Capitolul 26

Paraschiv Moromete stătuse doi ani de zile în armată, dar nu-şi aducea aminte ca cel puţin într-o singură dimineaţă să se fi simţit atât de rău din cauza goarnei care suna deşteptarea, cum se simţea acasă când tatăl său trezea pe toată lumea cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruinţă şi pe fiecare în parte, să se scoale în sus. Se întâmpla uneori ca în ziua care venea să nu fie nimic de făcut, nimic de lucrat; cu toate acestea, Paraschiv auzea cu groază acelaşi glas înfundat şi stăruitor care punea în mişcare toată casa; era un glas care la început nu chema pe nimeni pe nume şi de aceea era atât de chinuitor; intra în ureche şi turbura odihna dulce a somnului, fără să fie însă aspru ori hotărât; plutea în aer şi se prelingea în ureche dureros: „Mă, n-auzi? Scoal’ în sus!” Doar atât se auzea la început, după care se făcea tăcere. Abia într-un târziu se auzea iarăşi, în acelaşi fel, tot aşa de îndepărtat şi fără nume: „Mă, n-auzi? Scoal’ în sus, mă!” Şi după câteva clipe de tăcere, se adăuga: „Scoal’ în sus c-avem treabă”. Şi iarăşi se făcea tăcere. Şi din nou, după multă vreme, glasul relua necruţător: „Scoal’ mă, în sus, n-auzi? Avem o groază de treburi.” Nimic, însă; tăcere deplină! Nu se mişca nimeni. Atunci glasul întârzia mult timp, căutând nu se ştie ce şi deodată striga pe cineva pe nume, striga de astă dată cu asprime, cu o hotărâre neaşteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, cu un ce încordat, ca şi când s-ar fi întâmplat o nenorocire: „Bă, Nilă-m’! Bă, Nilă-m’! Bă, n-auzi? Bă, Nilă-m’!” Cel strigat sărea ars, ca atins cu fierul înroşit. Buimac bolborosea crâncen: „Ce e, bă, ce?! Ce?!” Atunci se auzea din întuneric un răspuns uluitor de blând, de simplu şi de omenos: „Scoal’ în sus c-avem treabă!”

Deşi dormise puţin, Paraschiv se sculă totuşi o dată cu toată lumea; pentru întâia oară însă, glasul tatălui se vedea că răscolea în el ura cea mai neagră; nu se dădu jos din pat numaidecât, aşa cum se întâmpla de obicei.

— Ce-ai, mă, de ce ne scoli? N-auzi că plouă afară? mârâi el fără teamă, ceea ce făcu ca foşnetele şi trosniturile de oase ale celor ce se sculau să se oprească.

Moromete nu zise nimic, cu toate că asemenea vorbe spuse cu un astfel de glas nu fuseseră niciodată rostite în faţa lui. El se ridică doar pe jumătate în pat şi în liniştea care se făcuse întrebă cu o bunăvoinţă de neînţeles pentru situaţia în care se afla puterea lui de tată:

— Ce-ai spus, mă, Paraschive? Ce zici că ai spus?

Auzind un astfel de glas, Paraschiv se porni deodată mânios şi nestăpânit:

— Ce tot ne scoli de pomană cu noaptea în cap? Mai lasă-ne dracului să dormim! În fiecare dimineaţă: „Mă, n-auzi? Mă, n-auzi? Scoal’ în sus c-avem treabă!” Ce treabă avem?

Paraschiv tăcu o clipă: apoi se adresă lui Nilă:

— Stai, acilea, boule, unde te ridici? Nu vezi că plouă?

Nimeni dintre copii nu înţelegea ce se întâmpla cu tatăl lor. Totdeauna când se răzvrătea cineva în casă, din nepăsător şi liniştit cum era, tatăl deodată ridica un pumn în aer şi răcnea: „Bă! Smintitule! Te omor!” Răcnetul acesta înţepenea aerul, făcea să piuie creierul celui răzvrătit, iar groaza îi spulbera nemulţumirea ca şi când n-ar fi fost.

Astăzi, în faţa revoltei lui Paraschiv, se pare că Moromete dădea înapoi: tăcea. Paraschiv bolborosi iar din aşternut:

— Am ajuns bătaia ta de joc; după ce că ţi-am muncit o viaţă întreagă, nici să dormim nu ne laşi!

Moromete răspunse fiului; glasul lui nelinişti pe mamă şi pe fete; era un glas blând, poate chiar fricos:

— De, mă, Paraschive, zic şi eu că să vă sculaţi! Că avem treabă. Dar dacă ţi-e somn, dormi, de! Poţi să dormi! Şi după ce vorbi astfel se adresă fetelor: Sculaţi-vă voi şi lăsaţi-l să doarmă. O fi ostenit, săracul, a tras la jug toată noaptea!

Batjocura însă nu prea mai avea tărie, mai ales că Paraschiv răspunse numaidecât, devenind ameninţător:

— Să prinz eu pe cineva că trage aşternutul; îi umflu botul!

Nimeni nu mai spuse nimic. Ca niciodată însă, Moromete se dădu întâiul jos din pat şi începu să se îmbrace, mama şi fetele săriră şi ele. Afară se făcuse ziuă de mult.

Nilă se ridicase în capul oaselor şi nu ştia ce să facă: să asculte de fratele lui mai mare, ori de tatăl său. Stătea ca o momâie în aşternut, căsca şi se scărpina. Moromete îl îndemna cu blândeţe:

— Hai, Nilă, dă-te jos! Să te duci şi să mai dai cu ţesala peste caii ăia! Uite, s-a oprit ploaia, trebuie să mergem la moară!

— Stai, mă, acilea, nu fi prost! bolborosi Paraschiv lovindu-l cu cotul în burtă.

Moromete se îmbrăcă în tăcere. Tot în tăcere, după ce se îmbrăcă, ieşi afară din casă. Ieşind, el lăsă uşa deschisă.

După plecarea tatălui, Paraschiv se dădu jos din pat, deşi mai înainte ameninţase că are să-l lovească pe cel care o să tragă aşternutul: arăta obosit şi parcă încreţit, îmbătrânit. Tăcerea duşmănoasă din jurul lui se pare că îl răscoli rău, pentru că dându-se jos din pat el întinse o mână spre uşa lăsată deschisă de tatăl său şi o trânti cu toată puterea în canaturile ei.

Zgomotul făcut fu neaşteptat de violent şi ochiul crăpat al unui geam se desprinse din ramă şi căzu dincolo, spărgându-se cu un zornăit care nu suna a bine.

Catrina nu se mai putu stăpâni. Galbenă la faţă, ea îl măsură pe fiu de sus până jos şi îl huidui scurt cu un glas întunecat:

— Huo! La oase! Sparge, mă! Trânteşte!

Paraschiv răspunse numaidecât cu un glas îngroşat de ură:

— Sparg! Le-ai făcut tu? E ale tale?

— Du-te, Ilinco, şi cheamă-l pe ăla de afară! porunci mama. Ieşi afară şi strigă-l să vie încoace.

Fata cea mică ieşi repede din casă. Numaidecât după aceea i se auzi glasul pe prispă, chemând:

— Tată! Ia vino încoace! Hai repede încoace.

Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi se uita mohorât la ciorapii lui uzi, plini de noroi. Într-o vreme bolborosi veninos:

— Cheamă-l încoace, crezi că mi-e frică de el! Ehe! a trecut vremea aia!

Într-adevăr Ilinca se întoarse în casă şi adeveri:

— Nu ştiu ce tot face în grădină, că nu vrea să vie!

— I-ai spus ce fac ăştia aici? strigă mama. Du-te şi spune-i, ce vii aici ca proasta! Ieşi afară!

— I-am spus! răspunse fata dârz.

— Şi acu’ ce te uiţi? Treci în tindă şi aprinde focul! Nu mai sta aici între ăştia! Niculae, ieşi afară pe prispă!

Niculae şi Ilinca ieşiră din odaie. Nilă stătea încă în pat, se uita la cei din casă, se scărpina şi rânjea prosteşte; rânjea şi el batjocoritor, simţind că s-a terminat cu puterea tatălui. Totuşi, rânjetul lui se stinse de ruşine când mama îl pironi cu privirea şi îi spuse:

— Şi tu ce-ţi arăţi colţii, Nilă, îţi pare bine că ai ajuns stăpân? O să ne ducem de aici, să rămâneţi voi cu tat-tău, să vă mănânce câinii!

Paraschiv, auzind-o vorbind astfel, mârâi:

— Unde o să vă duceţi? La văgăuni?

La văgăuni însemna locul plin de gropi de la marginea satului unde mureau sau erau omorâte animalele bătrâne.

— Nu ne lasă el Dumnezeu, răspunse mama cu obidă amară. O să fie vai de capul vostru, că mi-aţi mâncat sufletul, câinilor!

— Hai, mamă, vezi-ţi de treabă! spuse Tita liniştită. Te iei după capul lui?

Paraschiv se uită la sora lui cu îngăduinţă, ca la o muscă, şi buzele lui împletite se întinseră a veselie; el aruncă ciorapii murdari sub pat şi porunci fetei:

— Ia bagă tu mâna în lada aia şi dă-mi aici nişte ciorapi curaţi, dacă vrei să nu-ţi cârpesc una după ceafă.

Lada aceea era comoara casei; Paraschiv, Nilă şi Achim fuseseră învăţaţi de tuşa lor, încă de mici, să creadă că înăuntrul lăzii se găseşte toată munca lor; că acolo ar fi ascuns mama lor vitregă şi surorile vitrege toată averea; că lada are fundul înţesat de icuşari şi mamudele, de bani de aur şi de argint. Era încuiată cu un lacăt destul de mare şi în afară de fete şi mama lor nimeni nu umbla în ea; pe fundul ei se aflau într-adevăr icuşari şi bani de argint şi anume doi icuşari şi trei lei monedă măruntă în valoare de o mie de lei.

Auzind glasul poruncitor şi obraznic al fiului vitreg, femeia o înghioldi pe fată cu pumnul:

— Ieşi şi tu afară d-aici! Nu mai sta aici!

Tita nu mai spuse nimic şi se îndreptă spre uşă; atunci Paraschiv lăsă din mână ciorapii lui murdari de noroi, se ridică de pe scăunel şi se apropie de ladă. Apropiindu-se, el apucă lacătul în mână şi îl răsuci cu putere; se auziră pârâituri de lemn care plesneşte. Fata tresări şi se aruncă asupra fratelui, vrând să-l dea la o parte. Paraschiv o îmbrânci cu o mână, iar cu cealaltă răsuci balamalele, le smulse din lemnul lor învechit, trase de ladă răsturnând maldărul de covoare de deasupra şi deschise capacul. În clipa când vârî mâna înăuntru fata se repezi iarăşi la el; de astă dată ea se agăţă de capac furioasă şi cu atâta violenţă, încât Paraschiv, prins cu mâna înăuntru, scoase un urlet. El se răsuci strâmb, îşi scoase laba de sub capac şi o plesni pe fată drept în obraz. Tita încercă în aceeaşi clipă să-i întoarcă lovitura, dar Paraschiv o izbi iarăşi, de astă dată în cap, făcând-o să se clatine, şi pentru că fata nu se lăsa, căutând să-l izbească şi ea, Paraschiv o trânti în mijlocul casei. Răzbită de lovituri, Tita încercă să apuce un scăunel, dar Paraschiv i-l smulse cu uşurinţă şi-i plesni o labă peste ochi. Cu toate loviturile primite, fata nu scoase nici un cuvânt, nu strigă şi nu se vaită; se ridică de jos şi se agăţă din nou de capacul lăzii. Obrajii îi ardeau ca focul şi din ochi îi ţâşneau fulgere de ură. În acest timp, Catrina ieşise de câteva ori afară şi strigase zadarnic spre grădină.

În casă, Paraschiv reuşise să răscolească în ladă şi să scoată din ea mai multe perechi de ciorapi. Când, în cele din urmă, Moromete deschise uşa tindei şi intră în odaie, Paraschiv tocmai îşi trăgea unul din ei peste talpa noroioasă a piciorului; ciorapul era însă prea lung, era femeiesc, căputa lui trecea dincolo de genunchi şi Paraschiv nu ştia ce să facă cu el, să-l îndoaie pe gleznă sau să-l tragă în sus pe toată lungimea lui. Din pat, Nilă se uita la el cu veselie.

Moromete închise uşa încet şi rămase nemişcat lângă ea; el văzu teancul de pături şi covoare răsturnate, îl văzu pe Paraschiv încălţându-se cu ciorapi albi şi curaţi, o văzu pe Tita cu chipul umflat de lovituri şi pe femeie plângând încet; îşi întoarse privirea spre pat şi îl văzu pe Nilă aşteptând în aşternut. Se desprinse de lângă uşă şi-şi îndreptă privirea spre femeia lui. Între timp Niculae şi cu Ilinca intraseră şi ei în casă.

— Ce e cu voi?! întrebă Moromete.

Nimeni nu-i răspunse. Moromete întreba pe toată lumea, dar se uita nedumerit spre femeie.

— Uite unde am ajuns, se auzi glasul mamei, întrerupt de sughiţuri. De ani de zile ţi-am spus mereu: Ilie, Ilie, trece-ne nouă, ăstora, jumătate de loc de casă, să ne facem noi cocioaba noastră şi să-i lăsăm pe ei aici. Că după ce că i-am crescut şi mi-au mâncat sufletul, acuma sar cu pumnul să mă omoare!

Omul se apropie de femeie şi îi puse mâna pe umăr cu sfială:

Fata cea mare nu se mai putu stăpâni şi ţipă ascuţit:

— Ce tot mai întrebi, nu vezi? Întrebi de pomană! Parcă nu vezi!

Strigătul fetei clocotea. Moromete întoarse capul spre ea şi o privi adânc. Fata tremura din tot trupul. Ea strigă iară cu încordare, fără să ia în seamă privirea tatălui:

— Măcar dacă ne-ai fi spus dinainte, ne luam cămaşa pe noi şi plecam! Să nu ne laşi bătaia lor de joc!

Nu apucă să termine cuvintele din urmă, Moromete ridică mâna şi cu dosul palmei o izbi peste obraji cu toată puterea. Toată lumea tresări. Paraschiv ridică fruntea şi se uită cu un aer tâmpit la tatăl său. O umbră de teamă îi trecu peste chip. Lovitura o înspăimântă rău pe fată; ura şi furia care îi ţâşneau din priviri se stinseră ca şi când n-ar fi fost şi în locul lor apăru groaza.

Moromete se întoarse spre femeie şi o întrebă iar cu acelaşi glas stăpânit şi care părea blând şi sfios:

— Spune, Catrino, ce ai tu? Spune, n-auzi? Vorbeşte o dată!

Pentru că mama nu răspunse, omul o izbi cu pumnul în cap de două ori, întrebând-o mereu ce are, să-i spună ce vrea. Ciudat însă: înainte de a fi lovită, ea plângea; întâiul pumn o făcu să plângă şi mai tare, dar la al doilea, deodată tăcu cu desăvârşire. Moromete îi dădu al treilea pumn; la cel de al treilea, mama se lăsă în jos lângă pat, se ghemui cu capul între genunchi şi încetă chiar să mai sufle.

— Ce, tu n-auzi? Ce e cu tine? Ai amuţit?

După ce rosti aceste cuvinte întoarse spatele la toată lumea şi vru să iasă. În casă izbucni atunci deodată un plâns sfâşietor, greu de obidă şi de nedreptate, plâns care îl făcu pe om să-şi răsucească umerii şi să ameninţe iar:

— Haide-hai! Tito! Pesemne că nu te doare!

În acest timp, Paraschiv se hotărâse să ridice totuşi ciorapii în sus peste pantaloni. Nilă se uită la el foarte intrigat; îi şi spuse chiar, în clipa când Moromete deschise uşa să iasă:

— Bă, Paraschive, trage-i sub pantaloni, peste izmene, că râde dracului lumea de tine!

Aceste cuvinte îl opriră pe tată să iasă. El începu chiar să-şi facă o ţigară, în timp ce fata plângea şi urla chinuită de necaz şi de ură neputincioasă; ceilalţi, în afară de Paraschiv şi Nilă, tăceau înspăimântaţi. Moromete linse ţigara de la un cap la altul, o înfipse între buze şi murmură:

— Dă-i un foc, Niculae!

Băiatul ţâşni ca un glonţ şi se întoarse cu vătraiul plin de spuză şi de tăciuni. Moromete aprinse, trase un fum şi puse iar mâna pe clanţă să iasă afară. În tăcerea în care nu se auzea decât plânsul rupt al fetei, Moromete se adresă celor doi cu un glas părtinitor şi spuse:

— Paraschive, Nilă, veniţi cu mine în coşar! Ploaia asta a înmuiat acoperişul, mi-e frică să nu se dărâme!

Paraschiv se uită la tatăl său şi murmură cu nepăsare:

— Lasă-l să se dărâme!

Apoi se ridica de pe scăunel şi izbi pământul cu picioarele să-şi scuture bocancii de noroiul uscat. Noroiul însă se crăpă fără să cadă şi atunci Paraschiv mormăi:

— Ia dă-mi, mă, ăsta micu, o treanţă!

Niculae, speriat, se uită în toate părţile, neştiind ce să facă; se uită întâi la tatăl său, dar tatăl tăcea, apoi la maică-sa, după aceea la surori.

— Dă-mi, mă, o treanţă, surdule! bolborosi Paraschiv. Ce te uiţi?

Niculae se vârî sub pat, merse de-a buşilea până după sobă.

— Nilă, se auzi glasul lui Moromete blând, tu ce mai stai de pomană? Hai cu mine că s-au rupt căpriorile coşarului!

Nilă răspunse şi el nepăsător, căutând să semene în totul cu fratele său mai mare:

— Dă-le dracului de căpriori!

Moromete le explică:

— Dă-le dracului nu e greu de zis, dar vine pe urmă şi se dărâmă coşarul! Ce-i faci atunci? De unde iai altul!

Nilă nu îndrăzni să mai spună nimic şi atunci Paraschiv îl ajută: el se întoarse într-adins cu spatele la tatăl său şi în aşa fel încât se vedea limpede că mişcarea aceasta ţinea loc de răspuns. Moromete se uită liniştit la spatele fiului, măsurându-l din ceafă şi până la călcâi, după care spuse cu glas senin şi împăcat, dezvinovăţindu-se:

— Ce să-i faci! Au putrezit, în fiecare zi se strică! Ba aia, ba ailaltă!…

Paraschiv se întoarse şi răspunse sâcâit, cu dispreţ:

— Lasă-ne bă, în pace, că nu mergem!

Auzind acest răspuns, Moromete se întoarse spre uşă şi apăsă pe clanţă. Nimeni nu putu să-i vadă faţa; i se auzi totuşi după câteva clipe glasul, indiferent, poate puţin descurajat, lipsit de nădejde:

— Treaba voastră! Să nu ziceţi că nu v-am rugat şi nu v-am tras de mânecă!

După care omul deschise uşa încet, trecu pragul şi ieşi în tindă; ieşind în tindă, el închise uşa cu grijă şi cu chibzuială mare, în aşa fel că toţi cei din casă văzură cum se ridică limba clanţei în sus, apoi se lasă în jos aşezându-se cuminte în cleştele ei.