Capitolul 25

Paraschiv se întoarse acasă pe al doilea cântat al cocoşilor, aţâţat şi otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub şopronul lui Bodârlache. Ploaia continua să cadă şi drumurile se umpluseră de noroi şi băltoace scârboase. Până ajunse acasă ploaia îl udă până la piele. În timpul nopţii Moromeţii mutaseră aşternutul de pe prispă în odaie şi cineva încuiase uşa de la tindă cu zăvorul. Paraschiv era atât de acrit încât pentru întâia oară nu mai ţinu seama de nimeni ai casei şi începu să izbească în uşă furios. Izbea cu bocancii lui milităreşti, ameninţând destul de tare şi fără teamă pe toţi cei dinăuntru. Până să-şi făurească el un plan de răzbunare se simţea împins înainte de o pornire turbure pe care abia şi-o stăpânea.

Catrina se trezi din somn speriată de zgomote. Moromete se trezi şi el. Se trezi, dar când deschise gura şi vorbi în întuneric, avea un glas atât de limpede şi liniştit încât s-ar fi putut crede că nu dormise deloc până atunci; el întrebă neturburat din aşternutul lui:

— Care eşti, mă, acolo, de baţi aşa?

Întrebase cam încet, de aceea cel de afară nu auzi, bătea mereu.

— Du-te de deschide, trebuie să fie Paraschiv! îl îndemnă mama.

— Ce, m-am băgat slugă să deschid uşa înaintea lui? răspunse Moromete fără să se mişte din aşternut. Şi continuă să întrebe: Mă, n-auzi? Care eşti acolo?

Tot atunci bătăile în uşă se opriră. Moromete repetă întrebarea lui neturburată:

— Bă, surdule! care eşti acolo?

Urmară câteva clipe de linişte, după care deodată se auzi un fel de urlet gros şi înfricoşător care spunea:

— Deschide, bă, uşa, că când i-oi da un picior o dărâm pe voi cu casă cu tot.

— Nilă, şopti femeia îngrozită, scoal’ în sus şi deschide uşa!

— Ce spui tu? întrebă Moromete din aşternut. O dărâmi cu casă cu tot? Ia să vedem, baremi oi fi şi tu în stare de ceva.

— Tată, mai taci din gură! zise fata cea mare sărind iute din pat şi ieşind în tindă.

Din aşternutul ei, femeia se văita în întuneric cu un glas rău prevestitor:

— Aoleu, Ilie, Ilie! Iisuse Cristoase! Apără-ne!

Din tindă se auzi scrâşnetul zăvorului apoi paşi şi smiorcăituri de încălţăminte fleşcăită. Fata se întoarse în aşternut, lăsându-l pe Paraschiv în întunericul tindei.

— Aprinde lampa, Tito! şopti Catrina. Îl laşi în întuneric? O fi ud!

— S-o aprindă singur! Cine îl pune să se întoarcă la ziuă?!

— Ai să vezi tu, când ţi-oi da eu un pumn, cum o aprinzi! se auzi glasul lui Paraschiv din întunericul tindei.

— Taci din gură! şopti mama cu groază, adresându-se fetei. O fi beat! Îţi dă una şi te achită!

Fata însă nu se sperie deloc. Bombăni în şoaptă, dar destul de tare ca să fie auzită de fratele vitreg!

— Achită! Achită un c… t!

Se pare însă că nu fu auzită, pentru că tăcerea continuă. Totuşi fata ţinea să arate că nu-i e frică. De aceea continuă să bombănească în aşternutul ei:

— Când te porţi bine cu el, e mai rău decât când te porţi rău!

Paraschiv aprinse lampa singur şi intră în odaie. Se aşeză pe un scăunel şi începu să se descalţe. La lumina galbenă şi chioară din firidă, chipul lui arăta schimonosit şi crâncen. Descălţându-se, el ceru într-o vreme nu se ştie cui:

— Dă-mi o cămaşă şi nişte izmene uscate!

Nimeni nu-i răspunse. Abia într-un târziu, Tita spuse’ pe neaşteptate, drept răspuns:

— Afară nu puteai să te descalţi? Ai umplut casa de apă.

Glasul fetei era înţepat şi duşmănos. Paraschiv tresări şi cum tocmai îşi trăsese un ciorap din picioare, el îl mototoli în mână, se îndoi pe scăunel făcându-şi vânt şi îl aruncă cu putere în capul fetei. Ciorapul fiind ud şi plin de noroi zbură cu putere şi se lipi ca o plăcintă în perete, împroşcând geamurile şi păturile cu nisip; nu nimerise unde trebuia; în perete, ciorapul stătu o clipă lipit, apoi căzu în pat alături de căpătâiul fetei. Tita se ridică fulgerător în capul oaselor, îl apucă şi îl înapoie cu aceeaşi viteză ţinând capul fratelui vitreg. Paraschiv se feri şi ciorapul plesni drept în mica icoană de pe peretele din spatele lui. Cum icoana avea geam, acest geam plesni şi căzu jos în bucăţele mici.

— Tito, icoana! gemu mama înfricoşată. Aţi înnebunit?

Între timp toată lumea se deşteptase. Moromete se ridică într-un cot şi îl întrebă pe Paraschiv cu compătimire:

— Ce e, Paraschive, te-a mânjit proasta la care ai fost cu baligă pe la gură? Ai, mă? Săracu de tine! Eşti şi tu flăcău, de! Te întorci şi te iei la bătaie cu soră-ta!

— Ce mai flăcău! scrâşni Tita cu un glas aprins. Nu i-ar fi ruşine să spuie că e flăcău. E mai murdar decât ciorapii pe care îi poartă în picioare!

— Tito, vezi să nu sar eu acuma la tine! zise mama din patul ei, căutând prin aceste cuvinte să înlăture primejdia.

Paraschiv însă nu răspunse la batjocura fetei. Se ridică de pe scăunel şi trecu în tindă. De acolo, el luă lampa de pe firidă şi intră în cealaltă odaie unde se schimbă, îmbrăcându-şi singura lui cămaşă bună cu care ieşea în lume. Se întoarse şi se culcă alături de Nilă. În tăcerea care se făcuse, el mormăi cu o linişte în glas pe care nu i-o cunoşteau ceilalţi.

— Bine, o să vă arăt eu vouă! O să vedeţi voi!

Nu-i răspunse nimeni. Paraschiv îşi schimbă glasul şi mormăi adresându-se lui Nilă:

— Dă-te mai încolo, Nilă! Apoi după un timp spuse mai departe: Lasă! Stăm noi de vorbă! Vine ea murga la traistă!

Cuvintele din urmă n-aveau nici o noimă, deoarece Paraschiv nu fusese niciodată unul din aceia care să poată fi numit traistă şi la care să fi venit cineva să mănânce. La această socoteală se pare că se gândi şi Moromete, pentru că se mişcă în aşternut şi pregătindu-se să doarmă, rosti:

— Da, aşa mai zic şi eu!

— Ai să vezi tu, continuă Paraschiv. Să nu zici pe urmă că „uite, de ce nu mi-ai spus?!”

Moromete nu mai răspunse.

Afară ploaia continua să cadă stăruitor. Din când în când izbea în geamuri cu putere. Când toată lumea adormi, mama se ridică din pat, se închină şi se dădu jos. Strânse bucăţelele de geamuri care căzuseră de la icoană, ieşi în tindă şi mai rămase acolo multă vreme.

Catrina se întoarse din tindă, închise uşa încet de tot şi îngenunche la pământ, în faţa icoanei. În mâna stângă ţinea un ciob de oală din care ieşea un firicel subţire de fum. Ea rămase mult timp în genunchi, închinându-se rar, pierdută în rugăciune. În micul ciob, trosnea şi sfârâia tămâia.

De prin paturi se auzeau uneori gemete grele. Într-o vreme mama tresări speriată: Nilă avea obiceiul să vorbească în somn. Se opri din rugăciunea ei mută şi ascultă: Nilă chema încet şi cu o limpezire în glas care te speria:

— Bă, al lui Pipitel! Bă, n-auzi? Bă, Sandule: Te-n… pe mă-ta!

Moromete, care abia aţipise, se deşteptă şi ridică fruntea de pe căpătâi, începu şi el să asculte. De multă vreme nu mai vorbise Nilă în somn.

— Ce spune, fă? întrebă omul în şoaptă.

Femeia n-avu timp să răspundă. Nilă zise cu simplitate:

— Să încalice pe cai şi să fugă? Dă-i una după ceafă!

Atâta spuse şi tăcu; i se auzea răsuflarea uşoară în somn.

Moromete întrebă:

— Cui, mă? Cui să-i dea una după ceafă?

Nilă răspunse numaidecât cu un glas parcă supărat de întrebare:

— Ăluia care fură păpuşi de tutun. Pune mâna pe ea! Pune bă, mâna pe ea şi dă cu ea în pământ!… Am prins-o tăvălindu-se în paie! gemu el. I-am dat cu ciomagul peste fluierele picioarelor.

— Bine i-ai făcut! şopti Ilinca încântată. Dar cine era aia, Nilă!

— I-a băgat mâna în buzunar, spuse Nilă supărat, apoi gemu foarte greu, se întoarse pe cealaltă parte şi nu mai spuse nimic.

Moromete se adresă mamei care rămăsese înghemuită pe pământ în faţa icoanei:

— Hai, ajunge, spuse el cu blândeţe, crezi că Dumnezeu n-are altă treabă, acuma noaptea, decât să te asculte pe tine?!

Mama nu-l luă în seamă. Se ridică de jos şi cu ciobul în mână începu să tămâie casa. Deasupra capetelor lui Paraschiv şi Nilă se opri mai mult şi făcu nenumărate cruci. Apoi ieşi în tindă, stinse lampa şi se întoarse în pat pe nesimţite. Afară, cu toate că ploua, cocoşii porniră să cânte a treia oară.