Capitolul 2

Soarele se ridică greu pe cer şi tot atât de greu se îndepărtează şi omul de capul locului. Uneori el stă aplecat timp de o jumătate de ceas, nevoind să se uite în urmă; chiar când se ridică şi îşi îndreaptă spinarea înţepenită, secerătorul închide ochii; trage nădejdea că paşii lui stăruitori de melc se vor fi îndepărtat mult de capul locului. Cel mai slab însă nu se poate stăpâni. Din vreme în vreme el se întoarce să se uite îndărăt. Şi cu cât se întoarce să se uită, cu atât se apleacă mai greu la rădăcina spicelor. Uneori secerătorul izbeşte cu unealta lui bicisnică în pământ şi înjură crunt căldura năprasnică a soarelui; intră în porumb şi rupe foi verzi cu care îşi încinge mijlocul şi-şi înfăşoară capul. Acolo însă unde sunt copii mulţi, tatăl, care strânge poloagele şi face snopi, este înarmat cu vorbe usturătoare şi cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!… Bă, n-auzi? Vezi că se ia locul după tine!” Ori i se spune cu o falsă bunăvoinţă şi compătimire: „Mai stai jos, cutărică!” Sau omul îşi scoate, politicos, boiereşte, pălăria de pe cap, şi salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât numai, îl salută scurt şi-şi vede de snopii lui. Alteori însă secerătorul este cruţat în timpul lucrului, dar când toată lumea se aşează la masă, cel în cauză înghite cu noduri în vreme ce fraţii lui se prăpădesc de râs. „Nu ştiu ce să facem noi, că toată dimineaţa m-am gândit mereu la alde Badea lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, continuă omul, ar trebui să-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte de secere şi să cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta: bă, Modane, să-l… care te minte dacă nu-ţi spui drept! Strânge, mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere!” „Nu, zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă.” „Păi nu prea ştiu oamenii, mă, de! De unde să ştie ei că unul ca tine nu se mai găseşte prin satele astea”, îi spun eu. „Cine are nevoie află”, răspunde el. Acum, eu am stat aşa, mai cu seamă ieri. Mă tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândeşti pe urmă şi altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un ciurel de mălai lui Modan pentru el?” „Pentru cine, tată?” întreabă unul din băieţi, neînţelegând aceste ocolişuri. „Cum pentru cine? strigă omul, prefăcându-se surprins că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru cine? Păi nu vă spusei? Pentru alde cutărică ăsta al nostru, n-auziţi? N-auziţi că mă tot gândeam dacă să-l trimet ori nu la Modan?” „Dar ce să caute acolo, tată?” La această întrebare omul se supără. Apucă un cocoloş de mămăligă în mână şi-l trânteşte între genunchi dezamăgit. Apoi în culmea uimirii: „Bine, mă, voi nu ştiţi că alde Modan ştie să taie de lene?! Nu ştiţi că are nişte scule, acolo, la el acasă, cu care taie de lene?” în urma acestei izbucniri false, copiii fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce e vorba, după care deodată înţeleg şi încep să orăcăie, să urle, să se tăvălească de râs. Secerătorul slab se face roşu. Râde şi el în silă, se preface că râde.

Toate acestea se întâmplă cu cei care au mult de secerat, care pot semăna de la trei pogoane în sus. Însă cei mai mulţi ar dori ca micul lor pogon să nu mai aibă sfârşit. Ei seceră încet, cu multă grijă, cât pot de jos de la rădăcină, adunând spic cu spic. În urma lor miriştea rămâne lucie, ca o perie tocită. Din cauza aceasta, pentru că zăbovesc prea mult secerând, mulţi dintre ei sunt socotiţi puturoşi, şi cei care au loturi întregi, cum sunt Moromete şi Dumitru lui Nae, îi iau peste picior cu întrebări usturătoare de soiul acesta: „Mă, alde cutare, mai ai, mă, mult de secere?”

Loturile lui Moromete aveau din două părţi astfel de vecini, iar din alte două părţi era înghesuit de moşia Marica şi de pământurile bisericii. El era văzut călcând încet pe mirişte şi trecând pe rând la vecinii săi. Se oprea deodată din legat snopii, îşi punea palma la frunte, rămânea astfel timp de aproape un minut, apoi striga tare şi lung, ca şi când vecinul s-ar fi aflat la o depărtare de mulţi kilometri: „Bă, Voicule, băăăăăâââî!”… Voicu lui Rădoi nu răspundea. I se vedea spinarea mişcându-se jos la rădăcina grâului. Târziu, el se ridica, se uita la vecinul său şi întreba scurt şi încet, ca şi când Moromete s-ar fi aflat acolo lângă el: „Ce, bă?” Moromete începea iar şi mai lung: „Mai ai, mă, mult de secerat?”. Voicu Rădoi se apleca iarăşi la rădăcina spicelor şi de astă dată nu mai răspundea. Şi atunci Moromete începea să păşească încet pe mirişte şi se pornea spre el. Până ajungea acolo se putea în acest timp trage un pui de somn, deşi până la vecin nu erau decât patruzeci-cincizeci de metri. Moromete făcea un pas, se oprea; smulgea un spic rămas în urma băieţilor, îl ţinea în mână, se uita la el, făcea socoteli, chibzuia ce e cu spicul? A, da! Cine a secerat pe-aici? Nilă! „Bă, Nilă! Vezi, mă, când trece vreo barză pe-acilea, spune-i să-ţi ajute să aduni spicele astea”. Nilă, cu chipul aprins, se întorcea, se uita, îşi ştergea sudoarea, nu zicea nimic; se apleca să nu rămână cu postata în urmă. Moromete, cu spicul în mână, se întorcea şi păşea peste unul din snopi. Vâra spicul sub legătură şi pornea iar spre vecin. Călca chibzuit, să nu se înţepe în mirişte; dibuia cu talpa desculţă miriştea, făcea loc degetelor şi abia după aceea îi dădea pas. După vreo zece călcături se oprea. Era cald, aerul era aprins, soarele bătea în creştet cu puterea unui foc uriaş care ardea aproape de tot, la câţiva metri deasupra capului. Moromete se uita în sus, cu mâna la frunte; vorbea singur: „Mă, ce arde! Ne coacem! Murim!” Apoi tare: „Măi, Voicule, ce-i facem, mă, cu soarele ăsta? Arde de-ţi aprinzi ţigarea la el!” Vecinul nu se ridica şi nu răspundea, Moromete înainta, cucerea terenul încet şi sigur, pas cu pas. Din când în când se oprea, se apleca, răsturna un bolovan mai mare şi se uita la el pe gânduri. În golul de sub bolovan, pământul era negru şi gras; un vierme se zbătea pe toate părţile să se facă nevăzut. Moromete vâra unghia degetului său negru şi gros, strivea larva. Mormăia: „Strădania mă-tii! Stai la răcoare! Ar trebui făcute după secerea asta, nişte ogoare!” Pornea mai departe; intra în porumb; deodată îşi amintea de ceva şi exclama necăjit: „Na! Mă faci să mă întorc îndărăt!” Se întorcea îndărăt spre căruţă să-şi ia tutun! Vecinul n-avea tutun şi la căruţă chibzuia îndelung dacă să ia sau nu o ţigare şi pentru vecin. Se hotăra să ia şi pornea din nou. Nu făcea însă prea mulţi paşi şi se oprea ţintuit de un glas ascuţit şi necruţător; una din fete se oprea din secerat şi striga la el: „Haide, tată, leagă snopii ăştia că te-apucă noaptea cu ei! Unde tot umbli? Te învârteşti mereu ca un ou într-o căldare.” Moromete răspundea necăjit, cu o mincinoasă obidă: „Hai, mă, ce strigi aşa? Mă speriaşi! Nu-mi dai voie să fumez şi eu o ţigare?” „Lovi-o-ar moartea de ţigare! Se uscă legăturile colo şi te tot învârteşti!” Omul însă nu o mai lua în seamă. Îşi continua expediţia sa spre locul vecinului.