Capitolul 19

Întorcându-se acasă, Moromete se pomeni cuprins de mânie împotriva lui Achim. Faptul că acesta nu trimisese până acum nici un leu nu i se mai părea deloc firesc. Preţul grâului răsturnase toate socotelile şi ideea că banii câştigaţi de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă şi acestuia, nu numai că nu mai era bună, dar comparată cu ameninţarea care se ivise fără veste asupra familiei i se părea acum lui Moromete nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii de lei în buzunar, iar aici tatăl era silit să-şi plece fruntea în faţa trufaşului Aristide. Pentru ce? Pentru că Achim chefuia în cârciumi cu muierile?

Nici nu ajunse bine la poartă şi Moromete strigă:

— Paraschive, Nilă!

Paraschiv nu se arată îndată şi atunci Moromete strigă din nou, de astă dată cu o voce mai joasă, mai turbure:

— Paraschive, Nilă!

— Ce e, bă? răspunse Paraschiv apărând din fânar, unde dormea (noaptea fusese la fete). Ce-ai cu mine? era cam supărat că îi strica somnul. Ce strigi aşa?

— Bă, zise Moromete cu aceeaşi voce joasă, apropiindu-se cu paşi măsuraţi şi ameninţători de fânar, ce e cu Achim de nu trimite nici un leu? Ce face el acolo la Bucureşti de nu trimite nimic?

Luat fără veste, Paraschiv înlemni acolo sus şi în prima clipă nu fu în stare să scoată nici un cuvânt.

— Mă, tu auzi?

— Aud.

— De ce nu trimete?

— Cum nu trimete?! făcu Paraschiv buimac.

— Mă, tu eşti nebun? exclamă Moromete uluit şi Paraschiv îşi veni în fire. Înţelese din glasul tatălui că nu e nici o primejdie, că tatăl său era doar mânios, dar nu avea nici o bănuială.

— De ce să fiu nebun? zise el coborând încet din fânar. N-a fost vorba că când se întoarce o să aducă patru mii de lei?!

— Că când, o să se întoarcă mâncând, strigă Moromete. Aşa a fost vorba, dar vorba asta am spus-o eu! El trebuia să trimeată banii care a zis că-i trimete.

— Care bani a zis că-i trimete?

— Ăia care se lăuda! Ptiu! făcu Moromete spre pământ, detunând aerul cu glasul şi în aceeaşi clipă îi întoarse feciorului spatele şi porni spre poarta de la drum ca şi când l-ar fi chemat cineva. Acolo se opri şi aşteptă să se liniştească. Simţea că e nedrept, că la urma-urmei Achim n-avea de unde să ştie că preţul grâului a răsturnat toate socotelile şi că între timp se ivise Niculae cu şcoala lui.

— Ce adresă are Achim la Bucureşti?

— Adresa lui Achim la Bucureşti? întrebă Paraschiv, pălind. Nu ştiu, răspunse el, deşi ştia. Dar îşi dădu seama că nu foloseşte la nimic spunând că nu ştie, tatăl său va întreba la al lui Cătănoiu şi va afla. Mi se pare că suburbana Colentina, şovăi el, strada Nufărului. Mă duc s-o întreb pe muierea lui Cătănoiu. Dar de ce?

— Tu de ce crezi? zise Moromete cu dispreţ.

— Să trimeată bani?

— Nu, să trimeată oase. Să se ducă la Chitila, să-şi pună vreo două de gât şi să vă trimeată şi vouă să vă plimbaţi cu ele prin sat, de deştepţi ce sunteţi!

Moromete intră în casă. Mama era la biserică, fetele nu se ştie pe unde, numai Niculae stătea în pat şi citea absorbit, nu-l auzi pe tatăl său intrând.

— Tu ce faci aici, Niculae?

Niculae, întins pe burtă, cu călcâiele bălăgănind în aer, sări sus şi-i arătă tatălui o faţă speriată de întrebare, dar şi luminată de bucuria aceea a lui care nu-l mai părăsea.

— Citesc, tăticule! se rugă el şi tatăl, posomorât, îşi luă ochii de la el, se întinse în pat şi îi porunci să se ducă în altă parte să citească.

Nu credea că perceptorul va da curs ameninţării cu sechestrul chiar aşa cum spusese, adică azi sau mâine, dar peste o săptămână sau două era limpede că acest lucru se va întâmpla. Ce era cu ei? Înnebuniseră? Ei (perceptorul şi cei cărora le varsă acesta banii) nu-şi dădeau seama că oamenii aşteaptă un preţ mai bun pe grâu şi că neavând altceva ce vinde nu puteau plăti? „Asta e o crimă! exclamă Moromete cu glas tare, negru la faţă, dar totuşi cu ceva din glasul şi înfăţişarea cu care citea la fierărie dezbaterile din parlament. E o crimă faţă de poporul ăsta, de ţara asta!” adăugă el îndârjit.

— Moromete, ia ieşi, mă, până afară! strigă cineva din drum (era Cocoşilă). Mă, prostule, ieşi afară că ţi-ai uitat urma la poartă!

Moromete tresări. Pentru întâia oară i se păru că Cocoşilă e necuvincios în limbuţia lui tâmpită, că mai glumeşte omul, dar nici aşa să strigi să te audă toată lumea.

— Mă, n-auzi? Unde eşti, mă?! continuă Cocoşilă din drum. Nu mai aşteptă să i se răspundă, intră în curte şi se apropie de prispa casei. În dreptul ferestrei el ridică băţul şi bătu autoritar, gata să spargă geamul. Paţanghele, mă, prostule, scoal’ că fată vaca!

Moromete deschise fereastra.

— Ce e, mă Cocoşilă? Ce baţi în geam? întrebă el, şi Cocoşilă încremeni cu băţul în mână. Ce strigi aşa? Dacă nu-ţi răspunde omul, pe tine nu te taie capul să-ţi vezi de treabă?

Uluit, Cocoşilă îşi dădu vechimea lui de pălărie pe ceafă şi exclamă:

— Ia te uită la ăsta! Ce e cu tine?

Dar în clipa următoare uluiala îi pieri fără să mai aibă nevoie de răspuns. Ceea ce i se spusese era prea peste măsură ca să mai caute să dea cuvintelor şi alt înţeles pe lângă acela pe care îl aveau.

— Bună-ziua! spuse el cu demnitate şi răceală şi se îndepărtă ţeapăn şi jignit fără să mai adauge ceva, dând de înţeles cu asta că dacă prietenia lor se va strica, vina o să fie a lui Moromete.

Moromete închise geamul şi se lungi pe căpătâi cu faţa încordată. Nu simţea decât mânie şi plecarea lui Cocoşilă, aşa cum se petrecuse, deşi îl făcu îndată să-i pară rău, totuşi îl mai răcori: „Nici aşa să întreci măsura şi toată ziua bună-ziua, eşti prost, mănânci c… t! îşi spuse el în prada unei turburări negre. Mai gândeşte-te şi tu când scoţi vorba din gât! Avea dreptate Ţugurlan!… Nu se poate, n-am să plătesc! se împotrivi apoi ridicându-se în capul oaselor şi strângând pumnii. Să prind eu pe cineva că-mi calcă bătătura!”

Ţâşni de pe pat şi ieşi afară trântind uşa. Se duse în grădină, rătăci pe lângă şira de paie, se întoarse îndărăt pe la spatele casei. Se aşeză pe tălpici, în locul unde se mai aşezase cu trei luni în urmă, dar zadarnic, nu mai găsi în el liniştea de atunci şi nu putu sta locului.

În aceeaşi dimineaţă el dădu o telegramă lui Achim: „Trimite urgent toţi banii pe care îi ai”. Pe de altă parte, Paraschiv îşi dădea seama că a venit ziua hotărâtoare.

Situaţia în care ajunsese familia îl convingea atât de mult că a avut totdeauna dreptate să lupte împotriva ei, încât fu ispitit să nu plece fără a avea cu tatăl şi cu mama vitregă o ciocnire răzbunătoare. Mai ales tatăl era vinovat, fiindcă el fusese acela care schimbase scopul împrumutului de la bancă, el făcuse din oi ceva care consuma şi se folosea în casă, iar din cai un prilej de a spune poveşti despre mocani. Fugind de acasă cu caii şi cu oile, Paraschiv gândea că nu face altceva decât să înlăture obstacolul care îl împiedica să fructifice împrumutul, adică să scape de familia consumatoare şi de tatăl nepriceput în afaceri, căruia pe deasupra îi mai venise şi ideea nesăbuită de a-l da pe Niculae la şcoală; dar răzbunarea? Familia nu pierdea prin fuga lor decât ceea ce nu avusese, adică oile şi caii cumpăraţi prin împrumut, dar cine trebuia să plătească pentru munca zadarnică pe care Paraschiv o făcuse ani de zile pentru ei? Paraschiv gândea că nu era destul ceea ce vroia să facă şi dacă mai întârzia să fugă era tocmai din pricină că chibzuia şi se sfătuia îndelung cu Guica în ce fel să-i lovească.

Apoi, a cincea zi, mai devreme cu două luni decât anul trecut, Moromete primi din partea sucursalei judeţene a băncii Marmorosch-Blank înştiinţarea că are de restituit din împrumut lei 5 000, plus dobânda. În caz de nerestituire, banca atrăgea atenţia că se va folosi de formele legale pentru a intra în posesia banilor (era vorba de titlul de proprietate asupra pământului pe baza căruia banca acordase suma).

— Ilie! şopti mama înspăimântată. Ce-i facem?!

Era la prânz, se aflau toţi în tindă şi aşteptau masa. Hârtia o adusese poşta, o dată cu ziarul. Moromete nici măcar n-o citise, îşi aruncase ochii pe plic, văzuse titulatura băncii şi-l lăsase pe Niculae să-l deschidă. El răsfoia ziarul şi când mama puse întrebarea ei înspăimântată, se supără şi se răsti la ea:

— Ce e, fa, ce vreai tu? Nu ştiai? Sau credeai că ăia au uitat? Se supără şi mai rău şi continuă: Credeai că au pus lacăt la bancă şi s-au dus la secere ca tine?! Se posomorî, îşi vârî fruntea în ziar şi încheie: Uite colo caii în grajd şi oile… Ne ducem la obor, vindem şi gata socoteala!

— Vezi, Niculae! exclamă mama cu disperare, neştiind ce spune. Uite câte îndurăm din pricina ta.

— De ce din pricina lui? tresări Moromete cu nedumerire furioasă. Ţi-a luat minţile biserica aia, sau ce e cu tine? Taci că îl găsişi pe Niculae cu pricina, lovi-te-ar moartea cu popa în braţe!

— Ho! se supără mama îndârjită şi ea. Am zis şi eu ca să ştie şi el ce greu n’e.

— De ce să ştie? Ce vină are el?

— N-o fi având, dar ce-o să ne facem acuma fără lâna şi laptele cu care mai trăiam? O să curgă trenţele de pe noi şi-o să ajungem ca şofranul.

Moromete se posomorî, îşi vâra fruntea în ziar şi nu mai zise nimic.

Nimeni nu putea să-şi închipuie câtă bucurie simţea Paraschiv auzind toate acestea. Ar fi vrut să fie de faţă când avea să-şi dea seama că oile şi caii nu mai erau ale lor. Atunci ar fi vrut să-l audă pe tată dacă îl mai ţineau curelele să-l facă pe Niculae boier. Paraschiv vedea limpede dezastrul şi nu numai că n-avea nici o remuşcare dar socotea că tot nu era destul. Ar fi vrut ca lotul de pământ al mamei vitrege să fie înjumătăţit, să nu se poată mărita Tita şi Ilinca decât cu câte un pogon, iar Niculae, căruia îi intrase în cap să ajungă boier pe spinarea altora, să rămână aci şi să muncească. În general sămuncească toţi (adică să muncească din greu!) şi să se înveţe minte că nu merge aşa să-ţi baţi joc şi să te crezi mai deştept decât alţii (în mintea lui Paraschiv erau el, Achim, Parizianu şi Guica, pe linie de familie, şi Tudor Bălosu, din-afară; de aceştia toţi tatăl îşi bătuse totdeauna joc). Cu toate că Paraschiv îşi dădea seama că tatăl său ar putea să se răzbune trecând pe numele mamei vitrege casa şi locul de pe ea şi chiar să vândă un pogon de pământ ca să-şi cumpere alţi cai (Paraschiv nu ştia că Aristide cerea şi el datoria tot acum), îşi spunea că făcea să se piardă din averea lor un pogon de pământ faţă de lovitura pe care le-o dădea. Tatăl n-avea să îndrăznească să se răzbune mai mult, deoarece fugind de acasă toată lumea avea să creadă (şi Guica avea să aibă grijă ca acest lucru să se întâmple întocmai aşa) că băieţii lui Moromete au fost „goniţi” de tatăl lor din pricina mamei vitrege şi a copiilor acesteia, care vor să pună mâna pe averea tatălui.