Capitolul 11

A doua zi dimineaţa Maxim al lui Pătăleaţă electricianul şi Mantaroşie cantaragiul erau la sfat. Dar nu veni Enache al Cârstichii, vecinul împuternicitului, şi în afară de el nu venise nici un anume Busuioc, membru în Frontul Plugarilor. Din cealaltă echipă veniseră însă toţi, şi Vasile se pregătea să plece cu ei.

— Să se ducă cineva şi să-l cheme pe Busuioc şi pe Enache al Cârstichii, zise el, ce aşteptaţi? Maxime, mai adăugă el, aveţi grijă cum intraţi în curtea omului, explicaţi-i că nu se poate să nu dea, că a fost o eroare că au fugit de pe arie, dar acum trebuie îndreptat… Asta în cazul în care vedeţi că omul e cumsecade şi nu prea are el putere economică. Cu chiaburii însă să nu intraţi în discuţie, adăugă el, deşi până la ora aceea nu se ştia nimic dacă vreun chiabur profitase şi el de împrejurări şi fugise cu grâul de pe arie; aveau însă impozite de plătit.

— Pe chiaburi îi executăm, spuse atunci o voce foarte blândă, dar foarte hotărâtă şi Vasile se uită îndărăt.

Era Bilă. Tocmai sosise şi el şi auzise ultimele cuvinte ale noului preşedinte.

— Îi executăm la sânge, repetă el.

Avea aerul că nu i se întâmplase nimic alaltăieri, că adică nu fusese exclus din partid şi că putea mai departe să vie pe la sfat şi să fie văzut dând sau executând diferite însărcinări ca şi înainte. Singurul semn care fu observat la el că suferise marea înfrângere era că nu mai avea creioanele acelea în piept, şi le scosese pe toate.

— Mantaroşie, zise Vasile, decât să stai acolo şi să sprijini sfatul să nu cadă, mai bine te-ai duce să-l chemi pe Enache al Cârstichii şi pe Busuioc, că n-avem timp de pierdut.

Niculae stătea în biroul lui Zdroncan şi vorbea la telefon cu raionul de partid, Mantaroşie afară, răzimat într-adevăr de una din coloanele clădirii, răsfoia liniştit tabelele de colectare. Arăta foarte vesel Mantaroşie, dar era greu de ştiut din ce pricină.

— Gata, imediat, zise Bilă cu un zel indiferent. Ce, ne jucăm de-a baba-oarba? Proces-verbal, ordin de la raion, aşteaptă aici tovarăşul preşedinte Vasile.

Era însă ceva de o tristeţe care nu se mai ştergea în glasul lui. Fusese zdrobit, dăduseră în el ca în fasole, fără nici o milă şi nu-şi revenea, nu putuse sta acasă după ce atâţia ani îşi petrecuse zilele în jurul acestei clădiri albe.

— Uite că Enache a şi venit, spuse Mantaroşie rânjind fără să fi ridicat fruntea din hârtii.

Într-adevăr se vedea pe şoseaua puţin înaltă coborând de departe un om. Cu toate că distanţa era mare, se distingea bine cum se apropia cu o călcătură largă şi neregulată, bălăbănindu-şi braţele. Din când în când ducea mâna la pălărie fără nici un rost şi se uita în toate părţile cu un aer triumfător, parcă ar fi fost mai-marele satului. Văzându-i pe cei adunaţi, le făcu un semn foarte nedesluşit şi i se auzi glasul, ca un fel de chiot sau de chemare.

— Da, e Enache, zise şi Vasile. Noi am plecat, ne vedem la prânz! Al lui Pătăleaţă, ţi-a spus Cristache că eşti şef, cu tine stau de vorbă. Hai să mergem, le spuse apoi celorlalţi şi se îndepărtară toţi grăbiţi.

Trei căruţe cu cai cu cergi în ele se puseră în mişcare şi îi urmară îndeaproape. În ele trebuiau puse cotele.

— Hehehe! făcu Enache din nou, acum la câţiva paşi de sfat, staţi aşa.

— E beat, constată Bilă cu o superioritate plină de remuşcări, ca un cunoscător.

— Fraţilor, ehehe, staţi aşa, strigă Enache şi se opri înaintea lor şi îşi dădu pierdut pălăria pe ceafă. Să umblaţi voi de-a lungul Dunării de unde intră ea în ţară de la Turnu-Severin şi până se revarsă în mare şi muiere ca a mea n-o să mai găsiţi. N-a zis ea nimic, au! sau of! De dimineaţă aşa pe la cântatul cocoşilor, mă scol din pat şi mă duc la ea şi zic, eu dorm acilea şi ea, săraca, s-o fi luptând în o mie de sudori. Nimic! Uite, să-mi saie ochii din cap! Râdea! Zău, să fie prost! Să fie al dracu’ care vă minte! Când am intrat acolo sta în pat şi când m-a văzut mi-a râs… Ce făcuşi, fă? zic. Îl făcui, zice. Ei, pă dracu! Zău că l-am făcut! Aoleo! Când am auzit-o aşa, mi-a sărit inima. Unde e, fa, să-l văd şi eu. Îl spală, zice, îi leagă buricul. Ce este? Băiat, zice, seamănă cu tine. O să avem acum, ezact zece copii. Muiere, zic, eşti cineva. Fie-al dracu’ dacă mai e careva ca tine…

Enache suflă greu, îşi scoase pălăria din cap şi se şterse pe frunte de sudoare. Îi apucă pe Maxim şi Mantaroşie de braţ şi îi luă cu el.

— Hai înăuntru, zise el. Plotoagă e aici?

Habar n-avea că Plotoagă nu mai era preşedinte.

— Ce s-a întâmplat, Enache? îl întrebă Zdroncan ieşind pe coridor, întreba degeaba, fiindcă auzise totul prin fereastra deschisă.

— Mă, ăsta, zise Enache apucându-l de umeri pe secretar. Dă-mi primu-întâi! Dă-mi alea douăzeci de mii de lei.

— He! făcu secretarul. Ce vorbeşti? Ţi-a născut muierea al zecelea? Ai dreptul! Decretul Marei Adunări Naţionale!

— Ah! făcu Enache şi dându-se un pas înapoi îşi smulse pearca lui de pălărie din cap şi o izbi de podea. Pe urmă se aplecă după ea, o ridică şi şi-o puse în cap, după care îi apucă iar pe Maxim şi pe Mantaroşie de braţ, îi trase afară şi le spuse grăbit: staţi acilea, să mă duc să-i spun muierii! Vin acum!

— Enache, strigă Mantaroşie în urma lui. Vezi că Busuioc stă chiar acolea, lângă casa de naştere. Întoarce-te cu el! Bă, să nu vii fără el.

Maxim intră din nou în biroul secretarului şi se aşeză supărat pe un scaun. Biroul spaţios era ca de obicei plin de oameni cu tot felul de treburi. Pe pereţi se vedea dintr-o parte portretul lui Stalin care de mare ce era scăpa parcă atenţiei, iar din faţă portretele conducătorilor partidului printre care şi o femeie, grupaţi în fotografii egale, şapte sau opt.

— Poftim! Fă treabă cu Enache! spuse Maxim urmărindu-l cu privirea pe Niculae, crezând că Niculae o să intre astfel cu el în vorbă.

Dar Niculae nici nu se uita la el, ieşi în prag şi rămase multă vreme cu privirea ţintită spre casa lui Valache. Nu se mai vedea de nicăieri Valache, parcă era pustiu în gospodăria lui.

În curând Enache se întoarse cu Busuioc care mergea parcă l-ar fi împins cineva din spate.

— Haide, mă Busuioc, ce dracu aştepţi, să te chemăm cu lăutari? strigă Maxim încruntat. Ce e cu tine? N-am fost eu aseară pe la tine şi ne-am înţeles? De ce n-ai spus că nu vreai?!

Busuioc se uita în pământ şi tăcea. Când ajunse în faţa clădirii sfatului se opri şi se uită în altă parte, ferindu-se să dea ochii cu cineva.

Din cauza noroiului – abia ieri spre seară se limpezise cerul – toţi se înşiruiră în flanc câte unul şi spre uimirea lui Zdroncan şi a lui Niculae care se uitau în urma lor, se amestică şi Bilă în echipă.

— Ce e cu ăsta? exclamă Niculae.

— Dracu să-l ia! zise Zdroncan şi dădu din umeri.

Nu se gândea nimeni să-i strige lui Bilă să părăsească echipa, sau chiar dacă se gândea, îşi spunea poate că Bilă nu face totuşi nici un rău nimănui, putea să fie trimes cine ştie unde, să facă pe curierul, dacă îi plăcea. În frunte mergea astfel Maxim al lui Pătăleaţă, după el venea Enache, care, de copleşit ce era că avea acum zece copii, nu se mai ferea deloc de noroi, plescăia din bocanci şi se uita mereu în toate părţile cu un aer triumfător; apoi în spatele lui călca Busuioc, umil, străin parcă de toţi şi uitându-se în pământ, şi, în sfârşit la coadă, Mantaroşie, cu tabelele în mână şi prins mereu de starea aceea a lui care nu i-o cunoştea nimeni, bătându-şi parcă joc de cineva sau ca şi când şi-ar fi bătut altul joc de el şi acuma nu-i mai rămăsese şi lui decât să râdă de el însuşi…