Capitolul 19

Şi îşi trase pătura peste cap şi închise ochii să adoarmă. Ştia ce vine şi nu mai putea de bucurie: i se făcea lumină sub ochi ca şi când ziua ar fi luat-o iar de la cap. Dar era o lumină şi o zi mişcătoare şi nu neapărat aceea care tocmai se încheiase. Nu era o părere, se uita plin de uimire la oamenii şi lucrurile care îşi vedeau de mersul lor ca într-o viaţă adevărată, scăldaţi adesea în culori niciodată văzute pe pământ, totuşi întâlnite undeva, fiindcă nu se mira de ele. „Că el vede aşa nişte chestii înainte să adoarmă, spunea Iosif pregătindu-se să-şi îndoaie de râs trupul lui ca un pălimar, dar adesea uita de această intenţie (de a râde) şi prins el însuşi de cele ce spunea numai trupul îşi făcea mişcările lui de rupere, în timp ce gura îi dădea înainte… Odată a văzut un cal prin sălcii, cu frâu la gât şi şi-a întors gâtul la el şi a făcut hi-ha-ha! (şi aici Iosif imitase aşa de bine cum făcea un cal, încât unul care era înăuntru în clădirea comitetului a pretins mai târziu că s-a dus la geam şi s-a uitat în curte şi a fost foarte mirat că n-a văzut ce credea el, adică vreo gloabă intrată cine ştie cum pe poarta rămasă deschisă). Şi Moromete a sărit de pe perină şi s-a izbit cu capul de patul lui Zdărăboajă, de deasupra. L-a sculat pe-ăla din somn, ho, ho, ho… Să spună şi Zdărăboajă când a auzit bufnitura, nu-i aşa, Zdărăboajă?!… Altă dată, a văzut Moromete o poiană cu muieri goale la el la Siliştea, la marginea pădurii, jucau singure, fără fluier şi a doua zi şi s-a dus acolo să vadă ce era şi a găsit iarba uscată, aşa ca un cerc!… „ Lui Iosif i se păreau toate acestea nişte lucruri atât de năzdrăvane, încât toată fiinţa lui de zbanghiu se cutremura de încântare povestind, el care dormea ca un buştean fără nici un fel de vedenii şi se trezea dimineaţa vesel îndată ce deschidea ochii. Era primul căruia i se auzea gura şi care sărea jos din pat, în ciuda staturii lui mari, în timp ce alţii, printre care şi Niculae, se sculau nu totdeauna bine dispuşi, istoviţi de odihna care le dezgropase în timpul nopţii oboseala ascunsă în timpul zilei prin comunele pe unde de cele mai adeseori treceau străbătând zeci de kilometri pe jos… Bineînţeles că nu credeau nici ei o iotă din cele spuse de Iosif, gândind însă în acelaşi timp că ceva trebuie să fi fost, că nu putea el Iosif să le scoată pe toate din cap… În casa în care îşi aveau dormitorul lor comun găsiseră la un moment dat o carte rătăcită de proprietarul ei printr-un fund de dulap şi Iosif o luase şi se întinsese cu ea deasupra pieptului, foarte grav, s-o citească. Fusese un moment ciudat, care le arătase la toţi că Moromete ăsta avea el tot dreptul să vadă sub pleoape ceea ce vedea şi că degeaba râdea Iosif de el, fiindcă aici nu era de râs, ci de scos căciula din cap şi salutat Moromete ca pe unul care avea şi alte merite decât ei. Iată ce se întâmplase. Cu gura puţin întredeschisă de o spaimă care îi îmbrobodea fruntea, Iosif silabisea din cartea aceea şi nu izbutea, după cum povesti el, să treacă nu numai de prima pagină, dar nici măcar de primele cuvinte şi îl apucase frica să nu se fi zăpăcit de cap din pricina atâtor lecţii pe care le ţinea cu ei tovarăşul Enache, unde e drept că el dormea cu ochii deschişi, dar tocmai asta era, să nu i se fi întâmplat ceva cu creierul şi să ajungă ca nelumea… „Mă, Moromete, zisese el, ia vin încoace! Tu înţelegi ce scrie aici?” Niculae se apropiase şi se uitase şi chipul lui rămăsese neschimbat, dăduse din umeri şi răspunsese: „Sigur că înţeleg, că doar nu sunt chior”. „Titlul îl înţeleg şi eu, spusese Iosif (şi el citise fără îndoieli, deşi prima literă e avea o liniuţă deasupra, e, ceea ce, după câte ştia el, nu trebuia să fie, La mere, adică la mere, la cules de mere pesemne… ) dar, spuse Iosif, mai departe, mai încolo mi se produce aşa o încurcală înaintea ochilor şi nu mai înţeleg nimic.” „Ba cum să nu, de ce să nu înţelegi, răspunse Niculae, uite să-ţi citesc eu, ţine cartea la tine”, şi Niculae începuse să citească foarte firesc, deşi cu oarecare poticniri, nişte cuvinte care, ce e drept, nu semănau chiar cu cele din vorbirea obişnuită, ci erau doar mai frumoase, aşa cum sunt ele în cărţi, când se începe o povestire lungă. Pe urmă Niculae îl bătuse pe Iosif pe umăr şi îl liniştise: „Nu e nimic, o să-i raportăm noi tovarăşului prim-secretar că eşti cam surmenat şi să-ţi dea un concediu, să te mai duci şi tu pe-acasă, să te mai recreezi. Sunt sarcini mari aicea şi nu e uşor să le faci faţă”. Asta a fost una din figurile bine plătite de Niculae, mai ales că unul din activişti care şi-a dat imediat seama că e vorba de o carte într-o limbă străină şi din care Moromete citise traducând, l-a sprijinit cu multă îngrijorare zicând că nu e bine că Iosif mai stă acolo în pat şi nu se duce imediat să-l consulte doctorul Ivănescu de la spital… Oboseala creierului nu e de glumă, adăugă activistul, cunoaşte el un caz la Buzău cu un lector de la şcoala de partid, unul Diaconescu, foarte bun tovarăş, care într-o zi a căzut în genunchi în timp ce citea ceva despre economia politică, i se înmuiaseră picioarele. Dar nu era de la picioare, ci de la creier, că picioarele cu creierul devine de sunt în legătură şi asta era… S-a internat în spital… E o situaţie grea… Se întâmplă… Dar să sperăm că nu e grav şi o să te întorci curând iar în mijlocul nostru, tovarăşe Iosif… Mai curios a fost faptul că pe urmă tocmai el, Iosif, care râsese atâta pe seama lui Niculae, după întâmplarea asta a umblat câteva zile supărat pe toţi care fuseseră atunci de faţă în dormitor.