Capitolul 10

Printre hotărârile luate în şedinţa organizaţiei, în afară de excluderea lui Bilă din partid şi sancţionarea cu vot de blam dată lui Plotoagă, mai era una considerată de primul secretar Ghimpeţeanu ca foarte importantă şi anume formarea unei comisii locale care să meargă în zilele următoare prin sat şi să strângă în căruţe cotele celor care fugiseră cu ele de pe arie şi credeau ei că au să rămână fără să le dea. Era, de altfel, zise el, şi ultima sarcină pe care o mai avea de îndeplinit în satul său natal Moromete, după care putea să se întoarcă liniştit la raion şi cu asta să se considere ca încheiată, în fapt, campania de strângerea recoltei din anul acela. Instrucţiunile prevedeau ca această comisie să fie formată din organizaţiile de masă, în special din Frontul Plugarilor şi chiar şi din oameni aşa, mai respectaţi din sat, şi să facă parte bineînţeles din ea şi membri de partid, ca să-şi atingă scopul: adică de la chiaburi să ia cereale în contul impozitelor şi de la ceilalţi restanţele. S-o conducă, fireşte, preşedintele sfatului şi tovarăşul Moromete să-i îndrume să iasă totul bine…

Niculae dormi târziu după ce se întoarse de la şedinţă şi până se sculă şi se îmbrăcă se făcu prânzul, nu mai plecă de-acasă, încât instalarea lui Vasile se făcu în lipsa lui.

— Sarcina mea s-a cam încheiat, zise el adresându-se tatălui, mâine sau poimâine plec. Bine că s-a terminat, o să-l aveţi acum preşedinte pe Vasile, singur spuneai că e un om…

— Când am spus eu? se apără Moromete.

— În ziua când am început secerişul, şi mi-ai povestit la capul locului cum l-a omorât Năstase pe tatăl lui Vasile şi alte istorii de acelaşi gen.

— Bine că ştii tu istorii de alt gen, zise Mormete supărat şi ca niciodată până atunci se arătă foarte puţin dornic de discuţie, se ridică şi se pierdu pe undeva prin grădină.

Spre seară Niculae se duse pe la sfat şi îl găsi pe Vasile acolo.

— S-a operat, zise Zdroncan, de dimineaţă pe la doişpe, o schimbare în sânul comitetului executiv. Am trimes pe tâmpitu ăsta de Ilie Micu să vă cheme şi n-a ştiut ce să spună, că nea Ilie Moromete n-a vrut să te scoale, zicea că dormi, şi îl arătă cu capul pe acel Ilie Micu, care nu ştiuse ce să spună.

— Foarte bine, zise Niculae, ştiam că o să vină Vasile.

— Ei, uite-l pe tovarăşul Vasile, continuă Zdroncan, noul preşedinte.

Niculae se uită pe sub sprâncene la cel numit, care era acolea şi câtva timp nu zise nimic.

— A şi băgat spaima în chiaburi, zise acel Ilie Micu, care era într-adevăr un om mic de tot, aproape un pitic, şedea la un colţ al mesei lui Zdroncan şi sorta nişte scrisori.

Era chiar pitic, mic şi spân, îndeplinea funcţia de curier, dar demult, dinainte de război, îi plăcea lui Valache să-şi aprindă ţigara de la el ridicându-l cu trup cu tot până la gură. El ducea toate scrisorile prin sat şi era foarte băţos, nu aştepta să vie omul până la poartă după ce îl striga, îi arunca plicul peste gard şi îşi vedea de drum spunând că el n-are timp de pierdut, îl aşteaptă dom’ primar şi dom’ notar… Acum îl degradaseră pe Ilie Micu, nu se ştia sigur dacă i se mai dădea sau nu leafă de curier şi nici prin sat nu mai era văzut în fiecare zi, ca pe vremuri.

— Taci, mă, din gură, Ilie, că dacă te prind că mai spui ceva de oricine-ar fi, te dau afară, zise Zdroncan. Ia du-te mai bine şi adu apă, uite cana ici, spal-o niţel, fire-al dracu’, vezi c-a băut Arghirescu din ea şi miroase a usturoi. Că şi ăsta, al dracu’, parcă n-ar mai găsi altceva ce să mai mănânce.

— Ia vino, tovarăşe preşedinte, zise Niculae adresându-se lui Vasile, Isosică unde e? Ia să se ducă cineva să-l cheme.

— Isosică?! exclamă Zdroncan. Cred că la ora asta stă la discuţie cu Fântână pe la Pălămida au plecat amândoi de dimineaţă, cred că s-au întâlnit în tren, dacă nu cumva bărbosul l-o fi aruncat jos din tren, aflăm noi!

— Adevărat, zise Niculae, de ce n-a venit Fântână la şedinţă aseară?

— Nici Isosică n-a crezut că o să se prindă, dar a încercat şi i-a reuşit perfect, zise Zdroncan. L-a trimes pe Enache al Cârstichii să-i spună lipoveanului că şedinţa are loc la ora nouă seara, şi nu la cinci cum a fost.

— Şi Fântână a crezut?

— N-a fost numai asta, zise Zdroncan ştergându-şi peniţa pe cap şi punând-o apoi pe suport, a venit tocmai atunci şi nepotul lui şi i-a spus că poate să-l prindă la moară pe Ştefan al lui Năstase. Fântână era montat rău de muierea lui că s-a făcut Marioara de râs din pricina ăluia şi când a auzit aşa a venit la moară, l-a lăsat pe Ştefan să plece cu căruţa şi când a luat-o ăla la dreapta s-a urcat peste el cu nepotu-său, că ăsta venise cu căruţa cu coviltir de frica ploii, l-au dat peste cap şi l-au dus spre Cotigeoaia. „Bine, mă, zice bărbosul, de ce te-ai apucat tu să umpli satul că te întâlneşti în pădure cu fata mea, ce fel de flăcău eşti tu?” „Nea Adame, zise Ştefan, eu n-am suflat o vorbă, poate Marioara să fi spus ceva.” „Cum Marioara, zice ăsta, ai mai pomenit tu ca o fată să bată singură toba şi să se facă de râs că se întâlneşte în pădure cu un flăcău?” „Nu ştiu cine a spus, zice Ştefan, că dacă află tata mă dă afară din casă.” „Va să zică nu vrei să juri, zice ăsta, ţi-e frică să minţi! Ei lasă că-ţi arăt eu ţie.” „Nea Adame, uite jur că n-am suflat nimănui o vorbă, crede-mă, ce dracu, am făcut şi eu armata, nu mai sunt un prost… „ „Bine, zise Fântână, atunci de ce când ai băgat de seamă că s-a aflat n-ai zis că nu e adevărat? Şi după una şi alta te-ai mai apucat să şi minţi, că n-a fost vorba de însurătoare.” „Nea Adame, n-a fost vorba de absolut nimic, nici măcar să zici că am schimbat aşa o vorbă, nici n-am văzut-o în ziua aia care zice lumea că a rămas cu mine în pădure. Cheam-o aici şi ai să vezi că nu mint.” „Atunci lumea de ce vorbeşte?” „Dracu s-o ia de lume, zău că nu ştiu de ce, uite poţi să mă şi baţi, că nu ştiu nimic.” „Bine, zise bărbosul. Dar dacă cu începere de mâine, n-o să spui la oricine te-ntreabă exact cum mi-ai spus mie aici, atunci să ştii că pun eu iar mâna pe tine şi pastele şi clopotniţa mă-tii care te-a mai făcut.” Seara la nouă vine Fântână la şcoală la şedinţă şi dă de Ilie al lui Leoaşcă cu uşa închisă care nu vrea să-i dea drumu înăuntru. Ordin expre de la Comitetul Central. Ei, să fi auzit înjurături de dimineaţă când a venit bărbosul pe aici şi a aflat cine a dat de fapt ordinul ăsta şi mai ales la ce oră a început şedinţa, încheie Zdroncan. Unii zic că eu înjur. Eu nu înjur decât cum zicea alde tata: … oasele în… sau: fir-ai al dracu’, sau lua-te-ar dracii! Ei, să-l fi auzit voi pe Fântână de dimineaţă, mai zise Zdroncan cu dinţii lui zâmbaţi, sticlind de încântare.

— Dar dumneata de unde ştii, domnule Pisică, zise Ilie Micu cu respect, spunându-i pe numele adevărat lui Zdroncan, nume cu care semna el foarte încogârliţat şi cu o coadă lungă de jumătate de pagină actele legale ce emanau de la sfatul popular.

Zdroncan, deşi evident flatat de respectul lui Ilie Micu, nu catadicsi totuşi să-i răspundă şi continuă explicând de ce Isosică se grăbise prin urmare să prindă de dimineaţă trenul de şase spre Pălămida. E drept că era adevărat că avea el şi ceva de aranjat pe la direcţia morăritului… Şi de felul cum pronunţă secretarul sfatului această ultimă frază se văzu numaidecât că nici nu ştia ceva precis în legătură cu plecarea celor doi la Pălămida şi unde avea fiecare din ei treabă.

Niculae spuse că în cazul ăsta să poftească Zdroncan cu preşedintele la o şedinţă pe care s-o ţină câteşitrei în legătură cu comisia; mâine dimineaţă trebuia pornit prin sat şi lichidată această lipsă din timpul campaniei. Până se ridică Zdroncan şi încuie hârtiile, Niculae îi spuse lui Vasile în biroul acestuia:

— Ai vorbit foarte bine aseară în şedinţă. Dacă te apucai să-mi spui mie aşa cum ai vrut, când am venit la începutul campaniei, n-ai mai fi obţinut acelaşi rezultat.

— Chiar de-atunci v-am dat dreptate, răspunse Vasile.

Zdroncan tocmai veni şi el şi şedinţa restrânsă intră în subiect. Formară două comisii. Căzură apoi de acord că trebuia chemat imediat împuternicitul comitetului de stat pentru colectarea produselor agricole şi să i se dea sarcina să adune mâine dimineaţă la sfat pe membrii celor două comisii: una avea s-o conducă Maxim al lui Pătăleaţă, electricianul comunei, şi să meargă cu ei şi Mantaroşie, şi alta avea s-o conducă chiar noul preşedinte, să împartă adică satul în două şi să se termine acţiunea în câteva zile.

Împuternicitul acela veni. Ajutat de curierii şi paznicii comunali, el plecă să-i anunţe pe cei numiţi. Împuternicitul acesta nu era de fapt altcineva decât Cristache al lui Cioacă şi era vecin chiar cu unul numit în comisie şi începu chiar cu el; era chiar Enache al Cârstichii.

— Băgaţi de seamă, spuse împuternicitul, Cristache al lui Cioacă, adresându-se lui Enache al Cârstichii. Dacă vreunul din ei pretinde că n-are, că nu-ş’ ce, că pe partea ailaltă, faceţi percheziţie şi confiscaţi. Aveţi împuternicirea asta de la mine, împuternicitul comitetului de stat pentru colectarea produselor agricole. S-a înţeles?

— Hai, mă, că ştim noi! răspunse Enache tot aşa, la plural, cum vorbise şi Cristache.

Dar de fapt nu ştiau nimic. În viaţa lor nu făcuseră percheziţie şi nu confiscaseră ceva cuiva.

— Maxime, zise împuternicitul când vorbi cu electricianul comunal, bagă de seamă, eşti şef, îl învesti el. Cu tine stau de vorbă, mai adăugă cu un glas care promitea multe referitor la avantajele acestei învestituri, dar care totodată avea şi ceva ameninţător, ceea ce dădea de înţeles că există şi dezavantaje, dacă nu chiar neplăceri.

Asta depindea de felul cum îl asculta pe el.

— Hai, mă, că am înţeles eu, protestă şi Maxim arătându-i împuternicitului braţele sale desfăcute: chiar aşa mă iai? Am şi eu cap, adăugă, şi clătină din cap drept dovadă parcă.