Capitolul 3

În acest an la seceriş Moromete n-avea de ce să nu fie ca totdeauna el însuşi, adică nepăsător faţă de ceea ce se aduna în urma lui, uitând de toate şi pierzându-se pe mirişte în contemplări nesfârşite. Nu avea nici cea mai slabă bănuială că Paraschiv socotea acest seceriş ultimul la care avea să ia parte şi cu atât mai puţin bănuia că o dată cu aceasta Paraschiv plănuia să smulgă familiei nu numai oile şi caii, dar şi ceva din acest seceriş. Dimpotrivă, Moromete constata că socotelile lui se împlineau cu prisos; făcuse aprecieri adevărate în dimineaţa aceea când se trezise din somn; recolta avea să fie deosebit de bogată. Pentru ce avea să se teamă?

Nu prea înţelegea, era adevărat, de ce Paraschiv, în loc să se bucure că grâul ieşise cum nu-şi aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată, arăta mereu posomorât şi secera ca şi când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi trebuit ca în toamnă, cum era un an bun, să se însoare şi el ca orice flăcău şi să intre în rândul lumii, dar pesemne că nu găsea fata care să-i convie lui, adică una care să aibă pământ mult, şi de aceea era posomorât. Aşa îşi închipuia Moromete.

În schimb Niculae era, nu se ştie de ce, nemaipomenit de vesel, fetele se împăcaseră şi ele cu lipsa oilor, iar mama nu mai contenea să-l laude pe Dumnezeu pentru „mana cerească”, cum îi spunea ea grâului, cu care îi milostivise cerul.

Ca întotdeauna, Moromete o încurcă cum putu cu legatul snopilor, dar când după câteva ceasuri soarele se urcă sus şi începu să-i apese ceafa, el înfipse liniştit secerea într-un snop şi se alungă singur cu un glas de parcă s-ar fi pedepsit:

— Mă duc încolo d-acilea! spuse el supărat şi o luă agale spre căruţă (mai întâi la căruţă, unde avea flanela cu tutun, şi abia după aceea spre vecini). Familia îl văzu întâi într-o parte, apoi se constată că de multă vreme se afla în partea astălaltă, apoi se topi nu se ştie unde şi când se făcu prânzul şi se pregătiră pentru masă trebuiră să-l strige de nenumărate ori. Niculae se urcă pe cutia căruţei şi îl strigă în gura mare:

— Măi, tată-m’! Tată-ăăă!…

— Ce e, mă! răspunse Moromete deodată.

Era acolea cu vecinul, dar se aşezase jos şi nu se vedea din pricina spicelor. Fetele scoaseră mâncarea din cutie şi făcură umbră cu rogojina. Mama aprinse focul şi puse la încălzit o tigaie mare plină cu fasole scăzută. La lumina albă a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când galbene, când în umbre albe de aer topit şi viu, care o înşelau pe femeie frigându-i mâna. În aşteptare, Paraschiv şi Nilă zăceau sub căruţă cu feţele în jos. Chipul lui Nilă se făcuse parcă mai mare, şi aprins cum era, ai fi zis că flăcăul s-a îmbolnăvit, are temperatură şi suferă în tăcere cu mintea buimăcită.

— Domnule, una şi cu una fac două: murim! spuse Moromete apropiindu-se de căruţă. Alde Voicu spuse că să te uiţi la noi când s-o ridica soarele la amiaz: ne topim!

Niculae behăi de pe cutia căruţei ca un ied: he-he.

— Dă-te jos de pe cutie, te cocoţaşi acolo să te vadă lumea! se răsti la el soră-sa mai mare.

— Lasă-l, c-a fost vrednic, îl apără tatăl, aşezându-se sub umbra rogojinei. A fost vrednic şi la şcoală a luat premiul întâi şi e vrednic şi la secere, îl lăudă el.

— Ei, tată, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl înşelase o clipă crezând că îl laudă. Dar ce, n-am învăţat?! se revoltă el. Spune tu, Ilinco, nu secer eu bine?

— Da, ai învăţat, spuse Ilinca. Ţâi secerea în mână parcă ai fi o barză.

— La masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii.

Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu fusese luată atunci de pe foc, prinsese pojghiţă pe deasupra şi parcă era sleită, rece. Paraschiv şi Nilă se târâră de sub căruţă şi se aşezară în capul oaselor.

Moromete rupse o bucată de mămăligă, luă din tigaie fasole şi fără nici o grijă înghiţi dumicatul. În clipa următoare însă el se cam înţepeni pe locul unde se afla, se făcu roşu la faţă şi îi ţâşniră lacrimile. Dar în loc să bea apă şi să-şi potolească arsura, el se stăpâni şi se întoarse către fete.

— Voi de ce ziceţi că n-aţi încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt, cu o înfăţişare de nepătruns şi nu prea tare, încât mama care scotea nişte ceapă din cutia căruţei nu-l auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc.

— Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Şi tu, Niculae, ce stai în spinarea mea? Stai jos, starea-i bumben!

— Bumben?! se miră Moromete. Asta ce-o mai fi?

Asta însemna că Niculae să fie bolnav şi să stea cu şezutul în sus. Paraschiv parcă era singur. Nu mai aşteptă să se aşeze toată lumea, rupse ca şi tatăl său din mămăligă şi râni cu nădejde din tigaie. În clipa aceea Moromete îşi pironi privirea asupra lui şi aşteptă. Paraschiv, hulpav şi absent, înghiţi dintr-odată, dar apoi ochii i se beliră şi scoase un răcnet.

— Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.

Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tatăl său. Mama nu înţelegea.

— Ce să fie rece? întrebă ea.

— Fasolea asta! răspunse Moromete.

— Păi acu’ o luai de pe foc! se dezvinovăţi ea.

Fetele pufniră în râs, iar Niculae, înţelegând, începu să răcnească şi să dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta, schimonosit, bând apă, aruncă deodată bota de la gură, se întinse şi îl cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae nici măcar nu simţi durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.

Până şi Nilă râdea.

— Îţi arde de prostii, se supără mama fără să se uite la omul ei. După ce că nu munceşti, nici nu taci!

— Dar ce-am zis eu, frate?! exclamă Moromete nedumerit, stârnind din nou hohotele care se mai potoliseră. M-am uitat şi eu la fasole şi când am văzut-o aşa încreţită pe deasupra şi fără nici un pic de abur care să iasă din ea, mi s-a părut că e rece şi v-am întrebat de ce n-aţi încălzit-o. De unde să ştiu eu că arde! exclamă apoi.

Tita, care tocmai se potolise din râs şi înghiţea un dumicat, izbucni din nou, şi se înecă, se făcu roşie ca focul. Mama dădu în ea, spunându-i că nu-i e ruşine?

Se liniştiră şi începură să mănânce în tăcere.

— Voicu lui Rădoi! afirmă Moromete după câtva timp. Vine şi el la secere, dimineaţa (nu prea de dimineaţă fiindcă dimineaţa somnul e mai dulce, şi de ce să se scoale el cu noaptea în cap? Nu e ziua destul de mare?). Şi când opreşte căruţa şi se dă jos din ea, se uită lung peste loc şi zice: „Bună-dimineaţa, locule!”

Iar locul îi răspunde: „Mulţumesc dumitale, Voicule!”

Şi după ce se uită aşa, Voicu întreabă: „Să m-apuc de tine, locule?”

— Şi locul ce zice, tată? întrebă Ilinca văzând că tatăl ei nu se grăbeşte să spună ce mai răspunde locul.

— Păi locul ce să zică? explică Moromete. Crezi că se ceartă cu Voicu? „Poţi să mă laşi şi aşa, Voicule!” zice, „poţi să te duci acasă”, adaogă Moromete de la el.

Moromete nu avea dreptate, vecinului său îi plăcea să muncească, dar se învăţa greu cu faptul că lotul său se micşorase prin vânzare. De fiecare dată când se dădea jos din căruţă el se uita lung peste el şi nu începea de îndată munca.

— Acum cincisprezece ani era foametea aia, parcă îl văz şi acuma! Venea Voicu cu căruţa şi cu muierea, continuă Moromete după câteva clipe. Era mai în putere el, nu se cocârjase ca acuma. Mă! exclamă Moromete aducându-şi aminte. Aoleu! se văietă. Se ridica soarele sus şi degeaba te uitai că e prânzul, n-aveai ce mânca! Mâncai numai o dată pe zi. „Mă, zice mama asta a voastră (era aşa, după vreo două zile de secere), hai să mâncăm că nu mai pot.” „Mâncăm noi, îi spun eu ei, dar ce facem pe urmă până în seară?” Voicu şi el, tot aşa, mai făcea ce mai făcea şi se uita la soare. Abia pe urmă am aflat noi că săracu Voicu cu muierea n-aveau neam de mâncare. Noi tot mai aveam aşa să ameţim o dată foamea. Ne aşezăm noi şi eu mă pomenesc zicând: „Hai, Voicule, să mâncăm!” Am zis aşa ca omul, dar Voicu nimic, să răspundă şi el cum e obiceiul: „Mulţumesc, am mâncat”, nu! tăcea! „Fă, îi spun eu mă-tii speriat, să ştii că Voicu are de gând să vie la noi să mănânce, d-aia tace el aşa!” Dar mă-ta zice: „Ei! Nu vine el, ştie că atunci când vreai să chemi pe cineva la masă trebuie să spui de trei ori.” N-am mai zis eu a doua oară, dar degeaba, fiindcă zisesem o dată şi Voicu a aşteptat el ce-a aşteptat şi pe urmă îl vedem că înfige secera într-un snop: „Păi să viu şi eu să iau de vreo două ori”, zicea, şi când l-am auzit aşa mi s-a făcut frig. Ne părea rău, domnule! Credeam că are mâncarea lui şi că vine la noi ca să-i ajungă lui să mai mănânce o dată până în seară; nu mai vorbesc că uite aşa numai jumătate de palmă de mămăligă aveam. Şi acum râde Voicu când îi aduc aminte.

— Nu prea îi vine lui să râdă, că a vândut în anul ăla trei pogoane, spuse mama. Atunci am vândut şi noi un pogon…

Fiindcă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu moară Paraschiv, Nilă şi Achim de foame, fetele îşi aduseră aminte că pentru pogonul acela tatăl lor promisese să treacă pe numele mamei şi al lor casa părintească şi grădina şi că acest lucru nici până azi nu se făcuse.

— Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălţaţi! spuse fata cea mare cu un glas mohorât, aruncând o privire întunecată spre Paraschiv.

— Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji Paraschiv şi privirea îi sticli de satisfacţie pronunţând cuvântul vaci.

Mândră, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruţă să se odihnească undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama să strângă singură masa. Ceea ce mama şi făcu în timp ce toţi ceilalţi se lungiră care încotro. Numai Niculae nu se simţea ostenit şi când maică-sa închise cutia căruţei, şi căută şi ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele ei. Nici nu se terminase bine povestea cu Bisisica şi Niculae şi intrase în alta. Deocamdată sfios, necutezând. N-avea încă cu ce să răzbată spre atenţia mamei; ea nici măcar nu-l asculta, dar să-l mai şi înţeleagă.

— Mamă! mamă! şopti el în urma ei, şi când mama se întinse pe răzor sub o tufă, el se aşeză aproape de tot de ea şi îi şopti din nou numele.

Era linişte peste câmp, totul zăcea în căldură şi nemişcare. Niculae şoptea lângă capul maică-sii cu un glas în care voinţa şi teama îi făceau ruga atât de curată, încât mama deschise ochii:

— Ce e, Niculae, mamă?! îl întrebă ea copleşită de osteneală. Ce vreai tu, maică, de ce nu te odihneşti?

Niculae rămase cu privirea deschisă larg spre chipul ei, cu bulbii ochilor arzând…

— I-ai spus lui tata, mamă?! se rugă el sfios şi înspăimântat că mama s-ar fi putut să nu-i fi ascultat ruga.

— I-am spus, i-am spus, Niculae, lasă-mă în pace, du-te de-aici! se rugă şi mama îngrozită parcă de neputinţa ei de a rezista acestui copil. Du-te de-aici, haide, lasă-mă să mă odihnesc!

Niculae nu se duse, iar ea nu se mai putu odihni. Băiatul stătea alături, cu labele picioarelor strânse sub el, cu mijlocul frânt într-o parte şi cu capul aplecat spre mirişte.

— Mă duc, zău că mă duc, dar roagă-l pe tata, începu el zgândărind pământul fierbinte cu degetul. Spune-i, mamă, că ai văzut că am luat premiul fără să mă duc prea mult la şcoală şi dacă tata vrea, n-o să mă coste nimic. Eu am să învăţ şi am să am bursă. Zău, mamă, ce să fac eu toată iarna acasă? Am să viu în vacantă şi o să fiu la secere ca şi voi şi numai toamna şi primăvara n-o să fiu. Şi toamna la arat eu tot n-am ce să fac, iar primăvara când începe sapa, se termină anul şcolar; aşa că o să fiu şi la sapă… Şi nu costă nimic, mamă, şi după opt ani… Niculae îşi întoarse faţa din mirişte, se holbă din nou la mama lui şi şopti cu patimă mistuitoare: Mamă, după opt ani eu ies învăţător şi…

— Tu ce tot vorbeşti acolo, Niculae? se răsuci atunci pe neaşteptate sora cea mare şi Niculae aproape că se înspăimântă de acest glas tăios şi necruţător.

— Vezi să nu te fac eu acuma popă, nu învăţător, spuse Ilinca de pe undeva.

Ascultaseră amândouă şi Niculae nu se mai răzvrăti ca altădată împotriva lor. Erau rele şi atotputernice şi el înţelegea că împotriva voinţei lor era cu neputinţă să se întâmple ceea ce dorea el.

— Hai, mă Ilinco, ce strigi aşa la mine? se rugă el. Şi Ilinca, uimită că arţăgosul de altădată s-a fleşcăit, îl luă peste picior, totuşi binevoitoare:

— Te faci tu învăţător, un prost ca tine!

— Taci din gură, Ilinco, de ce îl faci prost? se supără mama.

— Păi n-ai văzut că am luat premiul întâi, Ilinco? se rugă Niculae mai departe.

— Şi dacă ai luat, ce?

— Bă, voi vă odihniţi acolo, sau ce faceţi? strigă Moromete de la căruţă.

Niculae arăta atât de întristat încât ţi se făcea rău uitându-te la el.

Când începură din nou să secere, Moromete, intrigat, o întrebă pe mamă, în şoaptă, ce vrea băiatul acela. Nu uitase nicidecum întâmplarea cu premiul şi cu frigurile. Turburarea care îl cuprinsese în ziua aceea lăsase în el o urmă care nu voia să se şteargă. Era ceva de neînţeles aici. Pentru întâia oară Moromete nu putea scăpa de un sentiment de vinovăţie care îşi scotea capul ori de câte ori se uita şi vedea ochii mari şi aprinşi şi chipul galben-negru al băiatului. Şi se supăra fiindcă de muncit nu prea îl pusese să muncească, şi de mâncare nu ducea lipsă. Atunci ce avea? Şi cum de căzuseră frigurile taman pe el? Mama repetă noua poveste cu şcoala şi Moromete se înveseli:

— Aşa, mă, Niculae? D-aia eşti tu trist? Hai, mă, lasă, că te facem noi popă, nu învăţător!

— Păi, dar! murmură Niculae cu buza în jos.

— Hai, mă, că e mai bine popă, ascultă aici la mine, îl consolă tatăl. Iai colivă şi leturghii de la muieri, mă!

Fetele râseră şi a îndemnară pe Niculae să pună poloage pe legături. Paraschiv rânji:

— Niculae, ia să vedem dacă eşti bun de învăţător: spune, ce înveleşte pisica? Dacă ştii, atunci eşti bun! hotărî Paraschiv.

— Lasă băiatul în pace! zise tatăl.

Dar nu-l lăsară în pace, îl sâcâiră şi râseră de el din toate părţile, şi când Niculae se lăsă jos şi-şi ascunse faţa cu braţul, fetele strigară la el să se apuce de pus poloage. Dar el nu se ridică şi rămaseră cu toţii foarte uimiţi când auziră din locul unde stătea el jos izbucnind pe neaşteptate un hohot de plâns. Încrederea înşelată şi dorinţele călcate în picioare îl chinuiau pe băiat şi aşa de cumplit îi învinovăţea prin hohotele lui disperate, încât toţi se supărară şi se răstiră la el să se ridice. Mama protesta şi închise gura fetelor, iar tatăl se apropie de băiat şi îl apucă de braţ. El se împotrivi şi atunci tatăl îl săltă de braţ ca pe-o pasăre şi îl sili să stea în două picioare, spunându-i că plânge degeaba ca un bleg care nu ştie de glumă.

— Nie, se smuci Niculae furios şi o luă din loc pe mirişte, îndreptându-se spre drum.

Va să zică aşa! Moromete porunci atunci unei fete să se ia după el şi să-i dea câteva la spate. Se duse Ilinca, cu intenţia de a se întoarce cu el de urechi, dar când să pună mâna pe el, Niculae o plesni peste ochi, făcând-o să ţipe.

— Mânca-te-ar câinii să te mănânce! scrâşni apoi Niculae repezindu-i-se în cap şi trăgând-o jos de păr.

— Ce e cu băiatul ăsta?! se miră tatăl stăpânindu-şi mânia. Ilinco, ia lasă-l în pace! Ia vin’ încoace de acolo şi lasă-l în pace.

Îl lăsară, dar nici Niculae nu se dădu bătut. La distanţă de ei, se aşeză jos pe mirişte şi îşi puse capul pe genunchi. Trecură ceasuri întregi şi nu se mişcă din locul acela; se făcu amiază şi se aşezară din nou la masă, el nu se clinti şi nu veni să mănânce.

Moromete se supără de-a binelea, se duse la el şi îl întrebă uluit:

— Ce vreai tu, Niculae? Vreai la şcoală, am înţeles! Dar vreai acuma, azi? Sau eşti nebun? Şi începu să se închine: vine de dimineaţă cu noi cu toţi în căruţă, începe ca un băiat cuminte ce e şi învaţă să secere şi pe urmă, o dată îi trăsneşte că vrea să plece la şcoală. Vreai să pleci la şcoală, acuma?!

— Nu ţi-am spus de-alaltăieri ce zice domnul învăţător Teodorescu de bursă? De ce n-ai zis nimic?

— Dacă ai fi băiat deştept, mi-ai plăcea mai mult, spuse tatăl. Un băiat deştept spune o dată lucrul pe care îl are de spus şi a doua oară nu-l mai repetă. Mi-ai spus o dată: gata!

Parcă era o promisiune în glasul tatălui! În orice caz, îl făcuse să înţeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, Nilă şi Achim şi banca şi fonciirea, la care el, tatăl, să se gândească. Trebuie să se gândească de aici înainte şi la Niculae.