Capitolul 2

Şi se puse de altfel pe ploaie, mai curând ca norii să fi acoperit tot cerul şi să poată ajunge acasă cei care se aflau pe drum sau pe câmp. Era furtună, dar nu jos, ci undeva sus de tot, se vedea cum pe deasupra norilor mai coborâţi şi mai negri, urcau cu o viteză de parcă ar fi fost fiinţe vii alţi nori, de un alb ameninţător, precedaţi de braţe uriaşe de fum care încercuiau repede spaţiile albastre. De plouat însă nu ploua din ei, ci foarte paşnic din cei de jos, înceţoşând văzduhul şi micşorând lumina ca într-o înserare.

Moromete intră în casă şi din prag lăsă uşa larg deschisă, păstrând însă un pumn încleştat pe clanţă şi celălalt pe lemnul de deasupra broaştei, într-una din poziţiile lui de crucificat, când ridica şi fruntea şi se făcea parcă şi mai înalt:

— Ei, zise el, v-aţi socotit? Tu, asta, acuma că ai aflat, cu toate că am spus expre să nu sufle nimeni o vorbă, ce mai cauţi aici? Două pogoane pe care vreai tu să i le dai fetei ăsteia ca să mă lase pe mine singur, ei, i-am dat eu trei şi i-am trecut şi loc de casă să se mărite cu băiatul ăla al ei şi să stea aici: Nu mai zici că sunt gata să te arunc pe drumuri? Acuma să te înţelegi cu fi-ta, fiindcă credeai că numai tu ai pământ şi o să se ia fata asta după o smintită ca tine! Du-te la asta în vale, de ce te-ai întors iar?

Catrina tăcea potolită, dar neîmpăcată. Lumini ascuţite îi sticleau în ochii ei verzi. Nu se ştie de la cine aflase totul şi venise s-o ameninţe pe Ilinca, şi Moromete le lăsase pe amândouă în odaie şi el ieşise în pridvor să-i primească pe-alde Giugudel şi ceilalţi.

— O brazdă de pământ n-o să-ţi dau, zise Catrina, nu cu alt glas decât dacă ar fi vorbit unei străine. Ăsta te-a înşelat cum ne-a înşelat pe toţi toată viaţa şi mâine când o veni Achim ai să vezi că o să se ducă să-ţi ia îndărăt ce ţi-a dat. Numai în judecăţi o să vă ţineţi.

Dar Ilinca nu se sperie.

— El măcar, de bine de rău, mi-a dat şi nu mi-e frică mie de Achim, dar tu nu mi-ai dat nimic, şi dacă nu era tata cine ştie ce mai ieşea, că nici acuma nu mă măritam. Să te duci şi să mă laşi în pace. Dacă o să vreai să-mi dai ceva peste o lună, când m-oi mărita, o să zic şi eu că am o mamă, dacă nu, n-ai decât să-i dai Alboaicii, dar atunci să nu te mai prind p-aici!

— Aşa vorbeşti cu mine, că te-am crescut şi am pătimit? zise mama.

— Asta a fost odată, făcu Ilinca şi mâna ei voinică flutură prin aer în semn că e aşa de mult de-atunci că chiar să vrei şi n-ai mai putea să stai acum şi să-ţi aduci-aminte…

Între timp, atrase de ceea ce se putea întâmpla acasă la părinţi prin întoarcerea aceasta neaşteptată a mamei (nu se ştia încă de ce se hotărâse ea brusc la pasul de împăcare) veniseră şi Tita şi Alboaica şi fără să întrebe nimic aflaseră numaidecât din gura mamei ce se întâmplase. Alboaica îşi plimbă liniştită capul de la un umăr la altul şi surâse. Deşi era adevărat că nu i-ar fi stricat un pogon de la maică-sa dacă rămânea la ea, totuşi nu l-ar fi vrut cu preţul unei rupturi atât de adânci în familia mamei, cu toate că unii erau în stare pentru mult mai puţin să se înstrăineze de ai lor până la mormânt şi să trăiască învrăjbiţi şi singuri ca nişte lupi. Tita însă când auzi se făcu albă la faţă. Trei pogoane de la tata Ilinchii şi ei nimic, plus jumătate din locul de casă!…

— Tată, strigă ea, ridicându-se de pe pat şi apropiindu-se de geam, ia vin’ încoace! Lasă-i niţel pe nea Costache şi pe nea Matei!

Moromete se supuse cu o grabă obişnuită, tocmai ca să nu înţeleagă prietenii lui că la el în casă se întâmpla iar ceva neobişnuit, şi intră înăuntru, închise cu grijă uşa şi întrebă ce era.

— Păi eu credeam, făcu el apoi – şi auzindu-l ai fi zis că e aşa de încolţit că nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa – totdeauna am zis că dacă e pământul meu, fac ce vreau cu el!

— Cum faci ce vreai, zise Tita, fără să mai ia în seamă aceste întorsături de gândire, tocmai în astfel de clipe te repezişi să-i dai ei trei pogoane şi acuma o să-i dea şi mama, şi ce socoteală e asta care-o faceţi voi în cap? Aveţi copii sau nişte ţigani prinşi de mici, de care să vă bateţi joc! Unuia cinci pogoane şi altuia două?

Moromete însă nu se turbură:

— Spune şi tu, de, tu dacă ai fi în locul meu ai face ce ţi-ar zice unul şi altul sau te-ai lua după mintea ta, dat fiind că eşti liber să procedezi cum crezi tu de cuviinţă? Tu ai luat de la mă-ta două pogoane, dar Ilinca vrea şi ea să se mărite şi mă-ta o ameninţă că nu-i dă. E aci de faţă, socotiţi-vă cu ea nu cu mine, că n-o să mă scoateţi acuma vinovat că vă dau pământul! Asta ar fi culmea, mai zise Moromete, şi situaţia i se păru aşa de enormă că n-o admise şi le întoarse spatele şi reveni în pridvor.

Ce vrusese el să spună? Că, dacă mama nu s-ar fi purtat aşa, el ar fi împărţit aceste trei pogoane în mod egal celor două fete? Păi dacă era aşa, lucrurile se puteau drege, mama îi putea da fetei celei mari încă un pogon şi jumătate de pământ şi Ilinchii încă o jumătate şi ar fi avut amândouă câte trei pogoane şi jumătate. Dar pentru asta ar fi trebuit ca mama să se întoarcă acasă de la Alboaica şi să se împace cu tatăl.

— Şi tu, ce nebunie te-a apucat de te-ai făcut de râs în sat cu dusul tău la Mariţa? zise Tita cu glasul ei care niciodată nu era ridicat, dar era egal şi greu ca un ciocan de lemn cu care te-ar fi tot lovit în cap. Ia să faci bine şi să te întorci, sau să nu te întorci, dar mie să-mi dai partea de pământ pe care i-a dat-o tata Ilinchii.

Nici nu apucă bine să termine că nu numai mama şi Ilinca, dar şi Alboaica săriră toate trei cu gura pe ea, cum să-i dea ei şi de unde atâta pământ, când mama mai avea mari şi late patru pogoane?

— Din alea patru, scrâşni Tita surdă, fără să-şi dea seama că din spusele ei se înţelegea că mama să-i dea ei trei pogoane, cât îi dăduse tatăl Ilinchii.

— De ce nu zici tu să-ţi dăm ţie tot şi noi să ne băgăm cu ziua la tine?! se miră Ilinca.

— De ce să vă băgaţi cu ziua? Fiecare la casa lui, dar să fie o dreptate, nu unul să ia de două ori cât altul, când altul a muncit de două ori mai mult.

— Unde ai muncit tu de două ori mai mult? zise Ilinca. Ai muncit şi tu ca fiecare şi ţi-a dat mama ca să te măriţi, ce mai vreai? Tare mult o să te văz eu pe-aci când tata o îmbătrâni. O să ai tu grijă de el?

— De ce să n-am grijă, zise Tita, ce, numai tu ai mâini?

— O să te vedem atunci! zise Ilinca, el mai are trei pogoane, o să-ţi dea din ele, dacă o să-i dai şi tu un pahar cu vin când o veni pe la tine…

— Paşte murgule iarbă verde, zise Tita, dacă era aşa, ţie de ce ţi-a trecut?

— Păi, n-auzi, Tito, sări Alboaica, i-a dat fiindcă mama îi tot spunea că nu-i dă şi în toamnă vrea şi ea să se mărite…

— N-are decât, zise Tita cu acea privire mereu oarbă pe care o dă o furie bine ţinută în mâini, dar ai cărei aburi turbură totuşi mintea. Treaba lui că i-a dat, dar să nu mai vie colea cu pretenţia să-i dea şi mama.

— Nu dau la nimeni nimic, zise atunci mama încercând să pună capăt certei, însă cu un glas neliniştit de situaţia întoarsă, în care ea era acum ameninţată de fete şi i se pretindea cu glas turbure să dea… Şi nu v-a oprit nimeni să vă măritaţi, dar să vă faceţi de râs v-am oprit şi acuma uite roadele!

— Mamă, zise Ilinca în culmea unei nedumeriri pe care avea aerul că ar da mult s-o desluşească, îţi cere cineva ceva? Cu cine crezi tu că vorbeşti, cu Sande? Pe mine m-ai împiedicat să mă mărit, şi dacă n-aveam noroc cu băiatul ăsta, nu-mi rămânea decât să iau unul cu copii, sau un văduv cu copii mari, să mă ia ăia la bătaie. Asta mi-ai făcut, ai vrut să mă mărit şi eu tot ca tine, numai că tu ai uitat că înainte să-i iai pe tata şi să ne faci pe noi… Când mă uit la tine îmi vine să-mi smulg părul din cap, te întorseşi de la dida ca să bagi iar zâzanie în casă, că mai e o lună până se mută băiatul ăla aici. Măcar luna asta ţine-o la tine, didă, se adresă ea Alboaicii, că dacă mai stă pe-aici taman acuma, nu ştiu ce-i fac.

— Ei, fire-ai şi tu a inghinaţilor, se supără atunci Alboaica în felul ei ciudat, în care mişcarea de „poancă” a capului şi surâsul de pe chip n-o părăseau, nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu mama?

Şi sări şi Tita:

— Ce, zice ea, şi-a luat-o în cap unde tatăl îi trecuse locul de casă şi pământul?

— Da, zise Ilinca, şi vă dau pe toţi afară. Ia ieşiţi afară! În casă la mine fac ce vreau!

În casă la ea! Tita şi Alboaica strigară amândouă o dată spre geamul dinspre pridvor:

— Tată! Ia vin până încoace! Ilinca ne dă afară din casă, zice că e casa ei.

— Vedeţi să nu vină, zise Ilinca, mai strigaţi-l o dată.

Şi într-adevăr tatăl nu veni, se făcu că nu aude. Hotărât, fata cea mică pusese stăpânire pe tot ce fusese odată gospodăria Moromeţilor şi tatăl ţinea cu ea, nu mai era nimic de făcut.

— Aşa că, mamă, să vii când mă mărit, continuă Ilinca. Şi tu, didă, la fel, de Tita nici nu mai vorbesc, din partea mea n-are decât să-i dea mama cât vrea, nu mă supăr, să nu ziceţi că sunt femeie rea. Dar cu certuri să nu-mi veniţi pe cap, băiatu ăla mi-a şi spus, rămân în Siliştea, zice, la tine, dar cu condiţia asta.

Alboaica râdea. Îi plăcea. Tita se gândea poate că şi ea avea casa ei rămasă de la bărbat şi că la urma urmei Ilinchii îi trebuia şi ei o casă. Unde să-şi facă şi să-şi crească şi ea copiii? Pe de altă parte sora cea mică se arăta şi înţeleaptă, n-avea nimic contra ca mama să-i mai dea ei, Titei, ceva pământ… Mama însă înţelese că tatăl a câştigat contra ei şi că fetele, pe care ea se bizuise în această luptă, o părăseau.

— Treaba voastră, zise ea neînduplecată, în ziua când o să ai tu nunta eu o să dorm şi o să mă întorc pe partea ailaltă, crezi tu că o să viu să te văd. Nici o grijă, că nu ţi se pune nimeni în cale, mincinoaso, de când te ştiu numai cu minciuni ai umblat, ca Guica.

Atunci intrase Moromete.