Capitolul 12

Niculae nu ştia că tatăl său se gândea la el mai puţin decât oricând.

Ştiri neliniştitoare îi veniseră lui Moromete la urechi. Ieri seara se întâlnise cu Scămosu, negustor de găini, care îi povesti ceva despre Achim, iar de dimineaţă auzise pe unii vorbind că s-a dus cineva la obor să vândă grâu şi că s-a întors cu căruţa îndărăt: negustorii de cereale dădeau pe dublă nici mai mult nici mai puţin decât douăzeci de lei.

Ştirea despre preţul pieţei i se păru lui Moromete cam fără rost (cu toate că îngrijorătoare, deoarece pentru a urca în toamnă la cincizeci şi în iarnă la şaizeci-şaptezeci ar fi trebuit ca piaţa să ofere acum pentru dubla de grâu cel puţin treizeci-patruzeci de lei) şi nici nu vru să se gândească prea mult la ea, dar de-a dreptul de neînţeles i se păru ceea ce îi povesti Scămosu despre Achim.

Nu spuse nimic nimănui, încercând să priceapă singur, dar câteva zile mai târziu, după ce termină de cărat paiele şi macină, renunţă să mai înţeleagă.

Era sâmbătă după-amiază şi mama făcuse pâine nouă. Fetele puseră pe masa o strachină cu borş de lobodă, dar nimeni nu vroia să strice gustul pâinii cu borşul acela, o mâncau goală, trântiţi prin colţurile tindei. Singur Moromete stătea la masă cu o înfăţişare nepătrunsă şi şi-l strica. După felul cum umbla în strachină ai fi zis că îşi alege gândurile cu lingura şi le mănâncă. Dar nu-i plăceau şi într-o vreme rotindu-şi privirea în toate părţile deodată lăsă lingura pe masă şi spuse:

— Să mă ierte sfânta pâine, că sunt cu ea în mână, dar eu vă spun că nu înţeleg care e situaţia. Adică cum, exclamă el în culmea nedumeririi, punând pâinea pe masă şi dând-o la o parte cu dosul palmei, d-aia te-ai dus tu acolo?!

Niculae se uita la tatăl său cu un zâmbet uitat, cu o anumită superioritate înţepenită, vrând să spună că el ştie despre ce e vorba, dar că plăcerea de a aştepta să se confirme că el ştie e mai mare decât aceea de a anticipa pentru ceilalţi.

— I s-a tăiat foamea lui tata, spuse Ilinca cu acelaşi zâmbet ca a lui Niculae, şi fiindcă Moromete apucă din nou lingura cu o grabă şi cu o enervare mincinoasă, ea puse mâna pe oală şi îl întrebă: „Mai vrei?” Şi fără să-i aştepte răspunsul, răsturnă toată oala cu borş în strachină.

— Cum, mă?! D-aia te-ai dus tu acolo? repetă Moromete şi se uită ţintă la Ilinca, supărat.

— Unde să mă duc, tată? întrebă fata.

— Cum unde? La Bucureşti.

Paraschiv tresări. Era vorba deci de Achim. Trecuseră aproape două luni şi Achim nu trimisese nici un leu. Nu cumva tatăl a intrat la bănuială? După felul cum vorbea se înţelegea lesne că dacă n-a intrat la bănuială, în orice caz a aflat ceva, i s-a povestit ceva. Dar cine şi ce putea să-i povestească şi să-i trezească vreo bănuială? În afară de ei trei şi Guica nu ştia nimeni de planul lor. Se prefăcu că nu înţelege şi îşi luă o înfăţişare nepăsătoare, aşteptând însă la pândă să audă despre ce e vorba.

— Mă întâlnesc cu alde găinaru ăsta, cu Scămosu, începu Moromete şi-şi înghesui de la bun început umerii în sus, dând de înţeles că cele vor urma vor fi fapte, brute, neînsoţite de comentarii şi să înţeleagă cine poate.

„Mă, zice, Moromete! Fi-tău ăla, Achim, e mare şi tare, mă, la Bucureşti.

„Ce vorbeşti-m’?” „Păi dar!” zice.

„Ei, cum?” „Uite-aşa.” „De ce, mă, Scămosule?” „Moromete, ascultă aici la mine, zice, vândusem găinile, eram la Obor şi ce zic eu: să intru niţel, să iau o ţuică! Ei, intru eu şi iau ţuica, o beau şi dau să plec. Era pe seară aşa. Ce să plec, că ţuica veni şi-mi făcu foame. M-aşez la o masă şi cer o ciorbă, zic, stai să mănânc o ciorbă că n-o fi foc! (Aveam eu de mâncare, dar zic că stai să iau ceva cald.) Mi-aduce ăla ciorba, chelnăru ăla, mănânc eu şi mă ridic să plec. Când să plec, să ies pe uşă, cu cine crezi că dau piept în piept?” „Cu cine, mă, Scămosule?” „Bă, Ilie, cu alde fi-tău, mă!” „Ce vorbeşti, măi” „Păi dar! Cu Achim, mă! Cu fi-tău Achim. Era cu o fată, cu una (nu ştiu dacă îţi mai aduci tu aminte de ea) fusese într-o vreme servitoare p-acilea pe la popa Provinceanu, una Nina de pe la Balaci. Mă, Ilie, mă uit la ea, se făcuse frumoasă mă, a dracului. Parcă era cucoană. Cu buzele uite atâta date cu roşu, ca pe deşt şi cu rochie pe ea şi cu unghiile tot aşa, ascuţite şi roşii. Achim, şi el: cu haine pe el, aşa ca la Bucureşti, de! Cu pantofi, cu cravată la gât… Mare şi tare, Moromete, era să nici nu-l mai cunosc. Bă, Moromete, o văz pe Nina aia că se apropie de tejghea, ia două ouă fierte, la taie cu cuţitu ca pe varză, le scobeşte acolo şi numaidecât le şi înghite. Achim al tău, cu chef! Mă apucă de mânecă şi nu, că să stau cu el la un pahar de vin. «Nu poci, mă, neică, trebuie să plec că nu mai am ovăz la cai.» Nina aia, o văz şi pe ea că vine lângă fi-tău Achim şi-l apucă de după gât: «Hai, mă, iubitule, zice, că mor de sete, lasă-l pe ăsta, dacă nu vrea» (adică pe mine). Şi îl trăgea de gât să se aşeze la masă.”

Moromete se opri. Îşi aruncă privirea spre Paraschiv şi Nilă, o clipă, apoi se uită afară:

— Aia e! spuse el. Mai deştept ca voi.

— De ce mai deştept ca noi?! se umfla Paraschiv. Ce, n-are şi el voie să intre undeva şi să se aşeze la o masă?

Trebuia înlăturată cu hotărâre bănuiala. Acum că rămăseseră la secere şi munciseră, trebuiau să aştepte să se vândă grâul; făcuseră aproape cinci sute de duble şi era o neghiobie să lase acasă atâta grâu, iar ei, Paraschiv şi Nilă, să fugă la Bucureşti fără să ia nimic. De obicei grâul se vindea mai încolo, prin toamnă (îndată după treieriş, preţul era totdeauna scăzut), încât hotărâseră să aştepte până după Sfânta Măria Mică şi să plece înainte de culesul porumbului. Văzând că tatăl său tace, Paraschiv insistă:

— Şi dacă avea pantofi şi cravată, ce? Le-o fi găsit ieftin şi le-o fi luat. Că aşa e la Bucureşti, după ocazie.

— De ce, Paraschive?! răspunse Moromete cu candoare. Am zis eu ceva?

— Nu, dar spui că Scămosu aşa şi pe dincolo! îl… pe mă-sa de Scămosu! Te iai după el?

Moromete se uită afară şi părea că se gândeşte acum la altceva.

— Cică odată, un om şi-a trimis băiatul la Bucureşti, spuse el. După un an vine cineva şi-i spune: „Mă, l-am văzut pe băiatul ăla al tău. E rău de el.” „De ce?” „Mă, zice, înjura.” „Nu e nimic”, zice omul. După un an vine ăla iar: „E rău de băiatul tău, zice, l-am văzut cum se bătea cu unii, era plin de sânge!” „Nu e nimic, zice omul, trece.” Când s-a întâlnit a treia oară, ăla n-a mai îndrăznit să-i spună. „Nu îndrăznesc să spun, zice, e rău de tot.” „De ce?” „L-am văzut cum îl duceau legat, furase.” „Da, nu e prea bine, a zis omul, dar trece şi asta.” În fine, când se întâlnesc ei iar după un an, omul întrebă: „Nu l-ai mai văzut pe fi-meu?”„ „Ba l-am văzut”, zice. „Ei?” „Mă, zice acum era bine! Ieşise din închisoare şi l-am găsit într-o cârciumă cu nişte muieri. Chefuia acolo cu ele, bea vin.” Dar omul a dat din cap: „Nu, zice, acum e rău; asta nu mai trece”.

Moromete se uită câteva clipe în jos, printre genunchi, scuipă subţire printre dinţi şi încheie:

— Aia e !

Se ridică apoi după prag şi ieşi afară. Ieşi întâi pe prispă, unde rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se dădu jos şi nu se mai văzu. În tindă se făcu tăcere deplină. Povestirea scurtă a tatălui le uluise pe fete şi pe mamă. Niculae rămăsese în colţ, cu dumicatul uitat în gură. El nu înţelesese bine tâlcul celor povestite şi de aceea rupse tăcerea şi întrebă prosteşte:

— Cum? Ce-a făcut? Ce-a făcut, Ilinco?

Fata, cu mătura în mână, îl înghioldi:

— Scoal’ în sus d-aici, să mătur, şi mai taci din gură!

Uimit de tăcerea nefirească din tindă, Niculae se urcă pe prag şi făcu loc. Ilinca începu să măture apăsat, ocolind labele picioarelor celor doi fraţi vitregi. În cele din urmă li se adresă şi lor, scurt, întunecat:

— Daţi-vă la o parte să mătur!