Capitolul 27

După ce omul ieşi, mama se ridică de lângă stinghia patului şi începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu şi în acelaşi timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se sclifosea şi nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se întindea sub aşternut şi se scărpina pe toate părţile. Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi începuse să-şi cureţe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.

Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce aranja paturile şi covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieşi în tindă şi de acolo cei din casă o auziră plângând mereu în faţa vetrei, plângând mai adânc şi mai afâşietor decât până acum: se simţea că loviturile primite peste chipul ei, de la frate şi de la tată, îi atinseseră adânc inima şi rana sângera fără oprire; cu cât plângea mai mult şi cu cât durerea se făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simţea că fata doreşte să plângă şi mai mult până la disperarea cea mai neagră, lucru care se şi întâmplă şi care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat, şi să rămână încremenit, ascultând. Într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca şi când ar fi fost chinuită cu fierul roşu.

Mama ieşi în tindă şi la început o certă scurt, vrând s-o potolească:

— Taci din gură! Fată mare eşti tu? Ce e ambiţia asta? Plângi din ambiţie!

— Ce i-am făcut eu lui?… De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-am făcut? De ce-a dat?

Nu se ştia cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg…

— Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui. Că te-a făcut şi a pătimit cu tine!

Fata îşi încleşta pumnii în aer şi se chinui greu, rugându-se ca în faţa altarului:

— Du-te, mamă… lasă-mă… lasă-mă!…

Şi pentru că mama nu pleca şi încerca s-o apuce de umeri şi s-o mângâie, fata începu să tremure:

— Du-te d-aici şi lasă-mă! Mai bine nu m-ai fi făcut… lasă-mă! Du-te! O! O! O! Lasă-mă! Du-te!

Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei şi întrebă apăsat:

— Ce-are, Catrino, a înnebunit?

Mama se făcu că nu aude şi nu răspunse. Moromete tăcu câteva clipe, apoi strigă uşor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care întrebase mai înainte:

— Bă, Nilă-m’!

Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere:

— Bă, Nilă-m’!

— Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu acelaşi „bă” de mai înainte.

— Hai, sunteţi gata? continuă Moromete prins parcă de o mulţime de treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus grâu în saci şi mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în seară…

După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete lăsă fruntea în jos şi începu să aştepte. Aşteptând, el începu să caute prin buzunarele flanelei, să-şi răsucească o ţigare. Scoase o bucăţică de ziar şi încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foiţe, dar degetul gros deodată porni să tremure şi hârtia se strică. Omul se stăpâni şi vru totuşi să-şi facă de ţigare, însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri şi din spinare. Deodată trupul lui ţâşni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc întins prea mult; din tindă, mama îl văzu şi nu se putu stăpâni să nu exclame cu groază:

— Haiti! Ilie, stai la-n loc!

Moromete se opri şi spuse apăsat:

— Nu mai plânge, fato, că te omor! Nu-ţi fac altceva! Te omor!

Moromete îşi schimbă apoi din nou glasul şi de acolo de pe prispă chemă aproape duios:

— Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la moară!

După aceea nu mai aşteptă răspunsul. Intră în tindă şi se opri lângă scara podului. Sub scară, în colţ, se aflau rezemate de zid o grămadă de unelte: un topor mic de tăiat lemne, cârpătorul de băgat pâinea la copt, un răşchitor mic şi un par de pus porumbul în brazdă. Moromete luă parul, îl piti la spate să nu se vadă şi intră în casă. El deschise şi închise uşa în aşa fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea în mâna dinapoi: făcea mişcări sfielnice şi dacă un străin l-ar fi văzut cum închidea uşa, ar fi crezut că omul se teme grozav să nu spargă ceva, ca şi când lucrurile pe care punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte fragil.

Când îl văzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios:

— Hai, bă, ce tot intri şi ieşi p-acilea?! N-auzi că nu venim? Mai du-te şi singur!

Moromete se lipi de uşă şi se dezvinovăţi numaidecât. Glasul însă îi tremura, cuvintele abia fură auzite:

— De, măi Paraschive, ziceam şi eu că…

Paraschiv, care stătea cu fruntea în pământ şi îşi curăţa bocancii, îl întrerupse aţâţat, fără să bage de seamă, sau să audă cum uşa scârţâie din când în când din cauza spinării şi umerilor omului care tremurau:

— Ce ziceai, mă? Ce ziceai? Nu-ţi mai răci gura de pomană!

— Tu eşti mă cuminte, Nilă, spuse tatăl cu blândeţe. Hai, dă-te jos din pat şi treci încoace!

Ruşinat, Nilă se posomori, dar nu răspunse şi nu se mişcă; se vedea că şi în el este ceva potrivnic (ceva prostesc însă, necugetat, deoarece nu răspundea nici într-un fel chemărilor tatălui), tăcea şi nu se mişca. Paraschiv se îndârji, simţind slăbiciunea fratelui mai mic, izbucni aruncând fulgere întunecate din priviri spre tatăl său:

— Da, Nilă e mai cuminte! V-a convenit vouă o viaţă întreagă cuminţenia lui. Toţi l-aţi pus la ham şi i-aţi dat cu biciul! În locul lui… hm!… Ştiu eu ce v-aşi face! A muncit ca un bou să vă ţie pe voi! Ce stai, mă, prostule, acolo în pat? Pune mâna şi scoate din lada aia şi du-te şi vinde şi cumpără-ţi haine! Umbli desculţ şi cu izmenele rupte în c… şi lada zace înţesată cu crepdeşin!

Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer şi îşi făcu vânt. Paraschiv văzu, dar în clipa aceea nu înţelese despre ce era vorba; se uită cu neîncredere la parul ridicat în aer şi când primi lovitura în cap ridică zadarnic coatele în sus; se prăbuşi de pe micul scăunel şi se întinse la pământ cu o expresie de mare uimire pe chip.

După ce îl lovi, în timp ce Niculae şi Ilinca ţipară îngroziţi, Moromete se întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă răspunse scurt, înspăimântat dintr-o dată:

— Aoleu, tată!

Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva clipe în aer, dar, ca şi când Moromete ar fi reflectat repede în aceste clipe, lovitura totuşi porni, abătându-se însă de la direcţia ei, capul, şi înfigându-se înăbuşit în spinare. Nilă se făcu ghem şi întinse mâinile să se apere, strigând mereu cu groază mare:

— Aoleu tată! Nu da! Nu mai fac!

Moromete îl lăsă, nu pentru că îi era milă, ci ca să se întoarcă spre Paraschiv. Se întoarse şi începu să-l lovească rar şi adânc pe unde nimerea. Loviturile îl dezmeticiră pe Paraschiv: el încercă să se ridice, să se împotrivească. Parul însă îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele picioarelor, oasele şoldurilor. Gemea înfundat, se tăvălea pe jos şi trupul lui de om în toată firea, întins şi făcând mişcări deşucheate, îi speriară pe copii.

Niculae începu să clănţăne din dinţi. Catrina năvăli în tindă şi se agăţă de braţul bărbatului; ea vorbi apăsat, cu un glas coborât, cu o neaşteptată linişte şi hotărâre:

— Ilie, nu te potrivi! Nu ţi-e ruşine să dai în ei?

Tocmai în acest moment Paraschiv se ridică în picioare şi clătindu-se greu izbuti să apuce în mâini parul tatălui. El vorbi gros, cu un glas turbure, abia ţinându-se pe picioare; lovitura în cap îi luase de la început orice putere de împotrivire.

— Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el.

Moromete întrebă cu încordare, gâfâind:

— Mai faci?

Paraschiv nu răspunse.

— Mai faci? repetă Moromete.

— Nu mai fac! se auzi răspunsul.

Dar nu era al unui om treaz.

Moromete aruncă deodată parul la pământ şi prea îndelungata lui stăpânire de sine se desfăcu într-un urlet:

— Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti!

Apoi se întoarse spre Nilă, care între timp sărise din pat şi se ghemuise într-un colţ:

— Şi tu, Nilă? Tu, mă? E lume care alergă din zi şi până în noapte pentru un pumn de făină! Şi voi ca nişte câini! Ca nişte câini turbaţi săriţi unul la altul! Vă omor! Cu-i nu-i place la târla mea, să se ducă! Să plece!

Moromete, după ce urlă astfel cu ochii ieşiţi din cap, făcu un pas repezit şi lung şi porni spre uşă. Apucă de clanţă violent şi vru să se ducă, dar din tindă se întoarse la fel de vijelios cum ieşise şi continuă să urle:

— Atâta timp cât mă vedeţi că trăiesc, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământul de la ciocoi ca să trăiţi voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi am plătit mereu, n-am vândut nici o brazdă şi acum săriţi la mine şi la ăştia, că v-am furat munca voastră! Pământul rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a lui Bodârlache că avea pământ mult şi te-ai făcut de râs. O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine!

Cuvintele din urmă fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-o răguşeală stinsă şi neputincioasă. Omul era de nerecunoscut.

— Ce v-am făcut eu vouă şi ce nu v-am dat, Paraschive şi Nilă? Nu s-a muncit şi nu s-a împărţit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu mai mult dacă atâta e? Vreţi să mă jupuiţi pe mine de piele? An de an am dat din colţ în colţ când intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să nu vând din pământ! Am trăit cu toţii desculţi şi dezbrăcaţi, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreţi voi de la mine, nenorociţilor? Să ies la drumul mare şi să jefuiesc? Să iau vita omului din bătătură şi să mă ţin de procese ca alţii? Asta vreţi voi?

Şi cu aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. Se aşeză pe pat şi începu să clatine din cap la dreapta şi la stânga, cu ochii lucioşi, parcă desfigurat. „Vai ce nenorocire, o, ce lucru groaznic!… „ Dar nu mai avea putere să spună aceste cuvinte. Îşi ridică braţele spre cer şi le lăsă izbindu-şi cu ele genunchii. În curând nu se mai putu îndura nici pe sine, se ridică şi ieşi. Năucit, Nilă se luă după el şi îl ajunse pe prispă:

— Acum unde te duci?

— O, mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă! îi răspunse. Mă duc să mă laud!