Capitolul 10
Ţugurlan ajunse repede acasă şi o îngrozi rău pe muierea lui când o dată cu sacul de făină el dădu jos şi o puşcă. Ion al lui Miai nu era mai puţin îngrozit, dar Ţugurlan îl linişti spunându-i că n-avea de ce să se teamă:
— Tu n-ai făcut nimic, Ioane, îi spuse. Du-te acasă şi vezi-ţi de treabă.
Ţugurlan deşertă sacul cu făină în hambar şi îl puse pe băiat să pândească la poartă.
— Vezi dacă vine jandarmul cu soldaţi! îi porunci el.
Muierea nici măcar nu-l mai întrebă ce s-a întâmplat.
Tocmai când se aşteptau mai puţin, tocmai acum când de câtăva vreme bărbatul ei arăta mai liniştit şi mai împăcat, se petrecuse nenorocirea. O presimţise de mult şi iată că acum era aici, în colţul tindei, având forma înfricoşătoare a unei puşti.
Ţugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se întoarse în tindă şi se aşeză apoi pe celălalt prag, aruncând sacul în colţul unde era puşca.
— Nu-ţi fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce să-mi facă.
Ea oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în nişte depărtări fără sfârşit.
— Ei şi! zise el şi aceste cuvinte însemnau: „Şi dacă o să fie rău, ce? Nu te-ai învăţat încă cu acest gând?”
— Stane, ce-ai făcut? se auzi deodată un glas urcând pe prispă şi o clipă mai târziu intrară înăuntru Armeanca şi nevastă-sa.
— Ce să fac, didă, o întâmpină Ţugurlan pe soră-sa cu un glas firesc, de gazdă, şi-i dădu un scăunel mic cât şchioapa. Şezi, didă. Au vrut să mă ia la secţie şi jandarmul a dat în mine. I-am luat puşca! De ce nu şezi?
— Stane, spuse sora poruncitor. Lasă puşca aici şi fugi. Aştepţi să vie să te prindă, ori ai înnebunit?
Abia spuse aceste cuvinte şi se auziră alte glasuri la poartă. Era Ion al lui Miai cu fiu-său şi cu muierea şi cu încă vreo doi vecini. Le povestise Ion al lui Miai şi intrară peste Ţugurlan cu spaima în priviri, îndemnându-l să fugă numaidecât.
— Unde să fug? întrebă Ţugurlan supărat.
— În pădure.
— Şi acolo ce să fac?
Nu ştiau nici ei, arătau cu totul rătăciţi.
— Ce să fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? Şi pe urmă, dacă mă prinde, ce? zise Ţugurlan.
Nu-l înţelegeau. Ca să rămâi curat şi întreg trebuie să plăteşti. Şi dacă alţii trăiesc ca nişte iepuri, treaba lor. Trăieşte fiecare om cum poate. El, Ţugurlan, nu putea trăi ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat şi strigă că se vede jandarmul.
— E cu soldaţii? întrebă Ţugurlan.
— Nu, e singur.
Vecinii se împrăştiară. Ţugurlan se ridică de pe prag, apucă puşca şi se duse cu ea în grădină, unde o piti sub şira de paie. Uniforma jandarmului se vedea de departe înaintând pe lângă garduri. El intră în curte fără grabă, închise poarta şi, fără să se uite la Ţugurlan, care îl aştepta în mijlocul bătăturii, urcă scara prispei şi pătrunse în tindă. Ţugurlan veni după el. Jandarmul intră în odaie, îşi luă capela din cap şi se aşeză pe pat. Ţugurlan rămase în picioare. Din toate acestea el înţelese îndată că a dezarma un jandarm nu era rău numai pentru tine, ci şi pentru el, dacă nu chiar mai rău pentru el.
— Ce e, dom’şef? zise Ţugurlan.
Fără capelă, şeful de post semăna cu un ţăran mai umblat. Era tuns ca şi ţăranii, fără frizură, şi la tâmple încărunţise.
— Uite, Ţugurlane, eu când întâlnesc dreptatea omului îl dau dracului, îmi scot capela! zise şeful uitându-se ţintă la Ţugurlan.
— Dar până o întâlneşti, îl loveşti pe om peste obraz! răspunse Ţugurlan aşezându-se pe celălalt pat.
— Vezi părul ăsta al meu! zise şeful arătându-şi tâmpla cu degetul. Al tău e negru! întreabă-mă pe mine şi o să-ţi spun multe! promise el cu un glas care nu minţea. Ce-ai avut de te-ai apucat cu ai lui Aristide?
— Nu puteai să întrebi aşa dinainte?
— Mai bine taci din gură şi ascultă-mă aicea, zise jandarmul supărat. Am dat eu, ai dat şi tu! Ce mai vreai?
Ţugurlan nu mai zise nimic. Şeful îşi lăsă capul cărunt în jos şi rămase astfel, cu coatele pe genunchi, câteva clipe lungi. Când îşi ridică faţa, expresia lui era ca şi mai înainte, aspră şi întunecată. Nici o urmă nu-i rămăsese pe chip de loviturile primite. Numai privirea îi era mai vie.
— Mă, băiatu-ăla, ia vin’ încoace! spuse el uitându-se spre uşă, şi când băiatul lui Ţugurlan, uimit şi cam speriat, pătrunse în odaie, jandarmul se căută în buzunarul dinăuntru al vestonului şi scoase portofelul. Du-te la Crâşmac şi adu două kile de vin. Ia-o prin grădină, să nu te vadă cineva.
Marin se întoarse spre taică-său dar acesta, cu privirea neagră, se uita neclintit la jandarm şi nu-l vedea pe băiat. Marin ieşi în tindă cu bancnota în mână şi şopti maică-sii ciudata însărcinare.
— Du-te, oftă mama uşurată şi intră în odaia cealaltă după sticle. Armeanca plecase, dar sora lui Ţugurlan aştepta pe prispă să vadă ce-o să se mai întâmple.
Până veni Marin, şeful de post rămase mut, cu pleoapele peste ochi. Se gândea. Ţugurlan ieşi afară şi îl lăsă câtva timp singur.
— Să nu-i dai puşca! îi şuieră sora lui Ţugurlan, în tindă.
— O să vedem! răspunse Ţugurlan.
— Să nu bei cu el, spuse ea din nou.
— Şi asta o să vedem.
Nevenindu-i încă să creadă, nevasta lui Ţugurlan intră în odaie, aşternu o faţă pe măsuţa de la geam şi aduse pahare. Totul se petrecu în tăcere. Când Marin puse sticle pe masă, şeful de post se apropie şi trase perdelele de la geam, să nu se vadă în drum. Apucă sticla şi turnă hotărât, fără să-l prea ia în seamă pe Ţugurlan. Nu zise noroc, ciocni doar şi dădu paharul pe gât dintr-o singură sorbitură. Turnă iar şi paharul de vin tremura în mâna lui, dar nu de slăbiciune, ci de emoţie pentru vin. La al treilea pahar faţa aspră i se mai destinse şi se uită în sfârşit la Ţugurlan, care în acest timp nu-l slăbise nici o clipă din priviri.
— Bă, eu nu sunt jandarm al dracului! se răsti şeful de post rezemându-se cu cotul de masă şi uitându-se drept în ochii lui Ţugurlan. Ai auzit tu de mine ceva p-aici prin comună? (Supărat, îşi turnă al patrulea pahar). Nimeni nu poate să zică de mine că am făcut ceva cuiva! Asta s-o ştii de la mine, că eu nu sunt prost şi n-am venit aicea să beau cu tine ca să mănânc c… t de pomană. Crezi că eu nu ştiu cine eşti tu? Ştiu, dar tu nu ştii cine sunt eu. Te-ai luat după palmele pe care ţi le-am dat, dar când ai fost în armată, ia să-mi spui, câte palme de astea ai-mâncat? Şi acuma am să vin eu să-ţi pun ţie întrebarea şi să-ţi dovedesc că ţi-ai făcut-o singur cu mâna ta. Pentru că ţi-ai făcut-o singur, fiindcă dacă veneai la mine şi-mi spuneai: uite, dom’ şef, aşa şi aşa! eu te-aşi fi învăţat ce să faci, nu mă cunoşti, nu ştii pe câţi am scăpat eu de la puşcărie. Uite al lui Baltag, să te duci să-l întrebi şi pe Lisandru Piţur. (Jandarmul îşi aprinse o ţigară, fuma, vru să continue, dar îl întrerupse tuşea, tuşi şi scuipă alături de masă şi şterse furios cu talpa cizmei ca şi când ar fi strivit ceva). Să nu crezi că am venit la tine să mă rog să-mi dai arma! spuse el aproape cu duşmănie, clătinând mărunt din cap şi ameninţând cu privirea. Să nu crezi chestia asta! Fac un raport că am fost dezarmat prin atac de forţă majoră şi pe urmă tu beleşti coceanul, nu eu. Martor mi-e primarul şi lumea care era acolo! Dar eu vreau să-ţi pun ţie întrebarea de ce te-ai apucat tu cu ai lui Aristide? Şi la chestia asta să te vedem cum răspunzi!
Şeful de post, în timp ce vorbise, se aplecase din ce în ce mai mult spre Ţugurlan. Se retrase dintr-o dată şi puse din nou mâna pe sticlă. Ţugurlan tăcea.
— Eu am venit aici acum şapte ani! Eu numai o singură dată am fost mutat, şi de la Stoileşti de unde am venit le-a părut rău după mine. Eu n-am nimic pe conştiinţă! Dar ştiu cum să procedez, şi dacă beau acum un pahar cu tine (Ţugurlan nu se atingea de vin), mâine când ne-om întâlni pe drum, dacă vreai îmi dai bună ziua, bine, dacă nu, nu! Şi îi găsesc aici: pe domnul primar Aristide, pe domnul notar, pe domnul Toderici, pe domnul Crâşmac, pe domnul Stan Cotelici, pe domnul Tudor Bălosu! Şi veneau oamenii la mine: dom’ şef, aşa şi-aşa, mi-a omorât un mânz, m-a bătut, nu mi-a plătit… Chem la anchetă: aduce martori că nu e adevărat. Poţi să-i faci ceva? Cu ce dovedeşti? Dragă Căciulă, nene Izmana, frate Peline, mi-a dat statul misiunea de jandarm, dar n-am ce să-ţi fac! Vino cu martori şi-ţi fac proces. Aude omul cum stă povestea, vine cu martori şi-i fac proces, dar are el bani să ia avocat, ca să-l apere? Domnul Crâşmac ia un avocat, iar domnul notar ia doi! Şi vine altul să-i fac şi lui proces. Şi mă uit la el şi-i spun! „Bă, ce vreai să faci tu?” „Să-l dau în judecată!” „Dar n-ai să mă înjuri pe mine?” „De ce?” „Că-ţi fac proces!” „De ce să te înjur?” „Păi fiindcă o să cheltuieşti degeaba şi o să mă înjuri pe mine că te-am pus la cheltuială!” Se duce omul acasă. Mai vine el altă dată să-mi ceară să-i fac proces? Nu mai vine! De ce? Pentru că a băgat la cap că mai bine să se ferească de domnul primar şi de domnul Crâşmac şi să n-ajungă cu ei la proces. Acum şase ani era unul al lui Ciucă, de acolo de la ei din Cotoceşti. Stătea toată iarna pe la ei prin curte, tăia lemne, vai de capul lui, avea o grămadă de copii. Vara muncea toată ziua pe câmp, cu muierea şi cu copiii (copiii şi muierea mai veneau acasă, dar el rămânea şi noaptea, dormea la vie, le păzea via aia cu struguri albi). Şi mă pomenesc într-o zi că vine la secţie. „Ce e, mă, Ciucă?” Aşa şi pe dincolo, s-a îmbolnăvit şi a zăcut în spital. Era alb la faţă. „Şi ce vreai de la mine? Vorbeşte şi tu mai tare, că nu se înţelege nimic”, i-am spus eu (abia i se auzea glasul!). Hâr-mâr, abia am putut să pricep că domnului Năstase nu-i mai plăcea de el şi că tocmise altă slugă. Dar nu era aia, că mai găsea el unde să muncească, dar zicea că avea la el cinci mii de lei. Am rămas trăsnit. „Cinci mii de lei?” „Am adunat şi noi, zice, să cumpărăm un pogon de pământ”. Avea două fete mari şi zicea că una să ia pogonul de pământ, alteia să-i rămână casa, iar băieţii când s-or face mari, e mai lesne cu ei, că sunt băieţi, dar fetele e greu să se mărite fără nimic. M-am dus la Aristide şi l-am întrebat. „Habar n-am, zice, fi-meu, Tache, se ocupă cu chestiile astea, întreabă-l pe el”. „I-am dat toţi banii, dă-l în mă-sa”, mi-a răspuns Tache. Nici măcar n-a vrut să stea de vorbă. L-am chemat iar pe Ciucă: „Ai martori că ai muncit la el?” „Păi toată lumea ştie”, zice. „Dar ai martori că nu ţi-a dat nimic?” „Păi el trebuie să aibă martori, nu eu”, zice Ciucă. Hm! Avea şi el dreptate. M-am dus iar la Tache. „Ai chitanţă că i-ai plătit cinci mii de lei?” „Care cinci mii de lei? zice Tache. L-am ţinut pe mâncare şi îmbrăcăminte.” „Domnule Tache, îi spun, omul a venit la mine şi declară că a muncit la dumneavoastră cinci ani de zile, cu o mie de lei pe an, cu mâncare şi un rând de haine pe iarnă. El aşa zice.” „Minte, dă-l în mă-sa.” „Are martori, zic, are să te dea în judecată.” „Să mă dea, zice, şi eu am martori.” Nu era de competenţa mea, aşa că nu i-am făcut eu procesul, i l-a făcut alde Dobrescu, avocatul. Îl ţii minte pe Ciucă? Era unul aşa, înalt şi slab, cu nasul mare, cam ameliţa de-un picior, îi scăpase odată securea în fluierul piciorului. Era pe primăvară. L-a apucat primăvara ailaltă şi procesul tot nu l-a câştigat. Pe toamnă a căzut iar la pat şi a murit în spital.
Şeful de post se opri şi-şi udă gâtlejul uscat cu un pahar de vin. Se uită la Ţugurlan şi mormăi:
— De ce nu beai?
Ţugurlan apucă paharul şi îl dădu pe gât. Se înnoptase de mult şi între timp muierea aprinsese lampa şi o pusese în firidă.
— Acum trei ani, pe toamnă, vine la mine al lui Baltac cu falca ruptă. „Dom’şef, zice, dau declaraţie că aşa şi pe dincolo şi mă duc şi-l omor.” „Pe cine, mă?” „Pe Tache al lui Aristide.” „Ce ţi-a făcut?” O chestie cu nişte lemne… Într-o noapte Tache a trimis doi inşi cu tunicile în cap, i-au spart lui alde Baltac geamul, au intrat peste el şi l-au bătut numai în fălci. „Nu da nici o declaraţie, îi spun, du-te în… mă-tii, omoară-l, fă ce vrei, dar dacă te dovedesc cu martori, puşcăria te mănâncă.” S-a pus alde Baltac la pândă şi l-a prins; a stat şi a aşteptat câteva luni până a crezut Tache că nu mai e nimic şi într-o noapte Baltac şi cu frate-său, şi ei tot cu tunicile în cap, l-au prins şi l-au bătut tot aşa, în fălci… Dar mai rău! Prinde orbul scoate-i ochii! Am anchetat cazul de faţă cu Tache şi cu tat-său, domnul primar: „Baltac, unde-ai fost în seara cutare, la ora cutare?” „În seara cutare, la ora cutare, zice Baltac, am fost la Pălămida să cumpăr nişte blană.” „Blana mă-tii, zic, lasă că-ţi arăt eu ţie”. „Am martori că am plecat cu căruţa şi dacă vreţi uite şi hârtia de vânzare de la negustor cu data şi ziua aia. Întrebaţi şi negustorul.” (Dracu să-l ia pe Baltac, cum băgase el în cap sa se ferească! Chestia cu hârtia de la negustor nici eu n-aşi fi putut să-l învăţ mai bine; nu ştiu cum o fi aranjat el cu negustorul şi cum de-a pândit el ca chiar în ziua aia să-l prindă pe Tache!) L-am dat afară şi i-am spus lui Aristide: „Domnului primar, vă spun eu, nu e ăsta!” A scăpat Baltac de puşcărie, că dacă nu venea la mine, ar fi fost în stare să se ducă orbeşte peste ăla şi s-o păţească! Ei şi acum, azi pe seară aşa, stam eu în secţie şi-mi făceam raportul, începu şeful deodată cu alt glas, dând la o parte sticla goală şi turnând din cealaltă. „Ţârrr! Domnule şef, vino imediat la primărie că a sărit unul să-l omoare pe fi-meu!” „Cine dracu o fi nebunu ăla? mă întreb eu. Unde domnule primar?” „La moară!” „Cine e?!” „Unul al lui Ţugurlan!” Al lui Ţugurlan! Cum să nu ştiu! Atunci, când cu chestia cu nunta, când l-ai bătut pe ăla la nuntă, crezi că n-am aflat?! Crezi că n-a venit; acela la mine?! „Păi dracu te-a pus să zici ce i-ai zis? i-am spus eu. N-am dreptul să-l chem la secţie fiindcă tu te-ai legat de el şi nu el de tine.” Dar cu muierea lui Stan Cotelici, când i-ai turnat laptele în cap? „Dă-l în judecată”, i-am spus lui Stan Cotelici, dar el nu vrea să te dea pentru atâta lucru, că ar fi râs lumea de el, ar fi vrut să te cheme la secţie şi să te bat. Te-am chemat? Nu te-am chemat! Puteam să te chem?! Puteam! Puteam să-ţi trag, în mod legal, o bătaie a dracului, s-o ţii minte cât oi trăi?! Cum să nu pot, d-aia sunt şef! N-am făcut chestia asta! Eu nu fac chestii d-astea! Dar acum, frate Peline, ai pus-o de mămăligă! încheie şeful de post pe neaşteptate cu un glas dramatic. Ai crezut că-mi bat joc de tine când ţi-am spus acolo în faţa primăriei de ce n-ai venit să-mi spui mie!
— Chiar dacă ştiam, tot nu veneam, răspunse Ţugurlan răguşit de tăcere.
Jandarmul se posomori şi nu mai spuse nimic timp de câteva minute. Rămase nemişcat, cu mâna pe pahar, cu pleoapele peste ochi. S-ar fi părut că acest răspuns îi amintea de ceva şi că amintirea aceasta îl uimea, de altfel ca şi răspunsul lui Ţugurlan. Îşi ridică încet pleoapele şi se uită la omul din faţa sa cu privire străină, rece: nu mai înţelegea. Se posomori din nou şi turnă vin, de astă dată numai în paharul său, atât de mult îl stăpânea neînţelegerea. Nu se lipise oare nimic din tot ceea ce spusese el de Ţugurlan? Se uită bănuitor la el şi îl întrebă:
— Unde e puşca?
— E la mine.
— Ad-o încoace!
Ţugurlan se ridică, se duse la paie şi aduse arma. Jandarmul o luă şi o puse alături, lângă el. Se făcuse târziu. Jandarmul se ridică, mai turnă un pahar, pe care îl bău din picioare, apoi spuse:
— Eu n-am să-ţi fac nimic, dar ai lui Aristide n-au să se uite la bani ca să te bage în puşcărie. Bună-seara!
— Bună-seara, dom’ şef! răspunse Ţugurlan, cu un glas curat şi ieşi după el să-l petreacă.
Jandarmul nu-l minţise pe Ţugurlan, tot ceea ce spusese era adevărat. Dar nu-i spusese totul. După ce Ţugurlan fugise cu căruţa, Aristide intrase în primărie furios, şi chemase la telefon pe pretorul plăşii, cu care era prieten, şi căruia îi ceruse să intervină la legiunea de jandarmi să vină cineva în comună unde şeful de post, ca un papă-lapte, a fost bătut şi dezarmat de oameni. Primarul avea de mult bănuiala că şeful de post îi ascundea unele lucruri, nu descoperise nici până astăzi cine îl bătuse pe Tache acum trei ani, şi vroia să scape de el, să fie mutat din comună.
Şeful de post înţelesese că dacă vine şeful legiunii şi îl găseşte fără armă o să fie sancţionat şi încercase să-l îmblânzească pe Aristide, dar Aristide se făcuse că nu înţelege şi atunci jandarmul plecase spre Ţugurlan, hotărât să facă orice ca să pună mâna pe armă.
Când îl văzuse pe Ţugurlan în mijlocul bătăturii, înţelesese că acest om nu se sperie de el cu una, cu două, în primul rând era de mirare că nu fugise, şi că nu va izbuti decât cu vorbă bună să-i ia arma. Dacă Aristide n-ar fi chemat legiunea, l-ar fi iertat pe Ţugurlan, l-ar fi ţinut câteva zile la arest, i-ar fi tras de astă dată o bătaie pentru că sărise asupra lui şi i-ar fi dat drumul fără să-i mai facă acte. Încât nu minţise nici când îi spusese la sfârşit că el n-o să-i facă nimic, dar ştia că în aceeaşi seară va trebui să se întoarcă şi să-l ridice şi acest lucru nu i-l spusese.
Ţugurlan era încă la masă când auzi poarta bătăturii deschizându-se.
— Tot eu sunt, Ţugurlane, spuse şeful de post în şoaptă (era acum însoţit de doi soldaţi). Ce faci, te-ai culcat?
— Nu, taman mâncasem.
Şeful de post intră în curte şi se aşeză pe prispă.
— Ţugurlane, Aristide a telefonat la legiune, îi spuse el. Când m-am dus la secţie şi am vorbit şi eu cu legiunea, dom’ majur mi-a dat ordin să te trimit acolo cu escortă; aşa că îmbracă-te, ia-ţi ceva de mâncare, şi ceva bani dacă ai, şi hai să mergem!
— Dom’ şef, dar dumneata de ce n-ai raportat cum s-a întâmplat? Dumneata ştii că eu nu…
— Lasă vorba, Ţugurlane! Ţi-am spus adineauri că n-am ce să-ţi mai fac! După ce că-mi sari în cap, mai vreai să te şi apăr.
— N-am nevoie de apărarea dumitale!
— Atunci îmbracă-te mai repede şi nu mă mai ţine aici! Ţugurlan intră în casă. Îşi luă o flanelă. Îşi puse pălăria pe cap.
Nemaiavând ce să ia, vru să iasă, dar avu o clipă de nelinişte. Rămase ţintuit în mijlocul casei şi i se păru că lumina lămpii scade şi se face întuneric. Într-o clipă îşi aminti de arie, de snopii de grâu, de Moromete. („Ce-o fi făcând Moromete?” îl fulgeră prin cap şi îi păru rău că n-are să mai poată să-i dea îndărăt sacul de grâu.) Apoi neliniştea îi trecu şi o strigă pe muiere din tindă. Îi spuse că are să se întoarcă, să n-aibă nici o grijă. Să nu i se întâmple ceva băiatului.
— Până mă întorc, mai du-te pe la soră-mea, sfârşi el şi ieşi şi trecu prin tindă, fără să se uite spre prag.
Acolo era băiatul şi simţise că era mai bine să nu-l vadă.
