Capitolul 6

Isosică fu uşor de urmărit de către feciorul lui Arghirescu: secretarul organizaţiei o luă spre moară şi acolo îl căută pe Mantaroşie cu care se trase de-o parte şi începu să vorbească cu el nu se ştie ce. Ca de obicei, curtea morii era plină de căruţe cu oameni, de femei şi copii, şi feciorul lui Arghirescu se pierdu printre ei apropiindu-se însă cât putu mai tare de locul unde cei doi stăteau de vorbă. Le întoarse spatele răzimându-se de loitra unei căruţe şi începu să tragă cu urechea. Nu se auzea însă nimic şi de altfel nici ceea ce îşi spuneau Isosică şi Mantaroşie nu dură mult.

— E clar? zise Isosică de astă dată fără să-i mai pese că putea fi auzit. Rapid! mai adăugă el.

Rapid, ce? Feciorul lui Arghirescu se întoarse şi îl văzu pe Mantaroşie îndepărtându-se şi căutând cu privirea pe cineva.

— Enache! strigă el. Bă al Cârstichii!

Enache al Cârstichii se desprinse de lângă căruţa unde aştepta stând de vorbă cu alţii şi se apropie repede de Mantaroşie, desculţ şi în izmene cum era şi fără cingătoare la cămaşă, care îi atârna de jur împrejur de la umeri în jos în mod egal.

— Ce e, mă, zise el cu biciul în mână.

— Avem şedinţă, zise Mantaroşie. Lasă-ţi căruţa aici şi du-te repede până la Vasile al Moaşei din Cotoceşti şi spune-i că i-am spus eu să stea acasă şi să mă aştepte, că am ceva să-i spun. Da’ să nu plece de-acasă înainte să vin eu!

— Adică unde să se ducă? zise omul vrând şi el ca măcar cu atât să se aleagă de pe urma a ceea ce avea să facă, dar moldoveanul nu dădu nimic dinainte.

— Du-te tu şi pe urmă îţi spun eu, zise el, lasă-ţi căruţa în grija cuiva de-acasă să-ţi macine şi fă ce-ţi spun. Dar uite cum: în drum spre Vasile treci şi pe la Fântână… Şi aici nu se mai auzi nimic din ce-i spuse Mantaroşie celuilalt. După care strigă iar, ochind pe cineva de la altă căruţă: Bă Milică! Ia vin încoace, mă! Şi după ce acel Milică se apropiase: Du-te până la Geacă să se ducă la Dănălache şi să aştepte amândoi la el.

— Pe cine să aştepte? se arătă şi ăsta curios.

— Pe nimeni. Să stea şi să aştepte.

— Şi dacă mă întreabă eu ce să le spun?

— Să le spui să aştepte, nu mai întreba atâta, du-te şi pe urmă de-acolo tu te duci la şcoală, că avem şedinţă de partid; vino şi tu la şedinţă şi fii atent…

Şi aici Mantaroşie puse în mişcare în mod sumar un sistem de semne din mână, din cap şi din gât care sugerau că centrul interesului era el, Mantaroşie, şi ce-avea să facă el să fie atent şi Milică să facă la fel…

În acest timp blondul nepot al lui Fântână ieşise şi el în pragul uşii de la intrare a morii şi se uita pierdut în gol; ai fi zis că doarme de-a-npicioarele şi visează rezemat de stâlp, picnit de liniştea dimprejur şi monotonia modernă a, morii, cu pâcâitul ei intermitent prin coşul acela construit dintr-un burlan tăiat ca un fluier de salcie, anume ca să se audă din depărtare că moara macină. Când însă Isosică şi Mantaroşie plecară luând-o agale spre centrul satului, adormitul de nepot pieri într-o clipă în interiorul morii şi după câteva clipe ieşi grăbit aproape fugind şi intră în camera mică în care se afla motorul. Când ieşi de-acolo cineva îl însoţea şi intră în locul lui în moară, iar el o luă la fel de grăbit undeva în sat.

Feciorul lui Arghirescu aşteptă câtva timp până ce Isosicăşi Mantaroşie se îndepărtară bine, apoi o luă iar după ei pe lângă garduri, păstrându-se un timp la distanţă, apoi ajungându-i pe la spate, trecând, de ei şi pierind la o răspântie; tocmai acolo cei doi se despărţiseră… Isosică se opri în dreptul curţii unuia numit Neagu Postu, omul despre care se povestise odată că îl luase o barză drept pom şi i se aşezase în cap, membru de partid, şi strigă foarte autoritar să iasă cineva afară. Ieşi chiar Neagu Postu alergând, dar şi nedumerit şi chiar speriat.

— De ce, bă, nu ţi-ai predat cotele pe arie, strigă Isosică furios, ia să faci bine să-ţi încarci imediat căruţa şi să te duci la bază…

După care se lăsă o tăcere nefirească; apoi tăcerea fu ruptă:

— Ce, crezi că o să vin a doua oară să-ţi spun, miliţianul nu pot să-l trimet?

După care îi vorbi iar altceva în aceeaşi tăcere şoptită, tot nu se auzea ce-i spunea şi plecă de la poarta lui. De la Neagu Postu secretarul organizaţiei intră pe uliţa următoare la Dănălache, unde Geacă şi venise. Dar rămăsese cu el şi Milică, şi Dănălache se uită întrebător la Isosică.

— Geacă şi Milică, porunci secretarul cât intră, mergeţi la şcoală şi adunaţi-vă că vin şi eu acuma. Băgaţi de seamă, luaţi şi voi cuvântul şi spuneţi exact cum a fost, că noi n-avem nevoie să ascundem realitatea în faţa tovarăşului prim-secretar Ghimpeţeanu şi cine o mai fi. O să iau şi eu cuvântul şi o să vedeţi că noi, organizaţia de bază, nu închidem ochii la greşelile unora sau altora. Cât a greşit, îl dăm jos, că nu e bătut în cuie. O să vedeţi voi, ce mai, comitetul executiv ca organ local… Cine a avut sarcina bunei desfăşurări sub conducerea organizaţiei, nu el, preşedintele comitetului executiv, ce mai încoace şi încolo?!

— Aşa e, ziseră deodată cei doi, înţelegând.

— Şi atunci?! exclamă Isosică sincer. Ce, o să stăm şi să ne uităm la el? Să-şi facă autocritica şi dacă n-o să vrea să-şi facă autocritica, atunci…

Şi aici Isosică puse şi el în mişcare, prin semne, ca şi Mantaroşie, un sistem de sugestii liniştitoare că în acel caz o să aibă altcineva grijă de preşedintele comitetului executiv, sarcina lor limitându-se la atât… Cei doi ieşiră…

De la Dănălache Isosică o luă înapoi pe acea uliţă zisă „a legionarului”, şi îşi continuă drumul până ajunse în dreptul casei lui Vasile din Cotoceşti, un bordei cu ferestre mici şi întunecate aşezat chiar în spatele casei lui Năstase, unchi-său. Vasile şi Mantaroşie erau chiar în poartă, îl aşteptau.

— Unde putem să stăm de vorbă, Vasile, că vreau să-ţi spun ceva, zise Isosică.

— În casă putem, răspunse Vasile.

— Atunci de ce nu m-aşteptaţi în casă?! Nu e nici o grabă, avem destul timp, mai zise el scoţând din buzunarul mic de sub cureaua pantalonului un ceas alb şi subţire pe care îl cercetă, adăugând: numai proştii se grăbesc.

— Îmi pare bine că suntem noi deştepţi, zise Vasile ironic.

Intrară amândoi şi Mantaroşie plecă înapoi spre sfat. În prag dinaintea lui Isosică se dădură la o parte două fetiţe, rău îmbrăcate amândouă, cea mică având fustiţa complet decolorată.

— Du-te tu şi te joacă, zise cea mare sever, adresându-se celeilalte, care o şi zbughi, iar ea intră o dată cu oamenii, închise uşa şi trase perdelele de la geam cu mişcări ferme, urcându-se cu genunchii pe pat.

După care rămase lângă sobă, sprijinind-o cu spatele ca în timpul iernii, şi uitându-se acum cu aceeaşi severitate la Vasile. Se vedea că nu numai că ştia tot ce ştia el, dar că avea chiar grija ca nu cumva el să uite o parte din ceea ce ştiau împreună.

— N-ar fi bine să stea muierea aici, zise Isosică.

Fetiţa aceea aşa mică era deci nevasta lui Vasile şi mama celei care plecase.

— De ce, zise Vasile, ce-ai cu ea?

— N-am nimic, dar ştii cum e muierea…

— De ce, reluă Vasile, Ciulea ta o dai afară din casă când vine Plotoagă pe la tine?

— Florico, zise atunci Isosică văzând că Vasile nu vroia s-o dea pe nevasta lui afară; uite ce e, ce-o să vorbim noi acuma numai pereţii ăştia să ştie. Fiindcă lumea atâta aşteaptă, să ne înjure. Şi cui îi place să fie înjurat?

— Dar tu eşti bun să înjuri pe alţii, zise deodată femeia şi apoi tăcu, nemişcată.

S-ar fi zis că nu ea ar fi vorbit, ci o altă femeie, matură şi necruţătoare, ascunsă în podul casei; mica femeie eliberă scurt o respiraţie şuierătoare şi privirea ei aproape că se topi în aceea a bărbatului ei: îl ruga s-o mai lase încă să vorbească; cu privirea dreaptă, bărbatul încuviinţă, posomorât, clătinând din cap: dă-i drumul, parcă îi spunea, nu te sfii, avem lupul între noi, a venit singur când a văzut că e încolţit…

— Ar fi trebuit, Isosică, zise atunci nevasta lui Vasile, să te dăm afară pe uşă câte am înghiţit noi din pricina ta şi a Ciulchii şi cum v-aţi ridicat voi contra lui Vasile să nu intre în partid. Acuma v-aţi făcut de râs cu treieratul şi v-a intrat frica în oase, dar Vasile n-o să se ridice el să vă apere pe de-alde voi decât dacă vă vede în tron cu mâinile pe piept, pe cât aţi fost de nemernici! Eu nu vreau să-ţi spun mai mult, că eşti la mine în casă, zise femeia, dar o să-ţi spună el Vasile acolo în şedinţă! Să afle toată lumea cine sunteţi voi.

— Şi atunci de ce zici că m-am opus să intre Vasile în partid? şuieră şi Isosică. Să sprijin un duşman? Dacă mă învinuieşti tu, te învinuiesc şi eu.

— Atunci nu ţi-era duşman! Când a auzit Dan că vrem să scăpăm de ei, a venit aici şi a scos cuţitul la Vasile. Ai auzit şi tu şi în loc să-l ajuţi să intre în partid v-aţi ridicat toţi contra lui. Toţi ştiaţi cine e Vasile şi câte am pătimit noi din partea rudelor şi în loc să-l ajutaţi pe el, l-aţi ajutat pe Dan să scape, şi în şedinţă aţi spus că Vasile e omul chiaburilor. O să spună el acuma Vasile cine e omul cui. Crezi tu că Vasile nu ştie de ce v-aţi opus să intre el în partid?

— Tocmai d-aia ne-am opus, o întrerupse Isosică, fiindcă ştiam că el ştia de ce ne opunem. Cât timp sta în afara partidului, spusele lui, despre mine în special – fiindcă de ceilalţi treaba lor, n-aveau decât să tragă consecinţele – nu le-ar fi dat nimeni crezare, în timp ce odată intrat în partid, se schimba situaţia şi nimeni nu putea să ştie ce-o să iasă.

— Uite că a intrat şi n-a făcut ce credeai tu, zise nevasta lui Vasile cu obrajii în flăcări. Fiindcă nu de-aia a intrat el, ca să se ţină de ce vă ţineţi voi, tu cu Plotoagă, cu Mantaroşie şi cu Zdroncan, cu toate că are lista cu scrisul tău, scrisă cu ghearele tale în casa lui Aristide! Nu te gândeai tu, continuă nevasta lui Vasile cu un glas ca la o judecată care în sfârşit venise, ce-ai făcut când te-a pus ăla s-o scrii şi pe urmă a băgat-o în portofel pe-a ta şi ţi-a dat-o ţie pe-a lui. Acuma Aristide a fugit, nu-i mai pasă lui de lista de atunci, dar ţie îţi pasă!

— Da, zise Isosică supărat, şi taci că i-a băgat Vasile lui Aristide mâna în portofel să i-o ia. Adică ce să mai vorbim degeaba şi să mai spunem astfel de prostii pe care nu le-ar crede nici un copil!

— Culcă-te tu pe urechea aia, zise atunci nevasta lui Vasile şi apoi, la un semn al bărbatului ei, tăcu.

Şi tăcerea continuă, Vasile o lăsă să se scurgă parcă anume ca să înţeleagă celălalt că nu era câtuşi de puţin sigur că acea listă nu s-ar afla în posesia lui, a lui Vasile, şi că deci avea pe deplină dreptate femeia când îl sfătuia să nu se bazeze pe faptul că pentru asta ar fi neapărat nevoie să se fi băgat mâna în portofelul lui Aristide.

— Uite, zise Isosică, eu nu mă culc niciodată nici pe-o ureche nici pe alta, dorm cu faţa în sus sau în jos, îmi păstrez bine urechile, fiindcă am nevoie de ele. Eu pornesc de la ideea că Vasile ar putea să se ridice în şedinţă şi să spună, cum ziseşi tu, Florico, care cine suntem. O să spună şi n-o să iasă nimic, zise Isosică pe deplin stăpân pe sine. Cel mult o să profite lipoveanul. Uite, acuma o să vă spun şi eu ce am de spus şi pe urmă sunteţi liberi să faceţi ce vreţi. Prima problemă: De ce-aţi vrut voi să faceţi gospodărie colectivă aici în sat şi v-aţi unit cu beţivu ăla de Fântână? Gospodăria colectivă e bună dacă vreai s-o faci, dar dacă nu vreai, poate să fie ea cea mai formidabilă ca idee, nu iese, fiindcă omului îi place să nu-i comande nimeni. Cu câţi n-am vorbit?! Mai bine mănânc mămăligă cu cenuşă, dar nu mă duc eu să-mi comande mie Marin al lui Usturoi, zicea până şi nenorocitu ăla de Vatică al lui Boţoghină. Asta e situaţia în momentul de faţă, continuă Isosică, şi dacă domnul Fântână vrea el să se grozăvească faţă de raion că face el gospodărie colectivă, voi de ce să-l sprijiniţi pe drumu ăsta? Tu-i mama lui de nenorocit, că mi-am pus în gând să nu mai înjur pe nimeni, dar cu ăsta mi se învârteşte capul când vine vorba de el. Asta ar fi prima problemă. Să v-o spun acum şi pe-a doua. Nu pe calea asta v-aşi fi recomandat eu prin urmare să rezolvaţi ce e între voi şi rudele voastre. De ce să te înjure pe tine satul că ai tu nu ştiu ce cu alde Dan sau cu alde tat-său? De ce vreai să faci tu satului un rău şi nu un bine? Fiindcă asta e problema cea mai grea, cum poţi să faci satului un bine şi bineînţeles să-ţi rezolvi şi ţie problemele în litigiu. E clar că înainte de orice nu cu Fântână o să ajungi la o înţelegere şi nici cu Bilă sau Plotoagă. La înţelegerea asta poţi să ajungi cu mine, cu Mantaroşie, şi cu alţii, Zdroncan fiind, după părerea mea, absolut neutru, adică el să rămână secretarul sfatului, indiferent cine vine preşedinte sau secretar de organizaţie. (De-aia nu mai trebuie amesticat în ceva.) Iar preşedinte al comitetului executiv, să fii tu, Vasile, Plotoagă dovedindu-se incapabil să facă faţă situaţiei, cum a fost cazul cum a decurs campania de strângerea recoltei. O să vrea el să dea acuma toată vina pe Bilă, dar nu merge chestiunea asta. Bilă e el vinovat, dar Bilă a fost a cincea roată la căruţă şi o să-l scoatem şi pe el din biroul organizaţiei, dar asta nu e suficient. Înţelegi, Vasile, aici e cheia situaţiei: nu e suficient! Ce vreau să spun prin asta? M-am gândit bine şi când am văzut ce-a ieşit cu Bilă şi cu toată campania, mi-am dat seama că n-o să se mulţumească Ghimpeţeanu să dăm noi toată vina pe Bilă şi atunci o să se întâmple că lipoveanul o să profite de situaţie şi o să se ridice în şedinţă şi o să tragă tare de tot în preşedinte. (În mine n-o să mai aibă curajul, fiindcă asta n-o să-i placă nici lui Ghimpeţeanu, înseamnă că e vinovat şi Niculae al lui Moromete şi e vinovat şi Ghimpeţeanu personal, că n-a ştiut să ne îndrume.) Ei, cine ne spune nouă că procedând în felul ăsta nu iese că organizaţia o să ceară să-i schimbe pe amândoi, să-l treacă pe Plotoagă la moară şi să ajungă Fântână în fruntea satului preşedinte al comitetului executiv? Un lucru e sigur: niciunul n-o să vrea să ştie de tine şi problema stă în felul următor: eu, ca secretar de organizaţie, Mantaroşie, ca membru în birou, Dănălache, Geacă, Enache al Cârstichii, Milică Roşu, Stancu Tumbea de la Mat, Armeanca de la cooperativă şi dacă mai vreai îţi mai spun, toţi o să te susţinem să fii numit preşedinte al comitetului executiv. Fiindcă ei o să se orienteze după cum o să vorbesc eu. Da, dar noi n-o să putem face asta decât dacă „cineva” o să se ridice acum şi să spună tot ce ştie despre Plotoagă şi să-i taie lui Fântână apa de la moară. Dacă aşi fi ajuns mai repede la concluzia asta, încheie Isosică, aşi fi venit şi ţi-aşi fi spus mai din timp, dar aveam eu o problemă neclarificată, cine ţi-a spus ţie tot ce ştii în legătură cu moara, anumite lucruri pe care le ştiam numai noi. Zilele astea am aflat de la cine şi, după părerea mea, bine a făcut ăla care ţi-a spus, eu îl apreciez din punct de vedere ca o învăţătură de minte. Vasile, asta e situaţia, oricum ai răsuci-o, mai bine nu poate să iasă! Da, sau nu, eşti decis să părăseşti nişte aliaţi care se uită la tine ca la o gânganie?

— Nu se uită nimeni la mine ca la o gânganie, zise Vasile crunt la faţă.

— Adam Fântână cum se uită?

— Adam Fântână nu e aliatul meu.

— Forţamente, zise Isosică. Nu poţi să faci nimic singur cu al lui Ripitel. O să vă treziţi în şedinţă de partea lui, vrând nevrând, în timp ce eu vă propun un rol independent.

— O să vezi tu ce rol o să joc eu, răspunse Vasile ameninţător.

— O să văd, nu mi-a fost niciodată şi nu mi-e nici acum frică de tine, zise Isosică, dar recunosc că e ora ta! Dacă îmi declari război acum pe faţă, ai putea să mă nimereşti, dar nici tu nu scapi teafăr. Gândeşte-te!

Şi Isosică se ridică şi ieşi. Când ajunse la şcoală toată organizaţia era adunată şi toată lumea, inclusiv primul-secretar al raionului şi cei doi necunoscuţi, îl aşteptau doar pe secretarul de organizaţie sătesc ca să înceapă.

— A trebuit să conving pe unii care nu se îndură ei să-şi lase treburile şi să vie la şedinţă, zise Isosică liniştit. Sunt oameni de bază, şi trebuie răbdare cu ei, mai adăugă şi avu în clipa aceea atâta căldură şi sinceritate în glas încât chipurile cam reci ale celor trei oaspeţi se făcură ceva mai binevoitoare: da, putea fi adevărat ce zicea el, altfel cum să-ţi explici riscul la care se expunea un secretar de organizaţie sătesc lăsându-se aşteptat în felul acesta ca un boier?