Capitolul 20
După-prânz Moromete se duse la primărie şi-i dădu lui Achim o nouă telegramă: „Întoarce-te acasă urgent” se păru că nu-i de ajuns, şi mânios adăugă „altfel vin eu peste tine”. Trecuseră destule zile pentru ca Achim să fi putut să trimită bani şi nu trimisese. Moromete nu înţelegea de ce, dar acum când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii pe care presupuneau că Achim îi avea, nu-l mai interesau.
De mânios ce era avea o dorinţă nemărturisită, asemănătoare aceleia de anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia izbutise Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea şi acum ca Achim să nu fi făcut nimic la Bucureşti şi să-i piară lui Paraschiv pofta, o dată pentru totdeauna, de a-şi mai învinui tatăl că nu-l lasă să se pricopsească.
Ieşind din primărie, Moromete se întâlni pe scări cu Dumitru lui Nae. Dumitru lui Nae, un om care te făcea să te bucuri atât de mult văzându-l şi auzindu-l, de câteva săptămâni nu-l mai vedea şi nu-l mai auzea nimeni.
— Dumitre! îl strigă Moromete cu glasul său uluit de uimire, uitând numaidecât de el însuşi. Ce este cu tine, domnule?
Cu statura sa înaltă şi dreaptă, cu bărbia pătrată şi frumoasă prin lăţimea ei bărbătească şi cu paşii săi largi, Dumitru lui Nae îţi făcea rău să-l vezi acum ce fel de înfăţişare căpătase. Mergea cu fruntea în pământ şi arăta posomorât, copleşit de nelinişte şi tristeţe. Era greu să mai crezi că aveai în faţă acelaşi om al cărui râs se ridica leneş şi puternic prin coroanele salcâmilor lui Moromete când acesta povestea despre familia lui Traian Pisică.
— Dumitre, uită-te, domnule, la mine, când îţi vorbesc!
Dumitru lui Nae îşi ridică fruntea. Ochii lui erau şi ei pe potriva staturii şi când se uita undeva, erau largi şi luminoşi; o uriaşă lume nevăzută îşi dezvăluia tainele în această privire; în clipa aceea, dacă spunea: „Are să plouă”, vedeai parcă pământul plutind în spaţiu şi undeva pe rotundul lui deasupra câmpiei Dunării, nori îngrămădiţi să se descarce; iar dacă spunea: „Uite-l pe Marmoroşblanc”, milioane de marmoroşblanci îţi apăreau călcând agale prin satele lumii.
Acum însă privirea lui era întoarsă în sine şi ceea ce vedea acolo înăuntrul său îl împiedica să mai înţeleagă ceea ce se petrecea în afară.
— Ce este, Moromete? şopti el.
— Păi se poate una ca asta, Dumitre?! exclamă Moromete supărat. Tu nu-ţi dai seama? Nu este îngăduit! Nu se poate ce faci tu!
Exclamaţiile lui Moromete aveau atâta căldură şi reproş încurajator încât în privirea mohorâtă a lui Dumitru lui Nae pâlpâi o rază de speranţă.
— Nu se poate să meargă aşa, Dumitre, înţelege şi tu! exclamă Moromete mai departe. Dar ce, suntem copii? Unde te duci tu acuma?
— Să vorbesc cu perceptorul.
— Nu te mai duce, că te duci degeaba, nici măcar nu vrea să stea de vorbă. Dă-l în mă-sa de perceptor. Hai acasă şi vezi-ţi de treabă… Ne strânge de gât, Dumitre! strigă deodată Moromete cu un glas înalt, iar Dumitru lui Nae tresări şi rămase hipnotizat de privirea cu care fuseseră însoţite aceste cuvinte, o privire pe care nu i-o cunoştea, bolovănoasă şi fulgerată de lumini ameninţătoare. Crezi tu că un popor întreg o să rabde să ne ia bucatele pe nimic? continuă Moromete să strige. Fii liniştit, Dumitre! Te ştiam om în toată puterea cuvântului. Ori ridică preţul la grâu, ori scad fonciirea; până atunci să nu dăm ce e ăla un bob de grâu.
— Şi fonciirea cu ce-o plătesc?
— E vreme până la primăvară.
— Şi dacă îmi ia vita din bătătură?
— N-o ia, afirmă Moromete cu tărie. Ascultă aicea, nu se poate să facă ei una ca asta… Nu se poate, fiindcă e pericol, te rog să mă crezi… Cu mine e altceva, adăugă apoi după câteva clipe de tăcere, coborând glasul, am luat de la Aristide nişte bani şi mi-i cere acuma. M-am apucat şi cu o parte din ei am făcut gardul ăla, ţi-aduci aminte. Toate alelalte le terminasem şi mai rămăsese gardul, observă el ironic. Dar Dumitru lui Nae nu numai că nu râse, dar nici măcar nu pricepu.
Perceptorul însă era departe de a fi de aceeaşi părere cu Moromete. Fără să se sperie de vreun pericol şi după ce lăsase mai întâi să se creadă că nu-şi va pune curând în practică ameninţările, în dimineaţa următoare întâlnirii lui Moromete cu Dumitru lui Nae el formă o comisie din funcţionarii primăriei şi însoţit de şeful de post porni fără veste prin sat şi începu sechestrările. Singurul pericol de care se temea erau câinii. Într-adevăr, aceştia urlau în voie; jandarmul ameninţa că va trage cu puşca în ei. Ţăranul lăsa dulăul să urle cu tot gâtul, ca şi când asta i-ar mai fi folosit la ceva. Pe drum, în urma comisiei, veneau câteva căruţe. În ele erau puse covoarele şi velinţele, hainele, lăzile de zestre, tot ceea ce comisia scotea la vânzare din casele impozabililor. O spaimă şi o zăpăceală cumplită le apucă mai ales pe femeile care aveau fete de măritat. Nu era însă greu de ascuns lada de zestre sau covorul, dar unde putea fi ascunsă căruţa sau plugul, sau vita din grajd? Şi chiar dacă şi acestea puteau fi ascunse, unde putea fi atunci ascunsă casa în care stăteau? Se punea sechestru chiar şi pe casă, dacă omul avea datorii mari.
O femeie trecu prin faţa porţii Moromeţilor şi dădu de veste.
— Catrino, piteşte ţoalele că a plecat percitoru prin sat!
— Ilinco! Tito! strigă mama speriată.
— Paraschive! strigă şi Moromete de pe prispă. Pune caii şi plugul în căruţă şi du-te la lot.
Aşadar zadarnic îşi închipuise că primejdia avea să-l aştepte pe el s-o întâmpine pregătit. Din depărtare se auzeau urletele câinilor.
Moromete plecă repede la Iocan să se împrumute de la el până venea Achim cu oile, dar Iocan îi spuse că n-a vândut nici el grâul şi că deci n-are de unde să-i dea. Nemaiştiind ce să facă, Moromete se întoarse îndărăt şi se duse la Scămosu. Acesta era negustor de găini şi nu se putea să n-aibă şi să nu-l împrumute.
— Moromete, ţi-aş da, că am bani, spuse negustorul, dar banii ăştia sunt capitalul meu şi îmi trebuie să mi-i dai îndărăt repede.
— În cât timp?
— Maximul o săptămână, spuse negustorul. Peste o săptămână cumpăr iar găini şi plec la Bucureşti. Aşa că vezi…
— Într-o săptămână ţi-i dau! îl asigură Moromete. Eu am bani, am oile alea pe care trebuie să le vând şi îl aştept pe Achim; în două-trei zile trebuie să se întoarcă; mă duc cu ele la obor sâmbăta ce vine şi duminică ai banii.
Precupeţul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl ascultă pe Moromete cu acea înfăţişare a omului care ştia ceva tocmai pe dos decât ce ştia celălalt, dar care nu vrea să spună fiindcă n-are nici un interes s-o facă.
— Nu pot, zice. Îmi trebuiesc banii. „Dacă e vorba că te bizui pe oi, nu pot să-ţi dau” putea să se înţeleagă din glasul său, dar Moromete nu băgă de seamă în prima clipă. Se uită doar intrigat la precupeţ.
— Păi n-auzi că dumin…
Si deodată avu o bănuială şi nu sfârşi cuvântul, văzu înfăţişarea ciudată a celuilalt şi rămase cu privirea ţintă pe chipul lui.
— Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, că nu se întoarce Achim cu oile de la Bucureşti?! Crezi că te mint?
Înfăţişarea precupeţului se schimbă: la urma-urmei de ce să nu-i spună? Era mai bine să-i spună, de ce să creadă omul că nu vrea să-l împrumute?
— Eu îţi spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi adevărat. Ştiu de la Cătănoiu.
Moromete înţepeni.
— Ce ştii de la Cătănoiu?
— S-a certat cu Achim şi s-au despărţit. Achim al tău a plecat în altă parte, în alt loc de păşunat (nu ştiu în care, nici al lui Cătănoiu nu ştie). Înainte să se certe ei, al lui Cătănoiu ştia.
Negustorul şovăi şi nu mai zise nimic. Moromete aşteptă câteva clipe cu gâtul întins, apoi deodată strigă:
— Spune, Scămosule! Ce zici că ştia al lui Cătănoiu?
— Dar n-o să mă înjuri pe mine?
Moromete nu răspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe, apoi negustorul coborî vocea:
— Ilie, spuse el cu părere de rău, băieţii ăia ai dumitale sunt înţeleşi între ei să fugă de acasă. Achim nu se mai întoarce cu oile, degeaba îl aştepţi dumneata.
— Cum? şopti Moromete înţelegând sau nevroind să înţeleagă. Ce spui tu, Scămosule?
Negustorul repetă, dar Moromete tot nu înţelese bine şi negustorul trebui să repete încă o dată şi să-i dea amănunte, să-i spună ziua când a vorbit cu Cătănoiu, de ce s-a certat Achim cu Cătănoiu… În sfârşit Moromete înţelese. Rămase tăcut. Stăteau jos pe prispa casei şi fiindcă Moromete tăcea mereu, negustorul se ridică şi îl lăsă singur câteva minute. Se întoarse şi îl găsi în aceeaşi nemişcare, cu fruntea în pământ, ţeapăn şi sumbru. Faţa i se înnegrise şi în cele câteva minute parcă şi slăbise; parcă se ascuţise şi se subţiase. Negustorul se aşeză alături şi după ce mai respectă câtva timp tăcerea celuilalt, simţi nevoia să lărgească îndoiala pe care o anunţase la început:
— Poate c-o fi minţit ăla al lui Cătănoiu…
— Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu acel glas firesc şi în acelaşi timp straniu, pe care îl au oamenii când vorbesc despre lucruri practice în odaia unui mort. Nu mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a trimes el nici un leu, Scămosule! adăugă Moromete cu jale şi tristeţe, dar tot aşa, cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească. El clătină din cap şi uitându-se ţintă în pământ, şopti: Achime, Achime… Nilă, Nilă!… Paraschive, Paraschive…
— Ilie! tresări Scămosu neliniştit şi parcă speriat de glasul lui Moromete. Eu nu cred să fie adevărat… Nu se poate ca băieţii dumitale…
— Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi… Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau şi-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă”, crezi că i-aşi fi împiedicat eu, Scămosule?! „De ce să fugiţi, frăţioare? le-aşi fi spus. Încet nu puteţi să mergeţi?”
Moromete oftă din nou şi rămase iarăşi tăcut multă vreme. Înţepenise pe prispa lui Scămosu şi nu mai zicea nimic şi parcă nu mai vroia să plece de acolo. Scămosu mai stătu cu el câtva timp, dar apoi îl lăsă şi îşi văzu de treabă, se apucă să cureţe de găinaţ căruţa-coteţ din mijlocul bătăturii. Abia mai târziu, când se uită spre prispă, văzu că Moromete nu mai era. Plecase nebăgat în seamă.
