Capitolul 15

Pe la începutul lui august, într-o după-amiază, Anghelina lui Boţoghină stătea în mica ei bătătură şi trăgea pe războiul de ţesut nişte urzeală de cânepă. Vatică o ajuta să învârtească sulul, iar Irina şedea ca greutate pe scara de la pod de care se lega de obicei urzeala de ţesut.

— Aştezău! strigă cineva la poartă, adică „aşa să vă ajute Dumnezeu” şi Anghelina răspunse fără să se uite:

— Mulţumim dumitale!

— O scrisoare! strigă atunci omul din drum. Fetiţa ţâşni de pe scară şi alergă cu toate puterile spre poartă.

Era o scrisoare de la Boţoghină.

Mama şi copiii lăsară războiul. Tatăl scria că o duce bine, s-a făcut sănătos şi în curând avea să se întoarcă acasă. Îi era dor de copii. Era îngrijorat ce-au făcut ei cu seceratul şi cum s-au descurcat la arie cu ceata. Spunea că arată zdravăn, a făcut o ceafă de boier. Povestea despre doctori şi spunea de unul care a zis că de o boală trebuie să şi vrei să te vindeci, că altfel nu faci nimic chiar dacă cheltui o groază de bani şi iai la doctorii toată ziua. Cât a stat la spital, mai spunea el, erau şi zile când se întorcea pe-o parte şi pe-alta. Se gândea la pământ, că a mai rămas doar cu jumătate; îi era milă mai ales de Irina, ce-o să se facă ea când o fi mare şi a întrebat pe o soră de acolo care îl îngrijea dacă fata lui n-ar putea şi ea să intre într-un spital şi să ia şi ea leafă? Sora a răspuns că se poate, mai ales dacă fata a fost premiantă la şcoală şi că în privinţa cheltuielii nu e cine ştie ce. I-a dat o adresă la Bucureşti, unde să se ducă după ce iese din spital, să vorbească cu cineva de acolo, o rudă de-a ei, şi să-i spună cum să facă.

Fetiţa citea şi chipul îi înflorise de fericire. Mama o domoli, spunând că unde să se ducă ea aşa mică, dar Vatică îi ţinu parte, spunând că nu e aşa mică, e măgăreaţă mare, pleacă pe treisprezece ani. „Săracul Vatică, gândi mama, ar vrea să rămână singur pe cele patru pogoane”.

— Treceţi la război, spuse ea oftând. Irinico, treci pe scară!

De atâtea nopţi cât suferise, scrisoarea bărbatului o făcuse să uite totul. Sărăciseră, dar erau sănătoşi. Cumplit lucru să sărăceşti, era adevărat: să te uiţi că nu ai, să-ţi dai seama că nici nu poţi avea şi să fii silit să înduri fără nici o speranţă; dar ce-ar fi putut face? Să fi furat? Să nu fi vândut din pământ? Mai bine moartea decât pământul? Nu, au să se descurce, alţii au ajuns şi mai rău. Şi apoi, d-aici înainte el n-avea să mai muncească aşa cum muncise, mereu cu gândul şi cu spaima la pământ. Grija l-a îmbolnăvit. Acum grija asta nu mai era şi nici fonciire mare nu mai aveau de plătit. Şi dacă n-o să le ajungă să aibă ce mânca, dacă are să fie rău de tot, au să lase mândria la o parte şi au să mai muncească şi pe la alţii. La urma-urmei tot muncă e şi oamenii sunt oameni, chiar dacă unul e sărac şi altul bogat.

Astfel gândea ea: nu muncise niciodată la alţii şi nu ştia ce înseamnă acest lucru.

O săptămână mai târziu primi şi muierea lui Ţugurlan veşti de la bărbatul ei, dar nu prin poştă, ci prin cineva dintr-un sat vecin, un soldat care se liberase din armată şi care făcuse parte din corpul de gardă al penitenciarului Jilava.

Ion al lui Miai era în curte şi văzând străinul avu bănuiala că trebuie să fie în legătură cu vecinul şi prietenul său Ţugurlan şi nu şovăi să afle ce putea fi.

O dată cu el intrară şi câteva muieri, care, tot aşa, avură şi ele aceeaşi bănuială. Ceea ce auziră semăna a poveste. Judecata lui Ţugurlan nu ţinuse mult. Ajuns la închisoare el se pregătise dinainte pentru ceea ce ştia toată lumea că e o închisoare, adică o încăpere cu pereţi întunecoşi unde erai băgat şi nişte oameni înfricoşători la vedere care te păzeau şi erau gata să te împuşte dacă ai fi încercat să fugi.

— Aşa mi-a spus el că credea, preciza fostul soldat având un aer vesel, lucru care i se păru atât nevestei lui Ţugurlan cât şi lui Ion al lui Miai şi celorlalte muieri de neînţeles, şi chiar straniu.

— Şi nu era aşa? întreabă Ion al lui Miai buimac.

— Nu e chiar aşa, nu e dracu chiar atât de negru, spuse omul. Adică e rău, ferească Dumnezeu să ajungi la puşcărie, o întoarse el clătinând din cap într-un fel care voia să spună că nu trebuie înţeles greşit. Dar, adăugă el din nou, sunt unii care stau acolo pe viaţă şi trăiesc!

— Ce trai o fi ăla-a! se strâmbă Ion al lui Miai nemaiînţelegând nimic.

— Ioane, biată Ţugurlănoaia arde sufletul în ea să afle ce-o fi cu rumânul ei şi tu… Lasă omul să-i spuie, se supără una din muieri.

— Asta mi-a spus să spun acasă, reluă fostul soldat adresându-se muierii lui Ţugurlan. „Spune-i muierii mele, zice, că e ca la cazarmă, dar că în loc de instrucţie, dăm cu târnăcopul. Tot aşa, păduchi, goarnă, santinele şi mâncare proastă.” Când a venit el acolo, începu fostul soldat să povestească, eu eram în schimb, era într-o duminică dimineaţă. Când vine unul nou se strâng ceilalţi pe el şi-l întreabă la câţi ani e condamnat, de unde e şi pe cine a omorât. Au râs de el când au auzit că numai dintr-atâta l-au condamnat. Stătea el cam retras şi când s-a adus mâncarea a început să mănânce. Îi era foame. Numai că n-a luat el nici de două ori şi îl văz că lasă lingura şi se uită la mine. „Ehe, tată, zic eu în gând, asta e puşcăria! Dacă n-ai bani să-ţi mai cumperi de-ale mâncării, te prăpădeşti.” Vreo săptămână eu am escortat pe urmă nişte civili la Curtea Marţială şi când m-am întors, zic, ia să vedem ce-o mai fi făcând vecinul meu de sat? Stătea tot aşa retras. „Camarade, zice, de unde eşti?” „Lasă vorba!” zic (că n-avem voie să vorbim cu deţinuţii), dar el nu se sperie şi îmi spune că e dintr-un sat vecin cu al meu (nu ştiu cine i-o fi spus!). „Să fii sănătos”, zic şi nu m-am mai uitat la el. Erau unii soldaţi care îi cunoşteau mai bine, le aduceau băutură şi fel de fel; aveau afacerile lor, dracu să-i ia. Eu am fost transferat de fa Compania administraţia financiară şi nu prea cunoşteam serviciul penitenciar.

Fostul soldat se opri din povestit şi rămase câteva clipe gânditor, apoi îşi ridică privirea către muierea lui Ţugurlan şi-i ceru o cană cu apă.

— În seara aia i-am spus bărbatului dumitale dacă vrea să scrie vreo scrisoare acasă, continuă el, după ce bău apa. Dar n-am apucat s-o iau, fiindcă am fost chemat la companie şi nu m-am mai întors la penitenciar. Dar am vorbit cu el în seara aia şi m-a rugat să-ţi spun să nu-i duci grijă. Doi ani trec ca două zile şi o să se întoarcă sănătos. Spunea că să te duci pe la cumnatu Grigore, parcă aşa a spus, şi să te rogi de el să vie cu matale la Bucureşti, că vrea să te vadă.

— Păi se poate? tresări nevasta lui Ţugurlan şi privirea ei lărgită de suferinţă se opri pe chipul tânărului.

— Se poate, spuse acesta, dar trebuie să fii acolo joia, că numai joia poţi să-l vezi.

Se făcu tăcere. Nevasta lui Ţugurlan stătea dreaptă cu privirea pierdută în depărtări. Pe obrazul ei nemişcat începură să alunece lacrimi mari. Dar ea parcă nu ştia de ele, se uita mereu în gol, cu răbdare şi nădejde, aşa cum se uitase mereu toată viaţa.

Întru târziu o întrebare apăru parcă în privirea şi pe trăsăturile ei. Era parcă o îngrijorare.

— Şi numai atât ţi-a spus? zise ea apoi.

Ar fi vrut să întrebe: omul ei nu se schimbase? Tot aşa curat rămăsese, cum îl ştia ea? Puşcăria nu-l speriase şi nu cumva uitase ce fel de om fusese?

— Ce să-mi spună? întrebă fostul soldat.

— Ştiu şi eu? Nu arăta speriat?

— Speriat? Hm! avea nişte ochi cu care parcă te apăsa.

— Slăbit nu era?

— Nu era neam! Adică, ce să spun, gras nu era, dar nici nu-i ieşeau ochii din cap de foame, ca la alţii. Ştia să rabde, alţii de foame se făceau ca animalele. El nu! Arăta bine! Păi de-aia mi-a şi plăcut de el şi am venit să-ţi spun. Că altfel, câţi nu sunt care îţi cer fel de fel de servicii.

— Of, Doamne, şopti tânăra muiere luptându-se cu greu să înfrângă încordarea care i se urcase în gât. Câte mai trebuie să pătimim! Taman în ultima vreme începuse şi el să se împace cu lumea şi taman acum a păţit-o. Dar bine că zici că se ţine tare şi nu şi-a plecat genunchii. Că nu e nimic mai rău decât să suferi degeaba. Ţi-o fi foame, se adresă apoi fostului soldat. Ai venit pe drum şi e departe de la Tătărăşti până aici.

În aceste zile Birică şi Polina primiră şi ei o veste. Le-o adusese la poartă şeful de post.

Birică Ion era citat la judecătoria de ocol să se prezinte la data de 2 septembrie, în calitate de inculpat în procesul de furt săvârşit asupra domnului Ţudor Bălosu. Agenţii forţei publice erau obligaţi să ducă la îndeplinire numita citaţie.

Şeful de post îl puse pe Birică să semneze şi vru să afle şi despre ce furt e vorba, dar Birică nu-i dădu nici o lămurire. Vestea îl lua pe neaşteptate.

După bătaia de pe mirişte, nu se mai întâmplase nimic. Birică socotise că, din pământul tatălui ei, Polina avea dreptul la cel puţin cinci pogoane de pământ, nu socotise pe cele patru de pădure şi tot atâtea de vie, şi nici pe cele cumpărate de curând de la Boţoghină şi Traian Pisică; de fapt socrul său avea vreo patruzeci de pogoane de pământ care dacă ar fi fost împărţite la toţi membrii familiei, cum se făcea de obicei ca să se afle zestrea de drept a unei fete, ar fi însemnat să i se cuvină Polinei cel puţin opt pogoane, dar Birică spusese că un tată are dreptul să dea unuia mai mult şi altuia mai puţin; cinci pogoane erau deci atât cât un tată părtinitor şi nedrept putea să dea, mai ales că nici vite, nici unelte şi nici altceva nu luaseră, şi Polina spusese şi ea la fel, şi măsuraseră şi seceraseră prin urmare cinci pogoane de grâu. Tudor Bălosu nu mai suflase un cuvânt, îi lăsase să secere, să care grâul la arie, să treiere şi să-l ducă acasă. Iată însă că îi dăduse în judecată.

Polina era în mijlocul bătăturii cu cumnatele ei, cu mâinile şi picioarele pline de pământ, făcea chirpici pentru casă. Se apucaseră de ea îndată după treieriş, cumpărând totul pe grâu, prin schimb direct, atâtea duble pentru salcâmi de fundament, atâtea pentru şindrilă şi metri cubi de blană – metri cubi şi şindrila le luase Birică făcând două drumuri la munte – iar tâmplarului, căruia îi comandaseră uşi şi ferestre, îi plătiseră tot cu grâu. Polina se apropie şi, ferindu-şi braţele pline de pământ până peste coate, întinse capul alături de umerii bărbatului ei şi ceru să vadă şi ea hârtia. O citi şi rămase câteva clipe nemişcată. Se uitară unul la altul în tăcere.

— Hm! făcu după aceea Polina. Ce zici, Birică?

— Ce să zic! O să ne condamne să-i dăm grâul îndărăt, să plătim cheltuielile de judecată şi dacă vrea tat-tău, se poate să iau şi câteva luni de puşcărie.

— Când zice că e procesul? întrebă Polina.

— Peste două săptămâni, la 2 septembrie.

Polina se uită iar la bărbatul ei şi încetul cu încetul ochii ei care erau atât de catifelaţi şi de frumoşi se micşorară şi căpătară culoarea oţelului clătină din cap cu îndoială: nu credea că la data aceea de 2 septembrie tatăl ei se va prezenta la proces. Birică clătină şi el din cap. Ce voia să spună? La ce se gândea?

— Nu, şopti Birică gânditor, înţelegând că soţia lui îi dă toată libertatea să ia orice fel de măsuri împotriva tatălui ei. Nu, să mergem întâi la proces, să vedem ce face, mai spuse el.

Ea îşi aplecă fruntea: avea dreptate omul ei, trebuia văzut… Nu se putea spune că tatăl ei nu avusese prilejul să-şi dea seama cât de hotărâtă era ea şi bărbatul ei să câştige această luptă. Dacă la proces el avea să îndrăznească să meargă mai departe, însemna că încă nu-şi dădea seama cu cine avea de-a face.

Polina gândea că nu mai târziu decât a doua zi după proces, el avea să afle o dată pentru totdeauna ce fel de fiică şi ginere avea. Se duse liniştită la cumnatele ei să facă mai departe chirpici pentru casă. Cumnatele auziseră totul şi nu întrebară nimic. În dimineaţa aceea a secerişului înţeleseseră toţi că Polinei lui Bălosu nici prin gând nu-i trece să-şi lase bărbatul din pricină că tatăl ei nu vrea să-i dea zestre şi de atunci începuseră să ţină la ea. Era rău că Birică se bătuse cu ai ei pe mirişte, dar era drept; Birică nu vroia să se îmbogăţească din averea socrului; cerea cinci pogoane de pământ, dreptul cât de cât al Polinei; şi dacă acum venise citaţie pentru proces, ruşinea era pentru Bălosu şi familia lui, nu pentru Birică.