Capitolul 1

Încât după treieriş, când foştii liberali ai comunei se adunară iarăşi în pridvorul casei lui Moromete, Matei Dimir se miră zgomotos:

— Ce e, mă, cu Nae?

— Nae?! exclamă Moromete surprins. Nae s-a dus şi el să se plimbe pe la Pălămida, ce te miri aşa? Sau, după tine, n-are voie să se plimbe. În regimul nostru democrat-popular şi ţăranul are acuma dreptul să se plimbe. Mai ales că el a făcut şi treabă, n-a stat ca mine sau ca tine să se uite!

— Ce vorbeşti tu, Ilie!

— Dar ce credeai tu?

Era acolo în pridvor şi Cârstache, dar nu venise singur, cum se întâmplase atâţia ani, ci pentru întâia oară Moromete nu-l mai aşteptase să-l vadă apărând la poartă cu pasul lui măsurat de respect şi o trimisese pe Ilinca îndată ce se zărise pe drum Costache al Joachii, zicând: „Uite-l pe Costache, acuma o să vie şi Matei Dimir şi Giugudel şi bietul Cârstache o să iasă şi el şi iar o să mă întrebe ce face câinele ăla al nostru; ia du-te tu mai bine şi spune-i să vie pe la noi!” Fata se dusese şi strigase de pe podişcă, tare de auzise toată lumea, şi Cârstache ieşise la poartă: „Te cheamă tata, nu ştiu ce vrea să-ţi spună”, şi Cârstache răspunsese cu o voce cu atât mai micşorată cu cât erau mai vădite pe chipul lui surpriza şi bucuria care îl năpădiseră: „Spune-i lui nea Ilie că îndată ce voi termina de învârfuit nişte paie, cu plăcere am să viu!”

Liberalii arătau acum liniştiţi, chiar încântaţi, ca şi când evenimentele care avuseseră loc de când nu se mai văzuseră întrecuseră aşteptările lor, fără să se poată însă ghici în ce direcţie. Costache al Joachii, cu durerea aceea a lui de oase, părea să se simtă mai bine pe căldură şi chiar s-ar fi zis că şi auzul îi era mai bun, iar Matei Dimir, cu felul lui răstit de a vorbi, vorbea şi mai răstit, ceea ce la el în anumite împrejurări era semn de mulţumire, de triumf asupra celorlalţi, care nu l-ar fi crezut sau i-ar fi contestat dreptul de a se fi pronunţat mai dinainte asupra a ceea ce urma să se întâmple.

— Moromete, mă, am auzit eu ceva, dar tu ereai acolea, ia spune, mă, cum a fost, zise Costache.

— Nici nu încape discuţie, exclamă Moromete înlăturând orice dubiu: A făcut treabă alde Nae, ascultaţi-mă aicea. N-a stat cu mâinile în sân ca unul sau ca altul. „Arătaţi-i cu degetul, fraţilor, striga. Hai la sfat să ne găsească pe noi acolo!”

— Cine să găsească?! zise Costache.

Moromete îi arătă celuilalt palmele goale sugerând că aşa cum nu înţelege Costache nimic, tot aşa nu înţelege nici el ce era în mintea lui alde Nae.

— Şi pe cine zicea el să-i arătăm cu degetul? zise şi Matei.

Dar Moromete nu-i răspunse şi continuă ca la început, imitând glasul lui Nae:

— Hai, zice, la sfat şi când or veni, să ne găsească pe noi, nu pe ei. Şi a luat-o la fugă spre sat. Crezi că nu s-au găsit, cât ai clipi din ochi, destui care să se ia după el?

— Şi pe urmă? zise Matei.

— Pe urmă, continuă Moromete şi deodată începu să strige speriat, dar cu vocea mică, mă Ilie, zice, ne împuşcă, mă! ne împuşcă cu puşca, mă! Şi când stai să te gândeşti, adăugă Moromete, el nici nu treierase şi nici n-avea cine ştie ce de dat, că arase cu caii lui şi nici sămânţă împrumutată nu avusese. Îmi spusese mie mai înainte: împărţii, zice, grâul cu alde cumnatu-meu Gheorghe, că el n-are decât de pe-un pogon şi mă interesai cam ce cotă mi-ar ieşi: doi saci de grâu. La cât, Nae? zic. Păi să fie, zice, să-mi iasă vreo două sute de duble. Cu alte cuvinte, una peste alta, cam zece la sută din recoltă.

— Şi dacă nu-l împărţea cu alde cumnatu-său, cât trebuia să dea? zise Costache al Joachii.

— Ceva mai mult, zise Moromete, aproape dublu, dacă nu chiar triplu.

— Dar tu ce întrebi, Costache, parcă tu n-ai împărţit cu alde Gogoaşă? se răsti Matei furios.

— A? făcu bătrânul.

— Tu n-ai împărţit cu alde Gogoaşă, ce te faci că nu ştii?

— Păi fiindcă eu am dat mai puţin de doi saci, răspunse Costache.

— După cât?

— Păi cam după două sute cincizeci de duble, răspunse Costache.

— Va să zică mai mult decât Nae Cismaru, se răsti Matei.

— De ce mai mult? Mai puţin! se miră bătrânul.

— Cum mai puţin? Mai mult, se răsti Matei furios.

— De ce mai mult, se miră, de astă dată cu îndoială, Costache, am dat opt duble de grâu, un sac şi trei duble, Nae zice Moromete că avea de dat doi saci.

— Da’ n-ai făcut mai mult grâu decât el?

— Ba am făcut!

— Atunci de ce zici că mai puţin? se răsti de astă dată Matei furios de-a binelea, dar bătrânul nu se lasă şi o ţinu pe-a lui, explicând:

— Păi nu, că tu zici că am dat mai mult şi eu tocmai asta ţi-arătam, că nu ştii să numeri, degeaba vii tu pe la ăsta!

Şi îl arătă cu capul pe Moromete, ca pe-un învăţător. Lui Cârstache îi sticleau ochii văzând încâlceala minţii celor doi, dar nu se amestecă, ca şi când n-ar fi avut încă acest drept, trăgea cu coada ochiului la vecinul său să vadă el ce-o să zică.

— Parcă tu, Matei, ai fi mai breaz decât alde Costache, zise Moromete, parcă tu nu i-ai fi dat soră-tii jumătate din grâu!

— Aşa e, recunoscu Matei, dar voi ştiţi ce mi-a făcut pe urmă soră-mea Rada?

— Ce ţi-a făcut? zise Costache.

— Nu vrea să-mi mai dea grâul îndărăt! exclamă Matei nedumerit. Fă, zic, tu eşti nebună? Nu, zice, că dă-mi şi mie un sac de grâu că n-am neam. Cum n-ai neam, n-ai făcut de pe pogonul tău din Grama, şi pe urmă n-o să faci porumb după ale două din Cotigeoaia? Mă, zice, zgârcit mai eşti, fire-ai al răilor, nu-mi trebuie grâul tău, dar am vrut să te încerc… Auzi, Ilie, sunt eu zgârcit, mă?

— Eşti cam zgârcit, zise Moromete, dar nu despre asta e vorba. Vorba ie că aşa stând lucrurile, altceva îl ardea pe alde Nae să se ducă el la sfat… Nu cotele era problema: cotele…

Şi aici Moromete se strâmbă şi în aceeaşi clipă fruntea îi alunecă încreţindu-i-se în două părţi, jumătate în sus şi jumătate în jos cu o sprânceană ridicată şi una coborâtă şi clătinând din cap în semn că problema asta cu cotele nici nu merită să mai vorbeşti despre ea. Se uită apoi la ei şi expresia chipului i se refăcu; deodată zise:

— Unde mergem noi, domnule? Ce ajungem noi în situaţia când ţie nu-ţi mai pasă de nimeni şi faci ce vreai tu şi rostul meu pe lumea asta nu e decât să zic ce zici tu? Din ce punct de vedere? Să mă bagi în colectiv şi să-l pui pe Bilă să-mi dea cu goga în cap? Ce i-a făcut alde Nae Marinescu? Nu era normal să fie acum acolo unde e Nae Marinescu şi Bilă cu el? De ce l-au luat să-l judece numai pe Nae Marinescu? Nu vorbesc de alde Nae ăsta al nostru, Cismaru, să-l lăsăm pe el la o parte. Uite, eu vă asigur că dacă Giugudel în loc să ne fi spus cât veni că Bilă şi toţi ăştia i-a adunat de pe la raion şi stă cu ei în şedinţă, că Nae Marinescu şi Bilă i-a luat pe-amândoi plutonierul Moise şi i-a dus şi i-a băgat la beci, ca unii care, şi aici Moromete începu să bolborosească repede asemeni unui slujbaş de cancelarie care nu ţinea cu nimeni, având în vedere că sus-numiţii au tulburat bunul mers al strângerii recoltei de pe teritoriul comunei ce fac şi ei parte, cu onoare vi-i trimit din post în post spre a li se încheia proces, conform legii; ei, dacă aşa s-ar fi întâmplat lucrurile, vă asigur că mi-aşi fi scos pălăria şi aşi fi zis: domnule, este o lege! Dacă e bună, dacă e rea, nu discutăm acum! bună sau rea, e pentru toată lumea şi dacă tu, care ai făcut-o, o s-o simţi şi tu pe coaja ta că e rea, o să te grăbeşti cât mai repede s-o schimbi. Da, dar tu vii şi nu respecţi legea, îl iai tot pe ăla lovitu şi-l judeci, iar pe ăla care a lovit stai cu el în şedinţă.

— Da, zise Giugudel, sunt la şcoală toţi adunaţi, şi cică nu sunt numai de pe la raion, au venit unii mari de pe la Bucureşti.

— De orideunde ar fi venit, tot cu Bilă stă ei la prezidiu, ce s-o mai încurcăm, zise Moromete. Că n-o să mă cheme ei pe mine, poftim, Moromete, dumneata, ia te rog loc în prezidiu şi să stăm să vedem cum s-au întâmplat lucrurile.

— Nea Ilie, zise Cârstache, nu eşti dumneata, dar e băiatu dumitale, şi eu cred că el n-o să se lase el şi o să arate…

— Ce s-arate, Cârstache? zise Moromete binevoitor. O să spună toţi că alde Nae Marinescu a avut o atitudine provocatoare şi că asta e!

Rămaseră miraţi de ultimele cuvinte ale lui Moromete (de unde ştia el că aşa o să spună?!) şi câtva timp tăcură aşteptând ca el să le explice în vreun fel ce însemna mai ales cuvântul provocatoare. Dar Moromete fie că nu voi, fie că nu ştia nici el sau nu-şi dădu seama că nu ştiau ceilalţi, că nu le explică şi firul discuţiei se rupse.

— Hai acasă, se răsti Matei ridicându-se şi luându-şi băţul gros şi strâmb cu care umbla mereu, hai, Giugudel. Hai că plouă!

Se dădu jos din pridvor şi o luă grăbit spre poartă, fără să-l mai aştepte pe Giugudel. Mergând îşi aruncă un ochi într-o parte, uitându-se câtva timp în zare. într-adevăr se vedea spre Cotigeoaia o pată întunecată şi o îngrămădire îndepărtată de nori. Nu mai plouase de mult şi putea să fie chiar ploaie, acum sau la noapte. Putea însă tot aşa de bine să nu fie nimic, dar omul era dator să-şi pună la adăpost vitele şi uneltele şi să facă încă o sumedenie de alte treburi pe care ploaia le-ar fi stricat.

După Matei Dimir plecară şi ceilalţi şi cercetară şi ei o clipă cerul cu orizontul negru: da, avea să plouă, aici sau acolo. Aceia nu erau nori care să treacă degeaba pe deasupra pământului.