Capitolul 7

Prima parte a şedinţei nu se desfăşură însă aşa cum se povesti în sat mai târziu, că nu se întâmplă nimic; pentru mulţi membri de partid evenimente cum ar fi numirea sau scoaterea unuia ca Bilă din biroul organizaţiei nu însemna încă, aşa cum nu însemna nici pentru oameni ca Moromete, mare lucru şi cu atât mai puţin prezenţa sau absenţa cuiva de la şedinţă, fie ea chiar onorată de necunoscuţi venind de la forurile mult superioare ale partidului. Ori, tocmai un astfel de lucru, uimitor pentru cei ca Isosică, Plotoagă, Mantaroşie şi Zdroncan şi cei care se învârteau în jurul lor, se petrecu de astă dată: Adam Fântână lipsea. Şi orele treceau şi el nu apărea. După aceea într-adevăr că în prima parte a şedinţei nu se mai întâmplă nimic deosebit, şedinţa nu curgea încă în nici o direcţie vizibilă, nimeni din conducerea organizaţiei nu lua cuvântul, nici preşedintele comitetului executiv şi nici altcineva cât de cât ca să uşureze scoaterea la iveală a problemelor care agitaseră atâtea zile satul. Fuseseră îndemnaţi pe rând de primul-secretar raional, Ghimpeţeanu, de Niculae Moromete, de celălalt necunoscut, care se află că era instructor regional, care însă nu prea fusese văzut prin Siliştea, şi se ridicaseră din sală şi vorbiseră, criticându-l foarte blând pe Bilă şi arătându-se aşa în general că le cam lipsise la toţi vigilenţa şi le dăduse posibilitatea chiaburilor să facă agitaţie contra predării cotelor… dar ei îşi vor primi pedeapsa… şi uneltele lor ca alde Nae Cismaru… şi ca alde Nae Marinescu… şi aşa mai departe, stând toţi cu privirea fixă şi aşteptând, în timp ce vorbeau şi trăgându-şi puţinele cuvinte care se învârteau în jurul acestor idei, să se întâmple adică nu se ştie ce acolo, la masa prezidiului, să audă un cuvânt sau să vadă un semn.

Luase apoi cuvântul primul-secretar al regiunii de partid, cu acelaşi scop, să-i îndemne să intre mai adânc în analiza muncii organizaţiei. Ce, zise el batjocoritor, asta era tot ce aveau de spus, că tovarăşul Dobrescu n-a fost just că s-a luat cu ăla de piept?

— Şi presupunând că tovarăşul Dobrescu o să ia cuvântul şi să arate cum s-a lăsat el provocat şi a greşit, de-aia am venit noi aici, eu, primul-secretar al regiunii de partid, şi tovarăşul delegat al CC. tovarăşul şef de secţie Bâcu şi tovarăşul Ghimpeţeanu, să auzim autocritica tovarăşului Dobrescu?! He! făcuse primul-secretar arătând brusc o veselie rece şi sarcastică şi exclamaţia aceasta a lui puţin behăită făcuse pe un oarecine din fundul sălii să izbucnească într-un râs repede reprimat din pricina izolării lui, căci sala nu reacţionase în nici un fel, rămânând toţi tăcuţi şi nemişcaţi ca nişte pari. Văd că cineva a râs acolo, continuase primul-secretar parcă înmărmurit de acest fenomen. Cum, tovarăşe, de-aia am venit noi aici, să auzim cum râzi dumneata? Ce zici, tovarăşe Bâcu? A? Dumneata ce zici, tovarăşe secretar de organizaţie?

— Au amorţit şi ei, tovarăşe prim-secretar, răspunse Isosică degajat, nu vedeţi cum stau câte trei în băncile astea mici, că n-avem şi noi o sală mai mare, abia anul ăsta proiectăm…

Primul-secretar parcă nu auzise acest răspuns şi continuase arătând că în nici un caz nu putea fi ăsta scopul venirii lor acolo, să audă autocritica tovarăşului Dobrescu. Se înşeală cei care îşi închipuie că au atâta vreme de pierdut. Încât, el şi cu tovarăşul Bâcu aşteaptă liniştiţi şi cu răbdare să se intre serios în conţinutul ordinii de zi. Era clar chiar şi pentru cel din urmă membru de partid prezent la această şedinţă că acum trebuia să ia cuvântul secretarul organizaţiei sau preşedintele sfatului popular, sau măcar Mantaroşie, fără să mai intre în discuţie Bilă, ca unul care trebuia să-şi facă neapărat autocritica.

Acum ştiau ce era asta, autocritica, spre deosebire de primii ani, când le fusese mult mai greu… O dată unul din ei, un fel de cizmar, cârpaci, dresese bocancii cuiva şi în loc să-i dea înapoi, îi băuse. Până la urmă se înţelesese el cu păgubitul, îi plătise bocancii la loc, dar făcuse, ca membru de partid, o impresie foarte urâtă în sat şi din pricina asta avusese apoi loc şedinţa organizaţiei unde i se ceruse de către un băiat de la raion, aşa ca Niculae, să-şi facă autocritica. Nu vroia însă în ruptul capului şi s-au chinuit cu el o după-amiază întreagă până l-au hotărât să se ridice în picioare şi să spună ceva: „Tovarăşi, a gângăvit el, recunosc! Îmi fac critica şi autocritica.”

Cu un aer de o blândeţe, de-ai fi zis că ăsta nu putea fi în stare să facă niciodată nimănui nici un rău, se ridică în sfârşit Bilă şi începu să vorbească. Că el n-a vrut să se ia cu domnul Nae Marinescu, că el i s-a adresat cu frumosul…

— Măi omule, nu pune grâul pe jos că e păcat, de ce nu încarci dumneata în căruţă să-ţi duci cotele la bază şi pe urmă să te întorci frumos şi să-ţi duci şi restul de grâu acasă? Ţi-o spun cu lacrimi în ochi, spre binele dumitale şi în felul ăsta ai da şi-un exemplu altora, te-am cita la gazeta de perete ca un caz înaintat şi spre mândria feciorilor dumitale, care au şi ei nevoie să fie remarcaţi în serviciul militar. În loc de orice răspuns, continuase Bilă cu blândeţea aceea a lui de un patetism neverosimil, care făcu să se umfle de atenţie până şi privirile celor care îşi închipuiau că îl cunosc pe dinafară pe Bilă, domnul Nae Marinescu a început să mă înjure pe mine şi să înjure şi Uniunea Sovietică. Domnule, îi zic, fii serios, nu se leagă nimeni de dumneata, îţi dau un sfat, dacă vreai îl primeşti, dacă nu, să fii sănătos… S-a repezit la mine cu feciorii lui, ţipând ca nişte turbaţi, aveam goga în mână. Nu te apropia, zic, că îţi dau la cap, sunt în legitimă apărare! Poate să declare şi plutonierul Moise care a anchetat pe urmă cazul.

Şi Bilă se aşezase apoi jos cu un aer mâhnit. Urmaseră după aceea câteva minute de tăcere grea. Se adună totdeauna în şedinţe astfel de nori invizibili deasupra capului cuiva şi fără să se spună vreun cuvânt toţi aşteptară ca el să se ridice şi să vorbească. Adunarea stătea cu ochii înţepeniţi pe Isosică. Şi atunci i se auzise într-adevăr vocea rostind cu degajarea lui obişnuită:

— Poate are ceva de spus tovarăşul preşedinte!

Preşedintele se ridicase în picioare ca fulgerat.

— Sigur că am, răspunse el.

Şi începu să vorbească, dar vizibil luat prin surprindere şi foarte nehotărât, neştiind până unde să meargă cu relatarea faptelor, s-o ia de la început de tot ca să poată să explice cum au decurs lucrurile, sau să se refere la cazul anume, care dăduse naştere la turburările cunoscute. Îşi descarcă furia asupra celor care profitaseră de turburări şi fugiseră cu căruţele cu grâu acasă fără să predea cota. O încurcă înghesuit sub aceste extreme, cu ţâşniri de furie disproporţionate şi fără adresă precisă, uimind foarte tare adunarea care nu se aştepta, cum povestiră unii mai târziu, să-l vadă tocmai pe el, un om pe care îl ştiau destul de băţos şi pe picioarele lui, să se încurce aşa de rău în faţa celor doi străini, parcă ar fi fost prins că el i-ar fi îndemnat pe ăia cu căruţele să fugă. „Lasă-i dracului pe ăia cu căruţele, îmi venea parcă să strig la el (povestea mai pe urmă unul), ce te tot legi de ei, spune cine e vinovat şi n-o mai ocoli atâta.”

Astfel de surprize cu privire la zăpăceala de neînţeles a unora care multă vreme sunt crezuţi oameni tari erau însă la începutul lor şi de aceea Bilă făcu o impresie mult mai bună decât preşedintele, care, la urma-urmei, se purtase bine în aceste împrejurări cu campania şi nu înţelegeau frica lui de acum sau dracu să-l ia ce-l apucase. Să fi spus: da, tovarăşe, suntem vinovaţi, nu trebuia să-l lăsăm pe tovarăşul Dobrescu să aibă el de-a face cu oamenii, propun să fie scos tovarăşul Dobrescu din biroul organizaţiei şi să-şi vadă de treaba lui ca orice om. Iar în ce ne priveşte pe noi, ne luăm angajamentul ca pe viitor să fim mai vigilenţi şi să facem mai puţine greşeli ca până acum… Dar el, în loc să vorbească aşa, îi da înainte că ăia cu căruţele au făcut şi au dres…

În pauză, cât ieşi pe coridor, Plotoagă dădu peste Arghirescu, care deşi era membru de partid lipsise şi el ca şi Fântână, dar absenţa lui nu fusese băgată de seamă.

— Tovarăşe preşedinte, zise el tare, ceva urgent în legătură cu impozitele, am stat la telefon şi d-aia n-am putut să vin la şedinţă.

Zdroncan le făcu semn să iasă afară şi se ciuciuliră apoi câteşitrei în întunericul ploios sub streaşină şcolii şi Arghirescu începu să spună foarte alarmat tot ceea ce putuse să afle fiul său urmărindu-l pe Isosică. Băiatul, zise el, s-a pitit în spatele casei lui Dănălache şi l-a auzit cum le spunea lui Geacă şi Milică Roşu să se ridice în şedinţă contra preşedintelui, că se înţelegea de la sine că şi Dănălache avea să facă la fel, plus Enache al Cârstichii şi Mantaroşie. Pe urmă nu se ştie ce-o mai fi vorbit acasă la Vasile din Cotoceşti, că s-a dus acolo şi a stat al dracului aproape un ceas, cu toate că aici toată lumea îl aştepta, mai adăugă referentul încasator de astă dată cu admiraţie.

— Ce-a vorbit cu Vasile? întrebă preşedintele răguşit de furie şi de bănuieli nedesluşite.

— Asta n-a mai putut să afle, zise Arghirescu, fiindcă a crezut că o să se dea câinele lui Vasile la Isosică şi în timpul ăsta să poată trece el în spatele casei, dar al dracu’ câinele a dat din coadă, Isosică are daru ăsta că şi câinii se pun cu labele în sus când îl văd şi l-a mirosit în schimb pe băiat şi a sărit să-l mănânce cu dinţii. Vasile a venit la şedinţă? încheie Arghirescu.

— De ce? zise Zdroncan.

— Fiindcă băiatul spune că el nu l-a văzut plecând de-acasă.

— A venit niţel mai târziu, zise Plotoagă. Cu Ion al lui Ripitel.

— Cu Ion al lui Ripitel? se miră Arghirescu.

— De ce?

— Asta cine mai e?!

— Au intrat amândoi în partid pe linie de U. T. M., astă-iarnă, zise Plotoagă. Ai uitat?

— Aha! exclamă Arghirescu.

— Aţi dat de dracu, ‘vă oasele în… zise Zdroncan rânjind cu dinţii lui deja rânjiţi, hai înăuntru să nu se bage de seamă… Trebuie să iai cuvântul, Arghirescule, altfel eşti mort! O să iau şi eu să vă apăr, dar n-ajunge, trebuie vorbit repede şi cu ăilalţi, cu alde Stancu Tumbea de la Mat, cu Armeanca de la cooperativă şi atras Mantaroşie, care n-a luat nici el cuvântul. Şi în situaţia de faţă ar fi fost cazul să fi vorbit şi cu Fântână, să ne fi împăcat cu el, dar văd că n-a venit, unde mama dracului o fi pierit şi ăsta taman acum!…

Se întoarseră pe rând înăuntru şi se amesticară în înghesuiala de pe coridor. Cu toate că cele trei ferestre mari ale sălii rămăseseră tot timpul deschise, fumul ieşea greu, peste tot mirosea ascuţit a hârtie arsă din care îşi făceau ei ţigările, a ploaie şi a năduşeală răcorită. Se vorbea puţin şi aproape nici un cuvânt despre cele ce se petrecuseră sau credeau că aveau să se petreacă în şedinţă şi deşi se auzea un fel de murmur, tăcerea cea mai nefirească domnea peste adunarea aceasta de aproape o sută de oameni voinici, cu grumazuri puternice, pe care erau în stare să ducă fără şovăire saci de câte şaptezeci şi cinci de kilograme, dar care grumazuri rămâneau mult mai încordate şi mai îmbrobonate de sudoare când proprietarii lor erau puşi în situaţia să-şi spună o părere aici în şedinţă… „Ce faci, Ilie?” „Ce să fac, fusei şi eu pe la moară să macin… „ „Şi măcinaşi?” „De unde, îl lăsai cu alde Gheorghe, cumnatu-meu, nu ştiu ce-o fi făcut… „ „Ce faci, bă, Buricule?” „Ce să fac, mă!” „Vorbeşti şi tu aici?” „O să vedem dacă o fi situaţia de aşa natură, o să ridic mâna! Ce, mă doare mâna?” Ăsta, Buricu, pare şi viteaz după toate! „Bă, al lui Pacică! Ce faci, mă, f… iapă! Zici şi tu ceva acilea?” Ăsta după glas părea cel mai viteaz dintre toţi. „Dar tu de ce mă întrebi?”

În loc de răspuns, acela întindea înainte, între degete, şi cu gura după mână, un ţigăroi cât un cocean şi îl aprindea îndelung de la al celuilalt, pentru ca după aceea să intre în vorbă cu unul de-alături ca şi când nu el ar fi pus înainte întrebarea. Armeanca de la cooperativă, Stancu Tumbea de la Mat,Mantaroşie şi alţii de la care încercară Zdroncan şi Plotoagă să smulgă o promisiune se comportară în acelaşi fel, păstrându-şi adică dreptul să vadă care va fi situaţia. Ori situaţia nu trebuie aşteptat s-o vezi care va fi, ci trebuie s-o faci tu, dacă vrei să fii stăpân pe ea, şi când cineva îţi răspunde în felul acesta înseamnă că se fereşte să se angajeze, sau chiar şi mai rău, că s-a şi angajat fără să ştii tu faţă de alţii.

Preşedintele arăta crunt şi ameninţător şi avea acea înfăţişare a celor care vor să sugereze că lupta abia începea şi că nu s-a spus încă nimic decisiv… Îşi făcu loc prin înghesuiala de trupuri şi intră în fund în cancelarie, o manevră nedibace, care se dovedi repede jalnică, fu dat afară de-acolo de o voce care îl făcu să iasă imediat şi să închidă uşa la loc. Ori, Isosică era înăuntru, şi iată deci ce însemna să fii secretar de organizaţie… Mantaroşie stătea deoparte cu Bilă şi fumau amândoi în tăcere, Bilă arătând nespus de blând şi de liniştit, aşa cum e orice om complet nevinovat, dar peste care a căzut o belea şi n-are ce să facă, se gândeşte şi el ce dovezi ar mai putea aduce ca să fie toată lumea convinsă… Nimeni nu se uita la Vasile al Moaşei din Cotoceşti şi la al lui Ripitel cu care stătea într-un colţ şi, tot aşa, fumau şi nu ziceau nimic. Plotoagă se apropie de ei şi îl întrebă pe Vasile, dar uitându-se la al lui Ripitel:

— Ce faci, Vasile?

— Ce să fac, tovarăşe preşedinte, bine, răspunse Vasile cu claritate şi nu mai adăugă nimic.

— Iai cuvântul?

— În mod sigur, zise Vasile cu acelaşi glas.

— În mod sigur?! se miră preşedintele.

— Da, foarte sigur.

— Îmi pare bine, zise preşedintele. De când ai intrat în partid nu te-am auzit niciodată vorbind.

— O să mă auzi acuma.

— O să fiu curios… Vai de capul lui Bilă, că o să vă repeziţi acuma toţi în el!

— De ce? se miră Vasile. Până acuma văd că nu s-a repezit nimeni. Nu văd de ce s-ar repezi de aici înainte. Eu personal nu văd…

— Măcar Bilă a făcut treabă, continuă preşedintele. Aşa păţesc toţi care fac treabă, iar alţii stau şi nu se bagă şi pe urmă la şedinţă te întreabă ei de la prezidiu dacă n-ai ceva de spus. Mama lui de om care ai crezut că e om!

— Ce să-i faci, zise Vasile, şi eu aşa am crezut că dacă o să fiu recomandat de U. T. M. să intru în partid, o să fiu primit cu braţele deschise. Când colo, s-au ridicat braţe contra!

— Şi la mine la fel, zise celălalt fost utemist, Ion al lui Ripitel.

— Eu n-am ştiut nimic, zise Plotoagă. Isosică m-a indus în eroare.

Cei doi tăcură cu înfăţişări impenetrabile. Nu aveau aerul că au auzit această explicaţie a celuilalt. În acest timp în locuri diferite, Zdroncan şi Arghirescu stăteau de vorbă cu alţii, şi într-o vreme trecură pe rând pe lângă Mantaroşie şi Bilă, care nu se mişcaseră din locul unde nimeriseră la luarea pauzei. Aprinseră ţigări unul de la altul, se atinseră pe umeri prieteneşte, Zdroncan rânjind veşnic cu dinţii lui zâmbaţi ca şi când totul îi mergea mai bine ca oricând şi n-avea nici o grijă pe cap. Cei mai mulţi nu făceau însă nimic, arătau doar priviri lucitoare căutându-se unul pe altul din ochi, neputând ascunde că faptul acesta că erau legaţi unul de altul prin apartenenţa la acelaşi partid îi bucura ca atare, că se puteau adică aduna împreună cel puţin o dată la patru săptămâni şi că toate treburile comunei se discutau şi se hotărau în orice caz cu ştirea lor. (Unii rămăseseră numai la atât, deşi erau ani de când veneau la şedinţe; pentru ei oricine era în conducerea organizaţiei era bun, fiindcă nu venea el acolo fără să ştie partidul şi când nu mai era bun şi trebuia schimbat, tot partidul se îngrijea de asta, ca unul care ştia el mai bine cum stau lucrurile!… )

Şi în sfârşit uşa cancelariei se deschise şi Isosică ieşi singur şi anunţă reluarea şedinţei, toată lumea să se adune iar în bănci. Se apropie de Mantaroşie şi întrebă repede:

— Ce e cu Fântână?

— Nimic, zise Mantaroşie.

— N-a venit?

— Nu.

— Perfect! zise Isosică. Hai!

Şi intrară printre cei dintâi în clasă şi se apropiară de prezidiu, dar fără să se aşeze. Un minut mai târziu apărură şi cei trei, primul-secretar al regionalei, delegatul CC. şi Ghimpeţeanu. Până să se aşeze aceştia la locurile lor, Isosică se duse să închidă uşa, dar o închise şi pe cea dinafară dinspre curte.

— Bă, zise el, adresându-se unui om care şedea în pragul uşii de la intrare şi se uita pierdut cum plouă, al lui Leoaşcă, ţi-am mai spus să nu stai pe coridor când avem şedinţe de partid. Vreai să te dăm afară şi să punem un membru de partid în locul tău?

Speriat, omul închise uşa, dar Isosică ieşi după el pe pragul scării de ciment şi continuă:

— Unde e cheia?

— E la mine.

— Încuie uşa şi nu mai dai drumul la nimeni să intre, oricine ar fi! Spui că şedinţa a început de la orele cinci şi s-a terminat, acuma tovarăşul de la Comitetul Central trage concluziile. El a dat ordin să nu mai intre nimeni în sală şi să fie linişte! Scurt şi fără discuţie!