Capitolul 11

În acest timp, la Moromeţi era linişte. Mai târziu când întâlnindu-se cu Cocoşilă, cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan, avea să afle că Ţugurlan a fost condamnat la doi ani închisoare, Moromete avea să întrebe: „De ce a făcut Aristide chestia asta? A înnebunit, sau ce e cu el? El nu-şi dă seama că… „

Şi nu mai spusese restul gândirii, de uimit ce era…

La ora aceasta însă, când şeful de post încheia procesul-verbal pe baza căruia Ţugurlan avea să fie condamnat, Moromete dormea.

Erau istoviţi toţi, treieraseră chiar astăzi şi se culcaseră devreme ca să se poată duce dimineaţă din nou, la arie. Ceata nu terminase şi în afară de asta mai aveau de cărat paiele.

Cu toate că Niculae dăduse toată ziua cu furca la spatele maşinii şi se simţea zdrobit de oboseală, când se făcu linişte deplină peste sat el deschise din nou ochii lângă spinarea tatălui său şi, ca şi data trecută când se hotărâse plecarea lui Achim la Bucureşti, bucuria îi luă cu mâna oboseala şi rămase treaz, cu privirea deschisă spre stelele de pe cer.

De astă dată tatăl său dormea dus şi putu să se gândească în voie la el însuşi şi la dorinţele lui arzătoare.

Din ziua aceea, de la seceriş, când plânsese pe mirişte fiindcă fraţii îşi bătuseră joc de el, înţelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorinţa, trebuie să-l sâcâie mereu cu acelaşi lucru. Tatăl său era un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-l facă să-l dea la şcoală, ci cu argumente…

Şi din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă nimănui şi ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui şi se gândea în linişte la acel lucru necunoscut care îi închidea calea: voinţa tatălui său. Aşezându-se jos cu coatele pe genunchi şi cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adânc taina, să afle cum şi în ce fel trebuie să procedeze pentru ca de acolo să ţâşnească hotărârea: „Pe Niculae am să-l dau la şcoală”.

Prima descoperire pe care o făcu fu aceea că tatăl său nu spunea nici da, nici nu şi socoti acest lucru drept o victorie; tatăl său ar fi putut spune nu, din capul locului! Gândindu-se ce lucru turburător ar fi să plece din sat şi să înveţe mai departe la şcoala normală, nehotărârea tatălui său (el aşa credea, că era vorba de nehotărâre) căpătă pentru el proporţii nemăsurate: îi pândea expresia chipului, privirea, mişcarea cutelor frunţii şi îşi spunea: „Se gândeşte, ah, ce bine! Să nu spun nimic, să nu suflu o vorbă, să-l las să se gândească.”

Şi între timp se gândea şi el şi în curând făcu altă descoperire, şi anume că pentru fraţii şi surorile lui şcoala era ceva absolut străin şi îndepărtat, al cărei rost pe pământ nu-l cunoşteau şi nici nu vroiau să-l cunoască. Descoperirea aceasta îl întrista puţin pentru mama lui. Ar fi dorit ca ea să ştie să citească şi să se bucure şi ea aşa cum se bucura el când îi cădea în mână o carte şi o citea. Descoperirea îl făcu apoi să simtă pentru fraţi şi surori dispreţ şi duşmănie. Ei nu numai că nu doreau cartea, dar încercau chiar să-i dea de înţeles că dacă el o doreşte, asta n-o să le schimbe lor părerea despre el, tot la muncă au să-l pună şi tot „ţestosul ăla de Niculae care trebuie luat de urechi” o să-l numească. Tatăl său preţuia cartea, dar nici el într-atâta încât să înţeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.

Ajuns aci cu descoperirile, Niculae îşi dădu seama că trebuie negreşit, cu orice preţ, orice s-ar întâmpla, să plece din sat şi să înveţe mai departe şi descoperirea i se păru atât de revelatoare încât i-o comunică fără şovăială tatălui său.

— Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală! spuse el într-o după-amiază la arie, cu un glas dramatic şi ameninţător, în auzul întregii familii.

— Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, şi toţi, până şi maică-sa, izbucniseră în hohote.

Tatăl său avusese un glas din care înţelegea că era vorba de şcoala asta din sat.

— O să vedeţi că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată fără să se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie dovedită.

Şi în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei, nu putea zbura fără ei.

Începuse apoi atacul. Totul trebuia făcut prin mama, de ea se simţea încă legat şi fără ajutorul ei nu putea să înceapă lupta.

— Mamă, eu, dacă mă însor, am dreptul la două pogoane de pământ, nu e aşa?

— Întâi să te faci mare şi pe urmă să te gândeşti la însurătoare, răspunse mama.

— Mamă, dacă ia Tita un pogon şi Ilinca un pogon, partea mea, mă lasă să mă duc la şcoală? Eu n-am nevoie de nici un pământ, să-l ia ele şi să mă ajute să plec.

— Niculae, Niculae, nu ne arde nouă de şcoală! răspunse mama după câteva clipe de uluială.

— Ba să le spui, mamă, să vorbeşti cu ele, că eu la toamnă plec! Zău că plec, fug!

Niculae nu ştia totuşi ce se petrecea cu mama lui. În duminica următoare ea rămase mai la urmă în biserică şi, când se termină slujba, îngenunche în faţa altarului. Preotul o văzu şi, deschizând mica uşă, o întrebă cu blândeţe:

— Ce este, Catrino, vrei să te spovedeşti?

— Părinte, aş vrea să mă spovedesc, că iar n-am odihnă în somn!

Parohul Petre Provinceanu nu era pentru mama un sfânt. Ştia că în timp ce le îndemna pe femei, la biserică, să ţină post şi să nu păcătuiască, el mânca de dulce şi păcătuia. Când era mai tânăr era chiar hrăpăreţ, umbla după muieri şi îi plăcea să tragă la măsea. Nu mai târziu decât cu un an în urmă săvârşise un mare păcat certându-se cu celălalt paroh mai tânăr, în altar, pentru leturghii. Toate acestea nu scădeau însă în ochii mamei „harul” preotului. „Părintele are copii în şcoli, o duce şi el greu!” spunea ea. Preotul se aşeză în strană şi o chemă pe Catrina sub patrafir.

— De ce nu dormi? o certă el. Să ştii că uneori când eşti prea ostenit, nu te odihneşti bine. Aţi terminat de secerat?

— Am terminat, părinte, l-am cărat la arie.

— Ei, ia spune, ce mai este? Te-ai certat iar cu copiii, vitregi?!

— Nu, că eu de mult nu le mai zic nimic!

— Dar zic ei.

— Nu mai zic nici ei, că i-am lăsat să facă ce vor. Dumnezeu a avut grijă de mine şi m-a iertat din partea lor, nu mai visez nimic.

Preotul spuse o rugăciune scurtă, o închină pe mamă peste patrafir şi apoi se făcu tăcere.

— Părinte, începu mama într-o şoaptă reculeasă, am un băiat şi nu ştiu ce e cu el… A zăcut de friguri toată vara… Părinte, l-am crescut şi eu cum am putut şi de dat la şcolă l-am dat ca şi pe ceilalţi… Ba se ducea, ba nu se ducea, că îl trimeteam cu oile şi iarna era desculţ… Nu ştiu ce să fac, părinte, că tat-său nu se uită la el şi mi-e milă de el că slăbeşte şi plânge pe sufletul meu! S-a lipit învăţătura de el! Ar munci el, săracu, dar e slăbuţ şi fetele alea sunt rele. Că nici el nu e bun, dar îl doare şi pe el inima când vede alţi copii prin şcoli. Îi e necaz, râd de el şi n-am ce face… M-am gâdit, părinte, că ar fi bine să plece de-aici.

Mama se opri şi părintele nu întrerupse tăcerea ei dureroasă. Deodată mama oftă din adâncul inimii şi îşi acoperi faţa cu palmele.

— Am avut un vis, părinte, şi nu pot să mă mai odihnesc. Cât pui capul pe căpătâi şi închid ochii, văd visul.

— Spune visul, şopti preotul ocrotitor.

— L-a prins odată frigurile pe mirişte şi în ziua aia eram pe terminate la secere şi se făcea seară şi fetele voiau să sfârşim până seara, să nu mai venim şi a doua zi şi s-au pus cu gura pe el ca să dea mai repede. El, săracul, a dat, dar e numai inima de el, părinte, şi a ostenit băiatul şi a doua zi l-au prins iar frigurile. Cum eram pe mirişte – că nu terminasem – tat-său l-a trimes acasă şi el s-a dus şi când am venit şi noi pe la nimiez, l-am găsit în mijlocul bătăturii, zăcea la soare. Nu ştiu ce mi s-a părut mie, părinte, că nu mai mişcă! „Niculae, scoal’ că te calcă căruţa!” M-am dat repede jos şi l-am tras de acolo. Noaptea am avut visul… Se făcea că îl luase sanitarul la spital – că aşa ne-a tot spus, să-l băgăm în spital – şi eu mă sculasem de dimineaţă să mă duc să-l văd. Mergeam spre spital aşa spre revărsatul zorilor şi ostenisem. M-am aşezat pe iarbă să mă odihnesc. Când mă uit pe cer, văd o stea. „E steaua lui Niculae”, am auzit un glas. M-am ridicat de pe iarbă şi se făcea că ajunsesem. Mergeam încet pe dealul ăla şi în vale se vedea spitalul. Când mă uit eu în curtea spitalului, văz o luminiţă la morgă! O lumină mică şi albastră, ca o stea. Şi atunci am auzit glasuri cântând: „La Cristos împăratul!” „Doamne, a murit băiatul”, am zis eu.

Mama se opri din nou şi tăcu câtva timp.

— Dar n-am simţit eu, în vis, nici o durere, părinte, continuă apoi cu alt glas, dar de câte ori îl văd cum se uită la mine cu ochii, mi se face rău şi-mi tremură picioarele. Că el nici nu mai îmi spune, dar eu îl simt după ochi şi mi-e frică să nu moară dacă nu se duce la şcoală. Ce-o fi steaua aia care am visat-o, părinte?

— E steaua lui, răspunse preotul.

— Şi lumina aia de la morgă mi-e frică să nu fie moartea, părinte! mărturisi mama turburată. Că dacă nu-l lăsăm pe băiat să-şi urmeze steaua lui, moare!

— Învaţă bine băiatul? întrebă preotul.

— Părinte, el a fost rar la şcoală, dar a luat mereu premiul întâi.

— Cât pământ aveţi?

— Eu am lotul meu, şapte pogoane.

— Să-l ajute fetele şi să le rămână lor partea lui de pământ.

— O, părinte… murmură mama în prada unei mari turburări. Fetele trebuie să-l ajute, că e pământul meu, şi dacă vreau nu le dau, dar e tat-său care nu se poate înţelege nimeni cu el. Avem datorii mari la bancă şi la fonciire.

— Ai vorbit cu el?

— I-am spus o dată: „Ilie, fă şi tu ceva pe lumea asta, dă-l pe băiat la şcoală”.

— Şi el ce ţi-a răspuns?

— Le-a spus fetelor: „Auziţi ce zice mă-ta, că să-l dăm pe Niculae la şcoală!” Râde, părinte, nu-i pasă!

— Nu trebuie să te superi pe el! o sfătui preotul cu blândeţe. Vreai să vorbesc eu cu el?

— Asta am vrut să te rog părinte, şopti mama cu un glas gâtuit, dar preotul îi acoperi şoapta cu o rugăciune şi după ce o închină din nou peste patrafir îi puse întrebările spovedaniei: A minţit? A furat? A făcut farmece?

Mama răspunse că s-a ţinut cât a putut să nu facă nici un păcat de la ultima spovedanie încoace, dar că i-a mai scăpat. Dar n-a făcut farmece şi n-a furat în viaţa ei!

— Ăsta e păcatul de care mă tem, să nu moară băiatul, spuse ea din nou şi începu să plângă liniştită şi uşurată, în timp ce preotul spunea rugăciunea de încheiere.

Acasă mama îi spuse lui Niculae, şi Niculae, oho! sărise în sus: era o idee grozavă. Şi pe loc îi venise şi lui una: să se ducă să vorbească cu învăţătorul. Se dusese şi vorbise chiar azi pe seară şi acum stătea în întuneric pe prispă la spatele tatălui său şi chicotea în sinea lui gândindu-se că tatăl nici nu ştie ce-l aşteaptă.

„Dar dacă nici aşa n-o vrea?” i se strecură apoi îndoiala în suflet. Îl cunoştea bine! Era în stare să-i spună atât părintelui cât şi învăţătorului că dacă părintele şi învăţătorul îi dau nişte bani aşa de la ei, atunci el, Moromete, „consimte cu cea mai mare plăcere” să-l dea la şcoală.

„Ba o să consimţi tu şi aşa! gândi Niculae uitându-se supărat la spinarea lui taică-său. Păi sigur, dacă vouă puţin vă pasă de mine, credeţi că aşa merge! Să vedeţi voi cum vinde ea mama două pogoane ale mele şi mă dă! A, mamă! exclamă Niculae cu inima ticăind de recunoştinţă pentru ea. Când o să ies învăţător, o să-ţi cumpăr o fustă de catifea şi n-am să te las să mai munceşti. Iar tu, Tito şi Ilinco, mânca-v-ar câinii, ce-o să vă pară vouă rău când m-oţi vedea învăţător!” „Niculae, eşti învăţător?” o să spună Ilinca cu privirea plecată. „Păi sigur că sunt, ce credeai tu?” o să-i răspundă el băţos şi încă supărat de câte a îndurat din partea lor. „Nu-mi iai şi mie o rochie, Niculae?” o să se roage Tita. „Nu-ţi iau. Când eu spuneam să mă duc la şcoală, râdeai. Râzi şi acuma!” Iar lui Paraschiv o să-i spună aşa: „Bă, nene, ia spune, mă, ce înveleşte pisica?” adică o să-i aducă aminte de cuvintele lui tâmpite de la secere, când a plâns din pricina lui.

Astfel gândea Niculae, tremurând de bucurie, de speranţă şi de teamă, în timp ce liniştea nopţii cobora din ce în ce mai jos pe pământ. În salcâmi ţânţarii bâzâiau. Undeva în tindă cricăia un greier. Fără să bage de seamă, liniştea pământului se strecură încet în inima lui Niculae şi privirea lui deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se închise pe nesimţite. Gândurile lui răzbunătoare se topiră şi ele ca şi când n-ar fi fost.