Capitolul 13

Moromete nu credea totuşi că era chiar aşa de rău, că într-un timp atât de scurt Achim prinsese gustul să cheltuie banii pe care îi câştiga cu vin şi cu femei, dar nu-i plăcea ceea ce auzise şi mai ales nu înţelegea. La urma-urmei pentru ce a socotit Achim că e mai bine să-şi cumpere haine, pantofi şi cravată, când fusese vorba că primii bani pe care avea să-i câştige trebuia să-i trimită acasă? Nu fusese de faţă când tăiase salcâmul? Se împrumutase la Aristide cu o sumă neobişnuit de mare şi nu ştia Achim, nu presupunea, că acest împrumut, care avea să se facă în urma lui, trebuia acoperit tocmai de el, de Achim?

Punându-şi aceste întrebări, Moromete se văzu silit să răspundă că într-adevăr Achim nu ştia şi nu presupunea, altfel totul ar fi de neînţeles. Se pare că Achim luase drept bună ideea că dacă la toamnă aduce trei mii de lei, toată povestea s-a încheiat.

„Fie!” gândi Moromete şi îl scoase pe Achim din socoteli… Până la venirea lui n-avea nici un rost să mai pomenească de el. Bineînţeles însă că Paraschiv şi Nilă nu trebuiau nici ei să mai aibă pretenţii la grâu, adică din vânzarea care se va face curând pentru târgul de la 6 august trebuiau să cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de Vinerea Mare, când se va întoarce Achim cu bani, să-şi cumpere ei, să-şi ia numai ei de îmbrăcăminte.

Fonciirea şi banca aveau să fie plătite tot din grâu, şi anume grâul care li s-ar fi cuvenit lui Paraschiv şi Nilă, dacă Achim ar fi trimes bani. Cum Achim n-a trimes, şi după cât se poate înţelege, nici nu va trimite, va veni la toamnă cu toţi banii, e cât se poate de limpede că Paraschiv şi Nilă trebuie să aştepte ca Achim să se întoarcă.

Cu podul plin de grâu, Moromete simţea bine pământul sub picioare. Cinci sute de duble erau acolo, în pod, în mod sigur. Patruzeci pentru sămânţă, o sută şaizeci pentru făină până la anul. Rămâneau trei sute de vânzare.

De pildă(gândea Moromete):

Şi dacă: 300 x 60 = 18 000 lei!

300 x 50= 15 000 lei, era rău?!

Dar dacă: 300 x 70 = 21 000 lei? Ei?! Era exclus?

Anul trecut în octombrie, oborul din Costeşti dădea 70 de lei.

În orice caz:

300 x 50 = 15 000. Admitem cazul cel mai rău!…

4 000 Aristide

5 000 banca (plus dobânda, n-are importanţă!)

2 000 fonciirea.

Total 11 000

Din cincisprezece mii rămâneau patru mii de lei pentru fete, adică exact cât aveau să primească şi Paraschiv şi Nilă când s-o întoarce Achim de la Bucureşti. „Dar prăpăditul ăla de Niculae?” se întrebă Moromete într-o zi, aducându-şi aminte de el. Nu mai spun de mine şi de mă-sa, pe noi ne lăsăm la o parte, dar a secerat şi el anu ăsta, ar trebui să-i iau şi lui ceva! Dar ce să-i iau, că el vrea la şcoală! Auzi ce-i trece prin cap!”

— Vrei la şcoală, Niculae? îl întreabă pe băiat cu un glas ciudat, vesel, şi Niculae nu băgă de seamă această veselie ascunsă şi sări ars:

— Da, taicule!

Stătea pe prispă cu burta pe carte, iar tatăl său stătea mai încolo cu coatele pe genunchi. „Aşadar? Nu cumva?”… Îi trecu prin cap lui Niculae.

— Mă, Niculae, păi n-am cu ce, taicule! zise Moromete cu duioşie şi blândeţe, dar totodată cu gravitate şi hotărâre. Era pentru întâia oară când îi vorbea astfel. Trebuie cheltuială şi de unde să luăm noi bani?! Spune şi tu! mai adăugă Moromete.

— A!… făcu Niculae stins şi chipul lui se lungi şi se îngălbeni.

Dar îşi reveni curând. Tatăl său nu ştia pesemne de ideea renunţării lui la pământ. Nu zise nimic, nu i-o spuse de teamă ca tatăl său să n-o respingă imediat. Dacă şi această din urmă speranţă s-ar prăbuşi? Ca să aibă puterea trebuitoare ideea trebuia să vină din partea învăţătorului şi a preotului, aşa se înţelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, se întoarse cu nasul în carte şi după ce oftă fără voia lui, îşi văzu de citit.

Era duminică după-amiază şi Moromete întârziase să iasă la drum pe la oameni din pricina socotelilor pe care şi le încheiase în cap.

Vru să se ridice şi să plece, dar ceva îl opri, şi anume tăcerea lui Niculae, faptul că acesta primise cu destulă resemnare, aşa i se păruse, ştirea că nu va putea să meargă la şcoală. Din nou acel sentiment de vinovăţie îi dădu târcoale şi, neştiind ce să facă, se apropie de băiat şi se aşeză lângă el.

— Ce citeşti tu? îl întrebă după câteva clipe de tăcere.

— O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit.

— O carte?! se miră Moromete.

— Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreţi Niculae sâcâit. În viaţa mea n-am să mai vorbesc cu tine despre cărţi şi nici să-ţi mai citesc eu iarna…

— Şi dacă n-ai să mai citeşti, ce!

— Lasă-mă în pace!

— Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete întristat. Dacă aş avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aş da eu pe tine la şcoală?

— Nu m-ai da! răspunse Niculae arţăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aci în sat! M-ai trimes cu oile. Şi când te rugam şi eu: „Tată, cumpără-mi măcar Citirea”, te răsteai la mine.

Niculae se foi cu burta pe prispă şi rămase apoi cu nasul în carte, nemişcat şi furios. Nu mai citea. Moromete se posomori şi nu ştia ce să mai zică. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i cumpere cărţi.

— Dacă vreai, du-te şi la anul pe clasa a cincea şi am să-ţi cumpăr cărţi. Te las să faci şapte clase, încercă tatăl să-l îmbuneze, dar Niculae parcă nici nu-l auzea.

De lângă grajd, unde dormea la umbră, Duţulache ridică botul şi dădu veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se uită şi sări în capul oaselor.

— Tată! Popa şi dom’ învăţător! şopti el.

Moromete se uită şi el la poartă, dar nu înţelese. Preotul şi învăţătorul se opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar ce căutau ei la el, pentru ce se opriseră? Se ridică de pe prispă şi rămase în picioare.

— Plecăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună ziua, domnule învăţător! Mă căutaţi pe mine?

— Tată, du-te la poartă, ce mai stai? şopti Ilinca din odaie, închizând fereastra. Aoleo, uite cum stă şi se uită!

— Dă în câini, Moromete! zise părintele şi intră în curte însoţit de învăţător.

Mama dormea ostenită în odaie. Se trezi şi când văzu pe fereastră apropiindu-se de prispa casei pe părintele Provinceanu, se pierdu cu totul şi ceru fetei să-i dea fusta şi bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca săltă capacul lăzii şi i le aruncă, iar mama şi le trase pe ea cât ai clipi din ochi. Era aprinsă la faţă de tulburare şi parcă îi tremurau mâinile.

— Ei, ho, că n-o să intre în casă! o linişti fata.

— Taci din gură, aşterne velinţa aia nouă pe pat.

Niculae intră şi el în casă şi sări în dreptul geamului unde se piti să poată auzi totul fără să fie văzut.

— Ce s-a întâmplat, mamă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca.

— Nu ştiu, de unde să ştiu eu? minţi mama. Niculae, fugi de acolo, nu ţi-e ruşine?

Afară, Moromete tot nu se dumirea. Îi ţinea pe musafiri în picioare lângă prispă. Învăţătorul se supără şi îl luă peste picior.

— De ce nu ne dai ceva să şedem, Moromete? Sau te-am deranjat?

— Aoleo! se scuză Moromete tresărind. Poftiţi în casă! Poftiţi!

— Lasă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învăţătorul cu acelaşi glas.

Arăta pentru gazdă un dispreţ pe care înadins nu-l ascundea. Nici măcar nu se uita la el, îi vorbea uitându-se în altă parte, iar când Ilinca aduse din casă două căpătâie înflorate şi le puse pe prispă, învăţătorul refuză la fel de nepoliticos, spunând să i se dea mai bine un scaun. Zăpăcită şi roşie de ruşine, fata aduse un scăunel din acelea cât şchioapa (altele nu aveau) şi învăţătorul se urcă pe prispă şi se aşeză pe el ţărăneşte. Preotul ceru şi el un astfel de scaun, peste care însă puse căpătâiul înflorat, să-i fie moale.

— Unde e băiatul? întrebă învăţătorul.

Niculae se înfăţişă în pragul prispei dar nu se apropie, rămase acolo tulburat, cu capul lui mare şi cu izmenele cu un crac mai lung şi cu unul mai scurt.

— Mai eşti bolnav? îl întrebă învăţătorul.

— Nu mai sunt.

— De ce ţii băiatul bolnav, nea Ilie? îl întrebă învăţătorul pe Moromete fără respect. Sau crezi că frigurile nu înseamnă boală? Păi dumneata ştii că de friguri poţi să mori? Sau unde dumneata eşti sănătos, puţin îţi mai pasă de copil?! Nea Ilie, reluă învăţătorul, strâmbându-şi buzele şi clătinând din cap fără consideraţie, am venit la dumneata fiindcă mi-a spus părintele, dar să ştii că n-aş fi venit! Du-te, Moromete, se adresă apoi lui Niculae, făcându-i semn cu capul. Să stăm niţel de vorbă cu tac-tău.

Niculae pieri după colţul casei. Nu mai avea nici o îndoială: învăţătorul avea ceva în felul lui de a fi care te făcea să înţelegi că ştie el lucruri pe care când i le va spune lui taică-său, acesta va rămâne mut şi nu va mai putea decât să zică: „Bine, domnule învăţător, dacă aşa stau lucrurile, văd şi eu că n-am nici o ieşire şi că trebuie să-l dau pe băiat la şcoală.” Şi Niculae era atât de convins că aşa are să se întâmple totul, că o luă încet spre grădină să se culce sub dud şi să trăiască singur bucuria acestor clipe hotărâtoare.

El se înşela însă. Învăţătorul avea acea înfăţişare a cuiva care ştie că întreprinde ceva zadarnic; dacă ţinea totuşi să-i spună omului ce credea, o făcea în nădejdea că poate va fi totuşi înţeles şi atunci, cine ştie, spusele lui vor pătrunde prin carapacea groasă pe care orice ţăran o are, oricât ar fi de deştept, peste creierul lui.

Preotul însă era mai încrezător şi-i arăta lui Moromete mai multă consideraţie.

— De ce te-ai lăsat de politică, Moromete? întrebă el parcă încântat că Moromete făcuse această ispravă. Taman acum când a început mie să-mi placă, nu-ţi mai place dumitale.

— Nu m-am lăsat deloc, sfinţia-ta, răspunse Moromete. Îi dau înainte!

— Atunci să te văd, ai să vii la întrunire?

— Care întrunire?

— Poimâne seară la Aristide, la bancă. Vine prefectul! „Îl fac pe Moromete ajutor de primar”, spunea Aristide azi-dimineaţă.

Moromete întoarse privirea să vadă dacă preotul nu glumeşte. Nu glumea deloc.

— Altă treabă n-am eu acuma, părinte, decât să fac politică cu Aristide! spuse Moromete enervat brusc.

Şi preotul începu să râdă:

— Păi ziceai că îi dai înainte!

— Îi dau eu, dar… spuse Moromete şi nu-şi termină gândul, se supără parcă şi mai rău şi-şi plecă fruntea. Sunt plin de datorii, părinte, continuă apoi după câteva clipe, ridicându-şi din nou fruntea. Am făcut şi eu câteva boabe de grâu şi mă gândesc cum să fac să-mi rămână şi mie să am de pâine.

— Lasă, nu te mai plânge cu cinci sute de duble de grâu, zise preotul, şi Moromete îi aruncă o privire bănuitoare, întrebându-se de unde ştie popa cât grâu a făcut el.

Îi trecu prin cap că popa a auzit că are grâu mult şi că a venit după căpătat pentru biserică. Se ştia că părintele Provinceanu avea de gând să strângă de la oameni să zugrăvească biserica, dar celălalt paroh strângea şi el pentru biserica lui care era neterminată şi oamenii nu vroiau să dea pentru două biserici.

— Păi, mai am altceva afară de dublele alea? zise Moromete cu un glas care dădea de înţeles că dacă părintele nu avea grâu, în schimb avea leafă şi leturghii la biserică.

— Nu te speria, că nu ţi le ia nimeni, spuse învăţătorul ghicindu-i gândul. Uite de ce am venit, nea Ilie…

Moromete asculta jupuind un ziar împăturit să-şi facă foiţă pentru ţigare.

Învăţătorul vorbi timp de câteva minute şi spuse că nu se poate ca un băiat aşa cum avea Moromete să nu urmeze mai departe o şcoală superioară. Nu luă în seamă nici un fel de împotrivire. Datorii a avut Moromete o viaţă întreagă şi va avea o viaţă întreagă. Nedându-l pe băiat mai departe la şcoală, nu va scăpa de datorii, dar de nenorocit îl va nenoroci; băiatului îi place cartea şi va suferi cât va trăi din pricina asta, n-o să fie niciodată om întreg dacă rămâne aci în sat. Asta s-o ştie de la el, de la învăţător, care îl cunoaşte pe băiat de patru ani!

— Dă-ţi băiatul la şcoală, nea Ilie! porunci învăţătorul cu un glas a cărui tărie îl făcu pe Moromete să tresară cu putere. Nu e băiatul meu, e al dumitale. Are fraţi, surori! Să-l ajute! Şi dacă îl dai la şcoală, n-o să mai aibă el nevoie de pământ, şi rămâne fraţilor şi surorilor partea lui de pământ. Şi dacă fraţii şi surorile nu vor să-l ajute, vinde partea lui de pământ!

Învăţătorul se opri şi urmară câteva clipe de tăcere. Atunci începu să vorbească preotul. El atrase atenţia că învăţătorul n-are nici un interes în chestia asta, dar îşi da seama că trebuie să-şi facă datoria şi să spună părinţilor care e soarta care îl aşteaptă pe băiat. După care preotul începu să dezvolte ideea învăţătorului (de fapt a mamei) că adică băiatul nu e bun de muncă şi că s-ar putea să moară dacă îl mai ţine aici.

Moromete tăcea mereu şi continuă să tacă şi după ce preotul se opri. Se vedea că e cu totul copleşit de întâmplare. Niciodată n-ar fi bănuit că fiul său putea fi ceea ce spunea învăţătorul că este. Pe neaşteptate, ceva nou, asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în faţa lui şi îi poruncea: trebuie să faci acest lucru!

Învăţătorul rupse tăcerea:

— Hai să mergem, părinte! şi Moromete, la auzul acestui glas, se zăpăci şi se ridică în picioare.

— Domnule învăţător, stai puţin… păi… problema asta… care şcoală şi cum să fac eu să…

— Te învăţ eu ce să faci, nea Ilie, îl asigură învăţătorul cu un glas mai binevoitor. Fă dumneata rost de bani şi te învăţ eu ce trebuia făcut. Bună seara!

Ceea ce se mai petrecu nu dură mult. Ilinca auzise totul din casă, văzuse zăpăceala tatălui ei şi cum rostise el cuvintele din care se înţelegea că învăţătorul şi preotul biruiseră şi, fără să spună vreun cuvânt, ieşi afară şi se întoarse repede cu soră-sa mai mare. Moromete intră în odaie, îşi desfăcu braţele şi rămase aşa, nemişcat, în formă de cruce, cu înfăţişarea celui care n-are putere să se împotrivească soartei. Urmă o luptă scurtă şi îndârjită, cu zvârcoliri neputincioase din partea fetelor.

— Eu sunt stăpână! puse mama capăt strigătelor şi ameninţărilor cu care fetele încercau s-o sperie. Nu vreţi să-l ajutaţi, vând partea lui de pământ şi am terminat socoteala. Alegeţi, una din două.

În grădină, Niculae citea întins pe burtă şi era atât de absorbit încât abia când amurgul îl împiedică să mai citească, îşi aduse aminte că acolo pe prispă soarta lui s-a hotărât de mult. Sări în picioare şi, alergând în casă, nimeri tocmai la sfârşit, când surorile, tăcute şi întunecate la faţă, ieşeau să aprindă focul.

— Mamă?! strigă.

— Taci din gură! porunci mama cu blândeţe. Poartă-te bine cu tat-tău şi fetele…