Capitolul 4

În ziua când Boţoghină îi dăduse fiului său secerea în mână, băiatul, care avea atunci zece ani, se uitase la tatăl său nedumerit:

— Şi de cai cine o să aibă grijă? întrebase închipuindu-şi că problema cailor e fără soluţie.

— De cai o să aibă grijă Irina, răspunse tatăl cu simplitate.

Vatică făcuse ochii mari:

— Irina?! Păi are s-o calce pe picioare, tată.

Boţoghină îl apucase atunci pe fiu de umeri şi îl silise să stea jos cu umerii drepţi.

— Ia stai aşa! Ţin-te bine. Ţine grumazul încordat! Şi spinarea.

Apoi îi apucase în palme rotunzimea umerilor încă plăpânzi şi se lăsase greu pe gâtul fiului. Ambiţios Vatică rămăsese drept, simţind că e vorba să-i fie încercată puterea. Boţoghină începuse să râdă:

— Ia te uită ce măgar! Ar fi în stare să mă ducă în ciuş. De anul trecut ar fi trebuit să te pun la secere. Eşti bun de secere!

Irina avea atunci şapte ani şi Vatică a fost foarte mirat când a văzut cu câtă grijă se feresc caii să n-o calce pe sora lui pe picioare. Uneori Vatică încremenea când Irina se aşeza ca un nod între ei şi începea să-i împiedice la picioare. Caii stăteau liniştiţi până ce fetiţa se ridica de lângă ei, apoi ridicau picioarele din faţă, împiedicate, şi săreau un pas mai încolo, sforăiau şi începeau să pască. Vatică striga de departe cu secerea în mână:

— Mă, păzea, mă! Păzea, mă, Irino, că dacă te loveşte unul o dată, vai de pielea ta, vai de tine! Îţi plâng de milă, Irino, înţelegi tu?

Nu se întâmpla însă nimic. Copitele cailor călcau aproape de tot de picioarele mici ale fetiţei, fără ca s-o atingă vreodată.

În acest an, după serbarea şcolară, când Irina se întoarse acasă, Vatică stătea în mijlocul prispei şi dregea hamurile întocmai ca un om mare. Când o văzu pe sora lui, îşi ridică privirea şi spuse scurt:

— Hai mai repede, mă premianto! Ia să te văz mâine la secere, tot premiantă eşti?

— Da, păi dar, a plecat tata şi ai rămas tu să comanzi, răspunse Irina strâmbându-şi buzele spre fratele ei.

Vatică nu răspunse nimic. Îşi plecă fruntea grav în curele şi continuă să înfigă sula. Anghelina ieşi în prag, se uită la fată, care rămăsese în soare cu coroana în mână, şi după un timp o întrebă:

— Ai venit?

Şi glasul i se păru fetiţei aspru. Îşi ridică privirea spre mama ei şi răspunse:

— Am venit!

Femeia îşi înmuie atunci glasul şi întrebă blând:

— Ai luat premiu?

— Am luat.

— Întâi?

Fetiţa răspunse că da, a luat premiul întâi la fete. Atunci femeia se uită la coroana ei şi la cărţile de sub braţ. Întinse mâna:

— Alea ce sunt?

Irina răspunse că sunt cărţi. Atunci femeia, după ce tăcu un timp, îşi înmuie şi mai mult glasul şi şopti:

— Bine! Treceţi la masă că se răceşte mămăliga!

În tindă, înainte să se aşeze la masă, Vatică se apropie de sora lui, care stătea jos pe prag, îşi puse mâinile pe umerii ei şi se lăsă cu toată greutatea lui de paisprezece ani. Fetiţa se înmuie şi ţipă:

— Vatică! Stai la-n loc!

— Ţin-te dreaptă, nu te moleşi! spuse el apăsând mai încet. Apoi hotărî: Eşti bună de secere, ce să mai vorbim!

A doua zi au ieşit la câmp. Lotul lor, prin vânzare, se înjumătăţise. Deşi nu era deloc frig şi nici măcar răcoare, Irina tremura din tot trupul. Se dădu jos din căruţă şi în timp ce deshăma caii, Vatică strigă la ea:

— Haide, Irino, pune mâna pe secere şi dă-i drumul!

Glasul aspru şi neînduplecat al fratelui, un glas necunoscut, parcă al unui om străin, o sperie; dârdâia; se uita la mama ei, aşteptând să audă de la ea un cuvânt bun, dar femeia tăcea posomorâtă şi nici n-o vedea.

Vatică luă repede o secere şi începu să taie cu iuţeală grâu amestecat cu iarbă. Încarcă braţul şi dădu cailor să mănânce în spatele căruţei. Femeia se pregătea şi ea de muncă. Irina îl urmărea pe fratele ei cu nişte priviri rugătoare, fierbinţi. Vatică luă din cutia căruţei o secere şi se uită spre sora lui cu asprime. O chemă:

— Treci încoace, ce-ai rămas înţepenită lângă cai?

Se pare că micul flăcău pricepu ceva în legătură cu privirea neclintită şi umedă a sorei lui pentru că se apropie de ea şl apucând-o de braţ îi spuse frăţeşte, mai înduplecat:

— Hai să te învăţ, nu te speria aşa! Ia uită-te la ea cum tremură, ca proasta! Mă, ce moale eşti!

Îi dădu drumul de braţ şi-i puse secera în mână. Irina o apucă de coadă şi rămase cu ea în aer, neştiind ce mişcare să facă. În acest timp, mereu posomorâtă, mama lor începuse să secere în tăcere. Vatică se apropie de grâu şi, înainte să se aplece la rădăcina spicelor, întoarse capul şi spuse cu mândrie:

— Uită-te la mâinile mele, Irino!

Fetiţa se apropie şi se uită. Vatică se aplecă, prinse un pâlc de spice sub încovoierea secerii, îl apucă cu cealaltă mână şi trase; paiele se rupseră toate deodată, ca tăiate de brici, şi mănunchiul de spice se ridică în aer foşnind. În clipa următoare mişcarea se repetă, apoi iar şi încă de patru-cinci ori până ce mănunchiul se îngroşă. În acest timp paşii secerătorului înaintau în golul făcut, călcând uşor peste miriştea rămasă.

— Ai văzut? întrebă Vatică ridicându-se şi lăsând la pământ mănunchiul. Ei, ia apleacă-te. Treci aici lângă mine.

Atunci mama copiilor îşi ridică spinarea şi spuse:

— Vatică, vezi să nu-şi taie vreun deşti.

— Să nu-ţi tai vreun deşti, spuse Vatică uitându-se cu atenţie să vadă în ce fel vâră sora lui secera în grâu.

Fetiţa făcu aceleaşi mişcări pe care le văzuse la fratele ei, dar când trase, grâul, în loc să fie tăiat, se smulse cu pământ, cu nişte bulbi mari şi fărâmicioşi. Vatică se îndoi de spinare şi izbucni în râs:

— Bă, Irino, au! Bleaga mai eşti! Păi nu aşa! Nu trebuie să tragi de grâu, trebuie să tragi de secere şi să împingi spicele înainte.

Fetiţa se ridică şi rămase în picioare prostită, într-o mână cu secera şi în alta cu un mănunchi de spice smuls din rădăcini. Văzându-l pe fratele ei că râde, se simţi mai bine şi începu şi ea să râdă. Se prefăcu supărată şi ceru:

— Nu mai râde, parcă tu când ai secerat la început…

— Uită-te, mă, la mine, răspunse Vatică iar aplecându-se la rădăcina spicelor. Vezi? Uite! Tragi aşa şi ţii secera uite-aşa, nu ca tine, parcă ai ţine un băţ. Şi te apleci jos de tot, că n-ai oase în burtă! Şi până te-nveţi, apucă puţin, nu intra în grâu ca o barză! Ia treci acum!… Nu! Ce apleci spicele în jos? Apucă-le bine în mână! Şi când ai să tragi cu secera lasă mâinile moi, că pe urmă osteneşti şi faci bătături în palmă; lasă mâinile moi, ce, n-auzi? Aşa! Acuma, când ai să tai să nu tragi de spice, să le împingi înainte, dar fără să le calci. Acuma ia să te văz: taie!

Fetiţa tăie mănunchiul şi se ridică veselă. Privirile ei licăreau de bucurie.

— Ei, dă-i înainte! sfârşi Vatică mulţumit. Vezi să nu nimereşti în deşte. Ai grijă şi apucă doar atâta cât poţi lua cu mâna!

Se întoarse apoi spre mama lui, care între timp înaintase în grâu, scuipă în palmă şi se aşeză la lucru.

Irina puse mănunchiul jos şi vru să se aplece la rădăcina spicelor să secere mai departe, dar se opri. Îşi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi vrut să alunge vreo gânganie, se şterse apăsat, se uită la dosul palmei: nu era însă nici o gânganie. Fetiţa se şterse iar şi din nou se uită; nimic, în afară de câteva picături de umezeală, de sudoare limpede şi curată ca rouă; atunci copilul îşi trase un colţ al basmalei ei subţiri şi decolorate, îşi şterse cu uimire chipul ei micuţ şi oacheş, se îmbrobodi mai strâns în aşa fel ca fruntea să-i fie apărată de soare, se aplecă şi începu să secere.