în linişte şi nemişcare. Cunoştea această uliţă cel mai bine, ani de zile mersese pe ea, iată gardul negru al lui Gavrilă, cu ulucile neregulate, pe urmă poarta mare a lui Ion al lui Iacov, unde sta naşa… Naşa asta îl adusese odată în braţe când mergea jumătate în picioare jumătate de-a buşilea, şi mama povestea că rămăsese o taină pe unde putuse el să iasă din curtea închisă şi să ajungă tocmai pe uliţa aceea… înnebunise când văzuse că nu mai era pe prispă (şi cum se dăduse el jos de pe ea şi nu căzuse) şi a ieşit la şosea şi a început să alerge când într-o parte când în alta, strigând zadarnic pe la curţile vecinilor. Dar nu-i răspundea nimeni, fiindcă satul era pustiu, toată lumea era la secere… Se aprinsese cămaşa pe ea de spaimă, nu era nicăieri şi îi trecuse prin cap să nu fi căzut în vreun gropan şi să se fi înecat… Atunci a auzit nişte ropote de cai dinspre uliţa aceea şi s-a liniştit, fiindcă l-a şi văzut strivit sub copite şi şi-a zis că acuma gata, copilul ei e mort şi i-a şi trecut prin cap de, unde să facă rost să cumpere nişte pânză să-i facă o cămăşuţă pentru înmormântare… A luat-o spre uliţa naşei şi când l-a văzut în braţele femeii, cu mâinile încolăcite de gâtul ei, abia atunci i s-a făcut rău şi a leşinat în mijlocul drumului, fiindcă presimţirea ei n-o înşelase, aflase pe urmă că într-adevăr caii aceia trecuseră peste el sub ochii îngroziţi ai naşei, care taman venea de la fântână cu o căldare de apă şi îl zărise pe sub burţile lor. Ca să vezi, că şi vitele astea, cât sunt ele de mari şi aleargă de zici că nu le mai poate opri nimeni, văd şi ele ceva când dau de-un copil şi îl feresc…

Un om ieşi dintr-o curte şi o luă înainte pe uliţă cu spatele întors la Niculae, un spate lat ca o uşă şi un fund şi mai lat, încins cu un chimir peste un brâu roşu, cu vestă şi cu pălăria în cap. «Mergea liniştit pe lângă uluci, şi nici nu se uita îndărăt. „Cine p… mă-sii o fi şi ăsta?! se miră Niculae chicotind. Întoarce-te, mă, să te văd şi eu, fi-ţi-ar fundul al dracului”, dar omul nu vru să se întoarcă, îşi văzu de drum înainte cu acelaşi mers egal până pieri la capătul uliţei, se topi la răspântia de unde porneau atâtea uliţi că Niculae nu le învăţase încotro se duc nici până acum, ştia doar că la stânga una da spre măgură şi măgura spre vii, unde pe-aproape se afla cimitirul satului, iar cealaltă spre uliţa Alboaicii. He, făcu Niculae văzând că deodată îi apare în faţa ochilor vâlceaua plină de sălcii care tăia viile şi se pierdeau în zarea îndepărtată unde se aflau Pământurile. Fiindcă ghicise unde îl ducea gândul, la Marioara, şi parcă o vedea pe ea, ca şi pe Stela lui Jugravu… „Ale dracului muieri, ce-or fi având cu părul meu! Noroc că mie îmi place să-l tai scurt, nici măcar n-au de ce să apuce… „ Dar Marioara nu apăru, vâlceaua rămase pustie şi verde, adormită sub cerul alburiu de vară, cu sălciile plângătoare aplecate peste curgerea subţire a unui pârâu cu apa aşa de limpede că ar fi fost bună de băut dacă totuşi nu s-ar fi spus, nu se ştie de către cine, că înainte de a ajunge printre vii undele lui cristaline treceau pe undeva pe sub iarba şerpilor şi că erau otrăvite… „Ei, zise Niculae, hai să le văd, ce vreai de la mine, arată-te la faţă şi spune-mi ce-ai de spus… Că văd că te ţii de mine de ani de zile şi până şi pe Ilinca o găsi mila de tine că suntem în vorbă… În care vorbă? De când eşti tu în vorbă cu mine? De-atunci? He! Asta e bună! Să nu zici tu că d-aia nu te-ai măritai tu până acuma că ţi-am spus eu vreodată măcar un cuvânt din care să înţelegi că trebuia să mă aştepţi… Ţi s-a năzărit că eu aşi fi bun de bărbat pentru tine şi ţi-a intrat în cap chestia asta… Cred şi eu… Să mă însor eu cu o proastă ca tine… Cam ghiceşti tu ce-o să fie mai târziu, să pleci din sat şi să ajungi pe unde o să ajung şi eu, poate chiar la Bucureşti, să nu mai dai cu sapa… Crezi că dacă te uiţi la mine şi-ţi curg lacrimile, nu mai pot eu de lacrimile tale, mai bine te-ai mărita şi ai lua un aliat de pe-aici, ai încheia socoteala… Ei, ia arată-te să te văd… Cred şi eu, nu-ţi convine când ţi se spune în faţă, lasă că dacă eu nu vă cunosc pe voi, atunci nu vă mai cunoaşte nimeni, ca şi Ileana… Ileana barim m-a iubit şi am iubit-o şi eu pe ea… Nici nu mai simţeam apa că era fierbinte, cum îmi ţinea ea piciorul sub braţ şi mi-l spăla şi se lipise de mine… O, ce dor mi-a fost de ea, a fost prima fată care mi-a plăcut şi mie… Îmi bătea inima de mă înecam când vedeam cumpăna fântânii de la Şanea ridicată cu greutăţile în cer şi stând aşa, cu ciutura înecată în adânc… Era ea, venea la mine şi stam jos în covergă pe tunica mea şi ne luam obrajii în palme şi ne sărutam până se învârtea coverga cu noi… Mi-a fost foarte frică şi ea n-ar fi trebuit să plece în ziua când s-a întâmplat, ce puteam să fac, aşa a fost… Dar nu-i aduc nici o vină, cum să-i fi cerut eu să înţeleagă când nici eu n-am înţeles… Puţin îmi pasă cum se întâmplă cu alţii, dar mie îmi venea de fiecare dată să leşin că nu mai vream pe urmă nimic decât să mă uit de-aproape în ochii ei… Nu-mi venea să cred că o fată are în ea pe dracu, când o vezi de-aproape cum i se zbat genele şi mâna ei îţi umblă pe gât şi îţi vâră în neştire degetele pe sub nasturii cămăşii… Nu trebuia ea să plece atunci şi să mă lase singur în covergă… Că eu n-aveam nimic cu ea, ar fi putut să-şi dea seama… Adică n-avea de ce să-şi dea seama, dar ar fi fost aşa de bine dacă nu pleca, cu toate că, dacă e să mă gândesc drept, nici n-o mai vedeam, aşa de… Da, chestia aia nu pot s-o uit, m-a trecut sudoarea rece de trist ce eram… Şi nu ştiu de ce… După zile întregi când ne vedeam, a patra sau a cincea zi, nu mai ţin minte, nu mai i-am dat drumul din braţe şi nici ea mie şi atunci s-a întâmplat… A fost o zăpăceală, şi ea a început aşa să ţipe încet şi să mă sărute orbeşte… De fapt zăpăcită era ea, îi sufla gura foc, stătea cu faţa în sus, cu capul dat puţin pe spate, cu ochii pe jumătate închişi şi pieptul i se ridica şi cobora de ziceai că trage să moară… Mai ciudat a fost că… hm… tocmai în ziua aia eu eram pentru prima dată, de când ne întâlneam, foarte liniştit şi numai când am luat-o în braţe şi m-am trezit că eram în ea şi a început să mă legene rar în sus şi în jos mi s-a părut o clipă că ameţesc. Pe urmă, vezi, asta e, am simţit întâi că mai bine ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat, cu toate că în ziua aceea de spălatul picioarelor mi-a fost aşa de dragă şi aş fi iubit-o aşa de tare… Acum nu puteam s-o văd cum mai stă încă întinsă şi nu se înveleşte imediat şi din apropierea ei venea un miros ca de iapă, dracu să le ia de muieri, că… Dar Ileana n-avea nici o vină, tare aş fi vrut ca în seara asta să rămân singur cu ea… Nu s-a schimbat deloc, ba parcă s-a făcut… Şi atunci era. Mi-aduc aminte de umerii ei, când i-am dezvelit odată, nici o fată nu cred să aibă umeri aşa de frumoşi, rotunzi şi cu oasele care se îndoiau sub mână şi aluneca palma peste claviculele ei dulci şi catifelate. Pe câtă vreme tu ce vreai? Nu ţi-e ruşine? Ştii bine că m-ai văzut când eu credeam că nu e nimeni şi stăm eu singur… N-am obiceiul ăsta, nu puteam să-i sufăr pe băieţi la gârlă cum se aruncau în apă goi… Pe urmă umblau cu… prin apă, şi vedeai câte unul. Zicea altuia… că ba pe soră-sa, ba pe verişoară-sa… în timp ce în preajma fetelor odată îi vedeai cum se învârtesc ca nişte oi capii şi nu mai îndrăznesc să spună nimic… Adică unii mai îndrăzneau, se mai culcau pe câte una şi se tăvăleau cu ea prin iarbă, dar aia nu prea era fată cine ştie ce, era din astea proaste, ca şi ei… Dar asta… He! O figură… Eşti curios să ştii cât… Du-te, mă dracului, dacă ar fi aşa, te-ai împletici în mers şi ai cădea în nas, tâmpitule… Nu că, zău care minte… ‘Te mă şi te-nsoară, ce mai aştepţi, nu, că nu vrea tata să-mi dea pământ, cică să fac întâi armata, da’ câţi dracu ani ai tu, păi şaisprezece, aoleo, mai ai patru ani până la armată… Şi tocmai atunci te-ai găsit şi tu să treci, să zic că n-ai văzut nu-mi vine să cred, că doar te uitai drept la mine şi te oprisei la trei paşi… Iar eu să nu mai vorbesc, cum stam întins sub salcie… De unde să cred eu că la nimiez, pe via noastră, o să treacă cineva… Cine să treacă, lumea stă la masă, mie nu mi-era foame, mâncasem de dimineaţă şi nu vream să mai vin acasă, luasem cu mine teancul de foiletoane de Ia Cârstache cu Izgonită în noaptea nuntii sau Frumoasa Renata şi vream să citesc până se făcea întuneric… Fiindcă tata n-aştepta să mă vadă că n-am ce face că găsea el ce să-mi dea, ba ca să încarc căruţa cu băligar şi să mă duc la deal, ba să fac şi să dreg, aşa că… Cine să dea peste mine la vremea aia? Mai târziu încolo, când trece soarele pe partea ailaltă, vin oamenii pe la vii şi cine are prepeleac m-am uitat eu să nu fie vreunul prin apropiere, că din prepeleac vezi departe… Ce căutai tu pe-acolo? Că via voastră e spre ăia de la vale şi dacă veneai de-acasă n-aveai ce să cauţi pe-aici. Când aud iarba foşnind aşa uşor, ca de paşi de pisică, şi când mă uit sar în picioare… am crezut că şi tu o să iai la fugă urlând… Da’ de unde, ca şi când m-ai fi văzut că ţin în mâini un buchet de viorele, pe care abia aşteptai să ţi le ofer, poftiţi domnişoară, în semn de omagiu şi nu… Veselă, fata noastră zice ce mai faci, Niculae?… Ce citeşti… Parcă citind m-ai fi găsit tu pe mine! Dacă îţi fură cineva struguri din vie… Cine să-mi fure… Eu să-ţi fur… Ie-te-te! Pe urmă nu că să mă scoată ea în tindă, pesemne nu mai avea altceva în minte decât ce văzuse ea în viroagă că ţineam eu în mână stând cu faţa în sus şi ar fi vrut din fată să devină muiere… Noroc că n-am înţeles… Numai la asta vă gândiţi, sau dacă hai să zicem că nu vă gândiţi, asta faceţi, sau hai să zicem că nu chiar aşa, dar asta ştiţi şi voi bine, că la altceva nu vă pricepeţi… Mă duc şi eu într-o zi la o covergă să cer apă, că mi-era sete şi nu mi-a plăcut niciodată să iau apă cu mine… Nu ştiu de ce, dar beam apă acasă şi la plecare mi se părea că n-o să mi se mai facă mie sete până în seară, ce să mai iau cu mine urciorul, mi-ajungea că trebuia să alerg după Bisisica, mânca-o-ar câinii, bine că s-a dus dracului Achim cu ea la Bucureşti, o fi belit-o cineva pe-acolo… Şi nu trecea mult şi mi se făcea o sete de tânjeau maţele în mine şi soarele, ehe, era sus… Că pe vremea aia nu se făcuse fântâna de la Şanea, şi până în Frunzări, unde era o fântână, cum să te duci, că n-aveai cui să laşi oile… Noroc că uneori mai trecea câte-un om cu căruţa şi alergam la capătul lotului şi-l întrebam ca un milog: ai, mă nene, apă? Şi ăla zicea: am, taică, am! Şi marginea căruţii, ca la viţei şi scoteai firul de porumb din găurica ei de lemn şi începeai să bei până i se ura omului care se oprise pentru tine că nu vreai tu să umbli cu urciorul… N-am putut să sufăr să duc în mână ceva, când dam cu sapa îmi venea să mor, fiindcă din palme mă apuca, îmi venea să urlu, eu cred că aici e ceva, fiindă la armată am făcut carceră, m-au pus să duc o piesă de mitralieră şi am dat cu ea în pământ… M-a scos sublocotenentul la raportul colonelului, pentru neexecutare de ordin, perfect, grupa e împărţită în cei ce duc în spinare piesele de mitralieră şi cei ce nu le duc, de ce să fac eu parte din prima categorie, noroc că au vrut să mă facă ofiţer fiind membru de partid, dar altădată i-am lăsat fetei geamantanul în stradă, găsise cavalerul… Şi m-am dus spre coverga aia să cer apă… Când mă uit înăuntru, două dezvelite, nu ştiu ce făceau acolo, a doua erai tu! Cauţi apă şi dai de dracu în chip de fată… Cine ţi-a băgat ţie în cap că eşti în vorbă cu mine?! Ţi-am spus eu ţie vreodată ceva? E adevărat că te vedeam pe-aici de câte ori veneam în concediu şi una-două ce mai faci, Niculae, ce mai dregi, Niculae, când mai vii pe la Siliştea… Eu abia venisem şi ea mă întreba când mai viu… Nu vezi că nu ştii nici să deschizi gura şi să legi şi tu două vorbe? Nici măcar nu ştiu cum arăţi, eşti frumoasă, eşti urâtă… Cred că eşti urâtă, că dacă erai frumoasă aşi fi băgat eu de seamă… Ia să te văd… „

De mult pierise vâlceaua de sub ochii lui Niculae şi el se răsuci iar şi reveni cu faţa de la perete pe obrazul celălalt… Când se gândea, lumina aceea de sub pleoape se stingea sau se amesteca fără formă, cu spirale şi fluvii unduioase pe măsură ce amintirea punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el. Acum se făcuse linişte, de-afară se auzea sforăitul rar şi regulat al tatălui din pridvor şi cântecul întrerupt, ezitant, ca un plâns singuratic de fiinţă părăsită pe lume al unui greier vârât undeva jos pe după sobă. Niculae chicoti pregătindu-se de astă dată să adoarmă cu adevărat şi închizând ochii o chemă pe fată s-o vadă cum arăta ea de fapt, Prins de o curiozitate vie şi veselă: „Ei, ia să te văd!” Şi întunericul se dădu iar la o parte ca un zăbralnic sfâşiat şi Niculae văzu un om fumând dus pe gânduri şi undeva, mai încolo, pe preşedintele Plotoagă, făcându-i acestui om un semn imperceptibil, cu ochiul. Acela care fuma era Isosică. „Să spună şi tovarăşul Niculae, că e de-aici din sat”, zise Isosică şi îşi luă ţigara din gură şi începu să scuipe mărunt pe ea, învăluit în fumul ei albastru, care brusc se transformă în fum de horn, şi alături de horn apăru o barză cu picioarele ei ca nişte catalige… „Te-n… mă-tii”, se supără Niculae, şi alungă barza şi se gândi insistent la Marioara lui Fântână, aşa cum o văzuse el de dimineaţă, dar de fapt n-o văzuse, nu-şi amintea cum arăta. Culorile însă se turburară fără ca să mai iasă ceva din ele, fata nu vroia să apară şi Niculae se gândi că peste câteva zile avea să înceapă secerişul şi mâine şi poimâine trebuia să ţină şedinţe cu toţi cei care urmau să fie mibilizaţi să ajute la strângerea recoltei, copiii de vârstă şcolară, cu cadrele didactice locale, cu preşedintele Plotoagă, cu Fântână, să stabilească exact şi amănunţit cum urma să se macine după seceriş conform situaţiei existente şi în general… aşa… să-i cam… pe toţi ăştia din satul lui… care… hm… să nu creadă ei că… Dar nu mai avu timp să gândească ce anume nu trebuia ei să creadă şi nici să apară Marioara s-o vadă şi el cum arăta că începu să respire abia simţit, cum e somnul celor foarte tineri, şi adormi fără să mai viseze nimic. Se trezi dimineaţa în zori, prea devremne, fără să ştie de ce, nedumerit el însuşi… Dar pe urmă îşi dădu seama că fusese din pricina gândului că iar o să vină taică-său la capul lui să jupoaie jurnalul şi se uită pe geam spre pridvor: nu, de astă dată Moromete dormea şi el… Niculae îşi trase iar pătura peste cap…