Capitolul 5

În dimineaţa plecării la seceriş, Birică pricepu în sfârşit ce era cu Polina la ce se gândise ea în ziua aceea când, întorcându-se de la văgăuni cu pământ, spusese că au să-şi ridice casă fără să vândă nici un fel de jumătate de pogon: nici mai mult, nici mai puţin decât ca întreaga familie să meargă cu ea la seceriş pe locurile ei, să pună astfel mâna pe grâul de pe pământul care i se cuvenea de la părinţi şi din vânzarea lui să-şi ridice casă.

Birică-tatăl o auzi cel dintâi spunând aceste cuvinte, dar nu socoti că merită să le dai vreo atenţie. Între timp el înhămase caii. Căruţa aştepta în bătătură. Unul din copii deschise poarta şi tatăl se urcă pe cutia căruţei şi spuse cu glasul lui gros şi căptuşit de ani:

— Gata! În căruţă! Vedeţi să nu fi uitat ceva.

Atunci Polina se apropie de cai şi-i apucă de zăbale; ea se adresă bărbatului ei care se apropiase şi el de căruţă:

— Ioane, tu ce faci? N-auzi ce zic eu, să mergem întâi să secerăm la noi?!

Aceste cuvinte i se părură socrului cu totul prosteşti şi din nou se făcu că nu le-a auzit. Câţiva dintre copii se uitară nedumeriţi la cumnata lor. Birică însă îşi privi nevasta cu atenţie şi rămase nemişcat lângă răscrucile cailor. El învăţase s-o cunoască destul de bine pe Polina lui şi nu i se părură deloc prosteşti cuvintele ei.

— Haide, mă, păzea de acolo! Te sui în căruţă, sau ce faci? zice Birică-tatăl cu un glas surd, adresându-se norei.

Polina se prefăcu şi ea că n-aude ce zice socrul. Continua să se uite stăruitor la bărbatul ei. Tatăl apucă hăţurile şi învârti biciul. Caii porniră. Birică se smulse din loc şi sări în căruţă. Atunci Polina apucă strâns de zăbale şi trase. Caii tropăiră pe loc şi se opriră. Mama rămăsese înlemnită pe prispa casei. Unul din băieţi se ridică în picioare în căruţă şi strigă:

— Hei, cumnată, ce e cu matale?

Polina răspunse cu blândeţe:

— Stai niţel! Sunteţi surzi?

Deşi era liniştită, avea un glas care îi făcu pe toţi să se ridice din căruţă şi unii chiar să sară jos. Birică sări şi el de pe cutia căruţei şi se apropie de nevasta lui. O întrebă:

— Ce e, fă?

— Să mergem întâi la noi să secerăm, că e grâul mai mare şi mai copt, răspunse Polina.

— Care la noi? întrebă Birică puţin cam supărat. Eşti nebună? Sui-te în căruţă că se face prânzul!

— Hai, mă! Hai, mă! Dii! strigă tatăl înfuriat, învârtind biciul pe deasupra cailor, dar Polina apucă iar de zăbale:

— Tată, n-auzi să stai?

— Ce vreai, mă, tu asta? Acu’ îţi dau una cu biciul! La cine strigi tu aşa?

Tânăra nevastă, când îl auzi, se făcu galbenă. Dădu drumul zăbalelor şi se trase în lături. Se apropie de bărbatul ei. Căruţa porni. Birică vru să se urce, dar femeia îl chemă:

— Ioane, n-auzi să stai?

Birică o privi în treacăt, se urcă pe loitră şi spuse cu asprime:

— Urcă-te odată, ce dracu tot cauţi ceartă?!

— Ioane, unde te duci? Vezi să nu te duci de tot! zise atunci Polina.

Ea înfrunta acum ceea ce de obicei nu înfruntă femeile decât foarte târziu. De pe prispă mama-soacră socoti că n-ar fi rău ca băiatul ei să-i tragă câteva Polinei, s-o înveţe să nu mai poruncească peste el.

Polina aştepta şi ea acelaşi lucru, dar avea o privire care nu spunea nimic bun. Birică se dădu jos din căruţă şi apropiindu-se de ea ridică pumnul.

— Vreai să dai în mine? îl preveni ea.

— Fă!

Dar nu lovi. Lăsă pumnul jos. Porunci:

— Hai la deal!

Femeia răspunse scurt, fără teamă, dar totuşi supusă:

— Nu merg la deal!

— Atunci ce vrei?

— Hai la mine la deal!

— Ce, eşti nebună?

— Dacă nu mergi tu, mă duc singură. Eu am dreptul meu. Mie îmi trebuie dreptul meu, dacă e vorba că sunt măritată.

— Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac de râs în sat că mă bat pentru averea ta.

— Ba să te baţi, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care parcă piui în liniştea dimineţii. Sunt muierea ta şi am dreptul la zestre. Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te baţi cu el.

Din glasul şi mânia ei se vedea pe de altă parte cât de mult ţinea ea la el. Birică izbucni şi el întărâtat:

— Fă, tu eşti sărită din balamale? Cum o să viu să secer pe locurile lui tac-tău?

— Să vii cu mine şi să seceri acolo! Secerăm grâul nostru pe care ai să-l cari pe urmă cu căruţa în arianoastră!

— Să sară ăla cu parul!

— Să sari şi tu cu parul!

De astă dată Birică îşi ieşi din minţi, o înjură şi-i spuse că nu e vorba de par, ci de jandarmii cu care tatăl ei are dreptul să vină. N-ar vrea cumva să se bată şi cu jandarmii?

— O să vedem noi atunci ce e de făcut, răspunse Polina mai domolită, în timpul acesta căruţa ieşise în drum şi se oprise acolo.

Toţi copiii ascultau. Unii se dăduseră jos, se apropiaseră şi se uitau. Bătrânul ascultase şi el înmărmurit. Când schimbul de cuvinte luă sfârşit, sări şi el din căruţă şi se apropie de cei doi, dar fiul îl opri:

— Ia nu te amesteca, tată, lasă-mă dracului în pace!

Bătrânul dădu din umeri, se întoarse şi familia plecă. Birică şi Polina rămaseră. Îşi luară secerile pe umăr şi porniră amândoi spre locurile lui Tudor Bălosu. Pe drum, Polina îşi spuse din nou că nu se poate ajunge la o înţelegere cu tatăl ei dacă au să stea şi să-l aştepte pe el să se împace. Ea îl cunoştea bine. Pământul trebuie luat cu forţa. Birică îi răspunse că orice lucru se poate lua cu forţa cum ar fi să zicem un cal, o căruţă, o vită; îl iai cu forţa şi îl duci cu tine. Dar pământul n-ai cum să-l iai. Pentru pământ trebuie forme la notariat şi numai atunci poţi să zici că e al tău. Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea-aminte cât e ea de proastă când îşi închipuie că nu s-a gândit în toate felurile la situaţia lor. Polina răspunse că ştie ea de forme, chiar mai mult decât crede el. Şi anume că dacă te foloseşti de, un lucru, mai mulţi ani şi aduci pe urmă martori că atâţia ani lucrul acela a fost al tău, poţi să-i faci formecă e al tău chiar dacă ăla nu vrea. Birică îşi descreţi fruntea şi spuse cu multă mirare şi admiraţie că, zău, a dracului naţie de muiere mai este ea. Polina se făcu roşie auzindu-l cum o laudă şi îi răspunse că cu alde tat-său ea şi-a luat gândul de la omenie. Nu trebuie să se mai strice omenia pe el. Cât a fost fată mare nu i-a cumpărat nici o aţă, nici un petic, a umblat desculţă la horă; el, Birică, cunoaşte şi el bine povestea asta. Ar trebui să înţeleagă că altceva nu mai e de făcut. Merseră mult în tăcere şi el nu-i răspunse decât târziu. Îi atrase luarea-aminte că tatăl ei îl poate da în judecată. Îl dă în judecată şi iese rău. Polina îl întrerupse spunând că asta n-are să îndrăznească el s-o facă. Ea s-a măritat şi are dreptul la pământul pe care l-a muncit. Şi dacă tatăl ei are să le facă proces, are să aibă şi ea grijă să-i scoată procesul pe nas.

— Cum de nu înţelegi tu, Ioane, că trebuie să-l faci pe tata să tremure când ţi-o pomeni numele! Pe marginea satului să te ocolească, când te-o vedea! Să vezi tu atunci cum îi trece lui cheful să se mai bucure de zestrea mea!

Birică o înjură pe nevasta lui liniştit şi supărat, dar cu glas bun şi cald, ca şi când ar fi mângâiat-o, şi îi răspunse că abia acum înţelege el ce e cu ea şi anume că ei nici prin cap nu-i trece să trăiască fără pământul de la tatăl ei.

— Dar ce credeai? zise ea, şi apoi tăcu şi-şi lăsă pleoapele peste ochi.

Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi tot timpul tăcută. Cine ar fi văzut-o călcând alături de el, cu o jumătate de pas în urma lui şi cu pleoapele lăsate peste ochi, ar fi crezut că cine ştie ce palme i-o fi tras bărbatul; arăta acum supusă şi blândă. Se făcuse înţeleasă.