Capitolul 16

— Ei, Niculae, hai acum cu mine să vedem dacă poţi să mergi la şcoală sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezut că, hai, că n-o fi el preţul grâului ca acum un an, că piaţa mai scade când se face grâu mult, dar să scadă el la jumătate, asta n-aşi fi crezut niciodată că o să se întâmple. Sui-te sus şi fă-ţi cruce. Dacă ne întoarcem cu grâul îndărăt, n-am ce să-ţi mai fac, sărac de sufletul tău!

Moromete încărcase căruţa cu grâu şi se ducea să încerce piaţa de la Piteşti. La gară, la obor şi la oborul mare din Costeşti fusese lumea ailaltă, nu mai avea nevoie să se ducă şi el. Era de dimineaţă. Niculae se urcă în căruţă peste cergă, deasupra grâului şi, de înfigurat şi înspăimântat ce era, i se auzeau dinţii clănţănind în gură.

Nenorocirea de care pomenea Moromete ameninţase tot timpul satul. Cu toate că trecuse mai bine de o lună de zile de la treieriş, preţul grâului rămânea mereu acelaşi ca la început, adică scăzut la jumătate faţă de anul care trecuse. Cu toate că Moromete auzise mereu şi văzuse şi cu ochii lui cum oamenii, neliniştiţi şi furioşi, se întorceau cu căruţele cu grâu îndărăt, el nu luase în seamă ameninţarea, nu crezuse în ea nici o clipă. Îşi spunea – şi avea dreptate – că fiind grâu mult, oamenii se repeziseră prea fără socoteală cu căruţele în oboare şi fireşte că negustorii ştiuseră să-i primească cum se cuvine. Dar timpul trecea şi dubla de grâu nu urca nici măcar cu cincizeci de bani.

Nevenindu-i însă să creadă, şi cum septembrie se apropia şi Niculae trebuia să plece, Moromete încarcă şaptezeci de duble în căruţă şi plecă spre Piteşti, o piaţă mai îndepărtată, al cărei preţ se zicea că era mai bun. Trebuia să vândă negreşit, nu mai putea aştepta.

Plecaseră de dimineaţă de tot şi soarele răsări târziu în urma lor. Moromete ţinea hăţurile în mână, îndemna caii fără încetare şi timp de câteva ceasuri, trecând peste poduri şi bariere, prin sate şi păduri, urcând şi coborând vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamaţie, nici măcar atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda doar braţul şi ridicând biciul lovea îndesat; odihniţi şi graşi, caii duceau la trap căruţa încărcată, sforăiau şi scuturau din cap.

Soarele răsărit îl lumina şi îl încălzea pe Moromete din spate, dar el nu-l simţi şi nu-i văzu lumina. Nu văzu nici oamenii de pe drum şi nici casele-pe lângă care treceau. Cu această grabă şi cu această orbire încerca să fugă el de un gând care îl urmărea: ce va face dacă la Piteşti va fi aceeaşi piaţă? Niculae stătea şi el în căruţă la fel ca şi tatăl său, mut, nemişcat, în prada aceleiaşi aşteptări încordate…

Multă vreme nu văzură niciunul căruţele cu care se întâlneau.

Aceste căruţe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică aveau aceeaşi cergă de cânepă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodată, Moromete le văzu şi trase de hăţuri.

— O, hooo!… exclamă cu tot pieptul, mai lung şi mai tare decât era nevoie şi, deşi caii se opriseră, mai adăuga încă: Ho! Ho! Se răsuci apoi cu tot trupul şi strigă în urmă: „Bă, rumânilor!”

— Ce este, măi tăticule?

— Ia opriţi niţel.

Era un şir întreg de căruţe şi se opriră uimiţi la auzul acelui glas încordat care voia parcă să le dezvăluie o taină.

— De unde veniţi, mă, voi? fură întrebaţi cu acelaşi glas.

— De la Piteşti, tăticule, răspunseră câţiva deodată.

— Cu ce sunteţi?

— Cu grâu.

— Şi unde vă duceţi?

— Acasă.

— De ce?

— E grâu mult.

— Ei, şi?

— Nu cumpără nimeni.

Aici întrebările se opriră. Se scurseră câteva clipe şi se auzi nesfârşită şi uriaşă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, îşi aduseră aminte de ei înşişi, şi cei cu şirul de care îndemnară vitele să pornească.

— Ce-i facem, Niculae?

— La Piteşti, tăticule! porunci şi se rugă Niculae şi glasul său, arzând ca o flacără, îl răsuci repede pe om cu faţa înainte.

Merseră toată noaptea şi dormiră cu rândul. Când căruţa ajungea la o răspântie de şosele şi se întâmpla ca tatăl să doarmă, Niculae îl deştepta să-i arate drumul şi tatăl spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăţ. Mergeau din ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri şi văi şi de la miezul nopţii Moromete nu mai dormi.

Dimineaţa, Niculae se deşteptă ud de rouă. Căruţa scârţâia pe o şosea necunoscută, cu pulbere puţină, albă ca sarea pisată, cu pietriş ascuns trosnind mărunt sub şinele roţilor. Moromete mergea pe jos şi ceva din înfăţişarea lui şi din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-aminte.

— Tată, unde suntem?

— Am trecut de Piteşti.

— De ce?

— N-avem loc de căruţe.

— Şi unde mergem?

— La munte.

— De ce nu m-ai sculat să văd şi eu Piteştiul?

— Ai să-l vezi când ne întoarcem. Uite, zise tatăl mergând alături de roată şi dezvelind un colţ de cergă. Ia şi mănâncă.

Lângă pâinea de acasă era un pacheţel cu ceva. Băiatul îl desfăcu, şi mirosul şuncii afumate făcu nările lui subţiri şi străvezii să palpite. Începu să mănânce.

Înainte ca soarele să apună, muntele începu să-şi dea de veste apropierea, între sate, şoseaua era mai puţin umblată ca la şes. Din depărtare se făcea simţită răcoarea; privirea obosea, trecând de la un munte la alt munte, de la o râpă prăpăstioasă la un ascuţiş înalt, iar liniştea era aici mai aspră, mai lipsită de taine, ascuţea auzul şi înteţea bătăile inimii. Niculae băgă de seamă că tatăl său arată schimbat. În afară de faptul că tăcea, faţa lui se urâţise, fruntea parcă i se făcuse mai mică, nasul mai mare, părul tuns scurt se vedea de sub pălărie ca al unui străin… Niculae se simţi şi el străin în liniştea aceasta străjuită de munţi neprietenoşi. În curând însă îşi dădu seama de ce se schimbase tatăl său aşa: se întâlneau din când în când cu căruţe şi văzu cu ce ochi se uita tatăl său la ele. Erau căruţe de-ale lor, de la câmpie, se întorceau acasă goale. Veneau deci de la munte după ce vânduseră grâul. Niculae se uită din nou la tatăl său şi se sperie: niciodată până acum nu crezuse că el poate avea o privire atât de turbure şi de duşmănoasă.

— Tată! şopti.

— Ce vrei tu?

Niculae simţi cum inima i se micşorează.

— Ce vrei? repetă tatăl şi se uită înapoi şi privirea lui turbure îl zăpăci pe băiat.

Trecură astfel ceasuri lungi. Abia într-un târziu Moromete înfăşură capătul hăţurilor de vârful loitrei, înfipse biciul în grâu şi-şi plecă fruntea. Ce se petrecea? îi ura pe cei care cutreieraseră înaintea lui aceste râpe, în căutarea de preţuri mai bune, ca şi când dacă aceştia vânduseră n-ar mai fi rămas loc şi pentru el. Ce însemna acest lucru?

— Ce e, Niculae, tată? Te doare ceva?

— Nu…

Moromete se întoarse şi puse mâna pe piciorul slăbuţ al băiatului. Îl strânse uşurel şi se uită la faţa lui. Cum stătea aplecat spre genunchii băiatului, acesta îi văzu întâi mustăţile şi se ruşina că i se păruse mai înainte că tatăl său era urât. Tatăl său semăna uneori cu Ştefan cel Mare (fără pletele acestuia), iar alteori, când purta căciulă şi era supărat, aducea puţin cu Matei Basarab.

— Atunci de ce mă chemaşi? Ţi-e foame? întrebă Moromete.

— Nu…

— Te-ai săturat de mers?

— Nu! protestă Niculae. Tată, de ce nu întrebi pe unul din ăştia care au vândut?…

Moromete îşi retrase mâna. Copiii pătrund în sufletul unui om repede şi necruţător. Abia auzind-l pe băiat îşi dădu seama Moromete că se ferise să intre în vorbă cu cei care vânduseră. Era furios pe ei, pe graba lor şi poate chiar pe norocul lor: dacă ei dăduseră grâul bine, luaseră caimacul şi acum poate că şi scăzuseră preţurile în urma lor. Opri căruţa unuia care se întorcea gol şi îl întrebă până unde s-a dus şi cu cât a dat grâul. Omul răspunse că a fost cam departe, dar a dat grâul bine.

— Cu cât?

— Cu şapte lei.

— Ce înseamnă asta? întrebă Moromete.

— Şapte lei peste Piteşti.

Moromete întoarse capul înainte şi porni caii. Asta însemna bine la omul ăsta? Pentru şapte lei la dublu să baţi drumul prin creierii Carpaţilor?

— Credeai că e mai mult? strigă omul din urmă.

Moromete opri caii.

— Păi eu aşa credeam… mărturisi el cu o dezamăgire naivă în glas.

— N-au mocanii bani! explică celălalt. Iarna au ei mai mulţi bani.

— Păi poate cineva să păstreze grâul până la iarnă, domnule? protestă Moromete către cel din urmă, ca şi când acela ar fi pretins contrariul şi din pricina asta se şi supără parcă brusc pe el şi-i întoarse spatele.

În sfârşit, după două zile şi-o noapte, Niculae, recunoscând vechiul fel de a fi al tatălui său, behăi de bucurie ca un ied în aceste locuri necunoscute şi se agăţă şi-l trase fără nici o noimă pe tatăl său de flanelă. Moromete îndemnă caii şi râse pe sub mustaţă.

— Auzişi ce zicea ăla?! îl luă apoi martor pe Niculae. Un creştin şi el! S-a dus la munte şi a dat grâul cu douăzeci şi şapte de lei dubla!

— Tată, dacă mocanii nu fac grâu şi porumb, de unde au ei bani?

— Păi tu n-ai învăţat la geografie? Care sunt bogăţiile ţării? îl examină Moromete sever. Ia vezi, că dacă la examen nu ieşi bursier, n-am de unde da şapte mii de lei pe an!

Niculae întâi râse, dar apoi începu să-i turuie gura de localităţi unde se găsesc bogate zăcăminte de fier, aur, sare, aramă, var, aluminiu, cu industriile lor cu tot.

— Oamenii ăştia de pe aici, îl întrerupse Moromete văzând că ştie, mai lucrează şi în păduri, fac şindrilă din brad, metri cubi de construcţie, obezi, fel de fel de putini şi butoaie, unii sunt zidari, alţii sunt ciobani, au livezi fac ţuică, fac drojdie, fac poame şi… ghici mai ce? Poşircă, mă, Niculae încheie Moromete cu dispreţ binevoitor şi Niculae îl trase iar de flanelă.

Când soarele apuse, Moromete îi făcu băiatului o destăinuire: aveau să tragă şi să mâie chiar la femeia aceea despre care povestise el acum două ierni, când fusese la munte cu Tudor Bălosu. Îşi mai aducea aminte?

Numai că Niculae fu cam dezamăgit de felul cum îi primi mocana. De bucuroasă era ea bucuroasă, aşa cum povestise tatăl său, dar lui nu i-a plăcut nici pâinea, nici ciorba de fasole şi nici mâncarea de prune pe care le-o puse ea pe masă. Pâinea era parcă făcută din uruială, fasolea n-avea nici un gust, iar prunele erau leşinate. Numai ţuica era bună.

A doua zi vândură grâul în sat, iar pe la prânz, împăturind banii şi vârându-i la brâu, Moromete oftă cu tristeţe şi-i spuse băiatului:

— Râdeam de ăla, Niculae, care a dat grâul cu douăzeci şi şapte dubla! Noi l-am dat cu douăzeci şi şase!

Porniră îndărăt, iarăşi tăcuţi şi tatăl şi fiul. Erau însă împăcaţi şi Moromete ajunse chiar la concluzia că şase lei peste Piteşti e un preţ destul de bun. Ce puteau face?

La Piteşti tatăl arătă băiatului oraşul şi îi arătă oborul de cereale. Niculae rămase buimăcit de mulţimea de oameni. Nu se vedea de la o margine la alta, iar înghesuiala căruţelor era de neînchipuit. Cum ele trebuiau să se mişte, unele să dea înapoi să iasă, altele să-şi facă loc să intre, roţile se atingeau, oiştile intrau una în alta, suşleţul uneia strivea capetele boilor din spate… Se auzeau îndemnuri mânioase, alteori cineva răcnea înjurând înspăimântător… Şi aceleaşi cergi de cânepă cenuşie, întinse peste căruţa plină sau pe fundul gol al căruţei zăcând stoarse. Căruţele cu boi erau cele mai liniştite. Fără ele îţi trecea prin cap că n-ar avea cine să împiedice o zăpăceală a cailor, o bătălie ca în cărţile de istorie, cu bice în loc de săbii şi cu înjurături în loc de strigăte războinice.

Undeva în fund se vedeau magaziile şi rampele de descărcare. Agenţii caselor de comerţ treceau printre căruţe şi dădeau bonuri. Purtau pălării albe de paie şi pantaloni de asemenea albi. Treceau de la căruţă la căruţă, vârau adânc mâna sub cerga ţăranului, lăsau să li să scurgă grâul din palmă şi strigau: şaptesprezece lei; nouăsprezece cincizeci; douăzeci şi foarte rar douăzeci şi unu. Acesta era preţul grâului şi uneori, la câte o căruţă, nu strigau nimic şi nu dădeau nici un bon; asta însemna că grâul acela avea prea multe corpuri străine sau că bobul lui era prea sec.

— Se scurge grâul rumânilor, Niculae, se varsă ca apa. De la treierat şi până la culesul porumbului tot aşa cum vezi… Se varsă sudoarea noastră, se strânge în magazii, Niculae…

Moromete vruse să facă la obor un popas. Apucă însă hăţurile şi dădu cu biciul în cai; era mânios şi multă vreme se uită drept înaintea sa. Ai fi zis că se teme că uitându-se înapoi îşi va pierde stăpânirea de sine.

În zilele următoare el încercă să mai glumească, să-i spună lui Cocoşilă că a făcut-o fiartă cu grâul („am dat, Cocoşilă, din şaptezeci de duble, treizeci şi cinci pe degeaba”, adică numai pe primele treizeci şi cinci a luat el cincizeci şi doi de lei pe dublă, cum plănuise, dar pe celelalte nu mai luase nimic… ), încercă să se amăgească spunându-şi că totuşi preţurile se vor urca, întârzie ceasuri întregi în poiana ferăriei lui Iocan şi toate acestea în speranţa că doar-doar va veni cineva sau se va auzi de undeva că se va întâmpla un lucru, o mişcare undeva, sau nu ştie ce răsturnare, nu se ştie ce lege, care dacă n-ar schimba cu totul situaţia, în orice caz s-o ţină pe loc, să stea pe loc banca, să nu se mişte fonciirea, să nu plătească nimic pentru şcoala lui Niculae şi numai negustorii să nu stea pe loc, numai pentru ei să treacă timpul şi să-i silească în felul acesta să urce preţurile.

Timpul trecea însă pentru toată lumea şi Niculae îi dădu primul de veste că peste trei zile trebuie să plece la Câmpulung pentru examenul de admitere.

Se duse cu Niculae.

Fiindcă tot pleca la munte – Câmpulungul era un oraş de munte – mai încarcă o căruţă de grâu şi o vându pe drum cu acelaşi preţ.

Îi mai rămânea astfel în pod jumătate din grâu. Erau totuşi în picioare jumătate din speranţe. Fetele se împăcaseră cu gândul de a nu mai pretinde ceva din munca lor (aveau să aibă în schimb partea de pământ a lui Niculae şi nu era puţin să te măriţi în loc de două pogoane, cu trei), iar Paraschiv şi Nilă se arătau şi ei parcă mai înţelegători (nu spuseseră nimic că se cheltuiau bani cu fratele lor vitreg), încât speranţele din pod, aşa înjumătăţite cum erau, dacă erau amânate până când preţul grâului avea să se ridice, puteau să se împlinească.