Capitolul 7

În aceste zile oamenii lui Aristide pregătesc maşinile de treierat şi pe la jumătatea lui iulie ei le şi scot pe izlaz. Începe să se care grâul la arii şi să fie aşezat în şire. Aceste şire nu sunt altceva decât însuşi satul, construit de astă dată din snopi de grâu.

La treieriş familia trăieşte aici câteva zile neobişnuite, care nu seamănă cu niciuna din timpul anului; adus până aici numai de familie, snopul de grâu intră de astă dată pe mâini străine, pe mâinile cetei fără de care treierişul nu poate avea loc. O căruţă străină va trage lângă şiră, o furcă necunoscută se va înfige în snopi, iar la batoză legătura snopului, legătura aceea cu răsucitura deosebită, care aminteşte familiei de mâna puternică, a tatălui, e desfăcută acum de altcineva. Şi cu toate acestea, o bucurie necunoscută şi de neuitat stăpâneşte pe toţi.

Doi oameni la coş, în amândouă părţile maşinii, două căruţe cu alţi doi oameni, la şiră alte două căruţe care încarcă, la paie doi-trei care să le tragă în faţă, lângă hambar câţiva care vor duce grâul acasă. Timp de un ceas, sau poate un ceas şi jumătate, vor asuda numai pentru familie, vor glumi încărcând snopii, îşi vor şterge praful de pe faţă trăgând paiele familiei, se vor bucura pătrunzând în curte, trăgând la scara prispei, descărcând grâul… Înainte de a fi pâine, grâul trece astfel şi prin mâinile altora şi sudoarea frunţii care l-a câştigat se şterge mai repede din amintire. Bucuria aceasta Ţugurlan o avea înjumătăţită, deoarece el trebuia să împartă grâul pe din două cu maiorul. Treierişul se începea de obicei cu grâul moşiei, fiindcă maiorul se grăbea să pună mâna pe recoltă şi cerea oamenilor să secere întâi grâul lui.

Avea administraţie puţină, nu ţinea recolta în magazii, o vindea repede şi pleca din sat. La treieriş stătea lângă maşină aşezat pe marginea hambarului, cu capul gol, într-o cămaşă colorată, cu mâneci scurte şi se uita cum curge grâul din batoză.

„Înghite praful degeaba, domnul maior”, spuneau oamenii parcă cu un anumit regret.

În dimineaţa treierişului Ţugurlan se sculă mai devreme şi se apucă să golească odaia, să facă loc unde să pună grâul. Muierea se sculă şi ea şi îl sculă şi pe băiat.

— Stane, îl întrebă ea pe bărbatul ei, când ne vine nouă rândul la batoză?

— Nu ştiu, pe la prânz, răspunse Ţugurlan grăbit.

Femeia se vaită şi îl întrebă dacă nu s-ar putea cumva să-i schimbe de pe listă şi să le vină rândul după-prânz, sau înainte de prânz.

— Nu ştiu, înainte de prânz, după-prânz, când ne-o veni rândul atunci treierăm! De ce întrebi?

— Păi, pentru că dacă e la prânz trebuie să dăm de mâncare la mecanici şi n-avem ce le da.

— De ce trebuie să dăm de mâncare la mecanici? întrebă Ţugurlan cam surd, deşi ştia că aşa era obiceiul, să se dea mâncare la mecanici de către cei care se întâmplau să treiere la ora mesei.

Nu-i părea nimănui rău din pricina asta, în general, în aceste zile toţi erau mai generoşi, şi cu anii devenise chiar un lucru de cinste pentru familia care se nimerea să treiere la orele prânzului în a găti pentru mecanici bucate cât mai bune şi mai din belşug. Toţi erau atenţi: cine dă mâncare la mecanici?

— Dacă ne-o veni rândul la prânz să treierăm, să mănânce şi ei ce mănânc eu, adăugă Ţugurlan pregătindu-se de plecare. Marine, chemă el, hai, tată, şi tu la arie, să vii după căruţă după ce treierăm, să te uiţi să nu curgă grâul pe drum!

La arie, Ţugurlan se uită pe listă. Ceata treiera de ieri de la prânz şi astăzi până pe seară aveau să fie treieraţi toţi. Şeful cetei, văzându-l pe băiatul lui Ţugurlan, se supără şi zise că de ce Ţugurlan n-a spus că are un băiat aşa de mare? Ar fi trebuit să-l treacă şi pe el pe listă să tragă paiele de la maşină.

Şeful cetei era unul de prin capul satului care nu prea îl cunoştea pe Ţugurlan şi trebui să-i facă cineva un semn să tacă din gură.

— Nu te apuca cu el, i se şopti când acesta se dădu mai la o parte. A avut o groază de copii şi i-au murit toţi şi d-aia îl ţine pe ăsta să nu muncească.

Şeful cetei nu mai zise nimic, dar socoti că dacă aşa stau lucrurile, atunci Ţugurlan să se urce pe batoză la coş şi să muncească el mai mult.

Ţugurlan nu zise nimic, se urcă la coş. Altă dată ar fi zis, nu s-ar fi urcat, deoarece în ce priveşte copilul nu era singurul dintre ei care şi-l cruţa, iar cât despre urcatul la coş, se mai urcase şi ieri.

Se pomeni spunându-i băiatului:

— Marine, pune, tată, mâna pe-o furcă şi dă şi tu la curul maşinii.

Băiatului i se păru ceva vesel să se vâre cu furca acolo în praful şi pleava aceea. Mai erau şi alţi copii, nişte fete ceva mai mărişoare decât el şi Marin învăţă de la ele cât ai clipi din ochi cum să amestece paiele cu pleava, cum să se vâre chiar lângă sitele batozei cu lanţul şi să le ţină din urmă cu coada furcii. Când caii traseră grămada afară, Marin trebui să se vâre pe sub gura maşinii şi atunci sitele scuipară peste el noi mormane de pleavă şi paie. Marin se despresura de ele râzând şi petrecu grămada vesel cu gura până la urechi ca şi când cine ştie ce ispravă ar fi făcut.

— Mă, n-auzi?! strigă Ţugurlan de sus de pe batoză. Ţine-te departe de coarnele furcii, să nu dai cu burta în ele!

Batoza mormăia şi vuia ca o ursoaică hămesită. Glasurile oamenilor se auzeau numai strigând, iar praful se ridica sus de tot, întunecând lumina soarelui.

Ţugurlan vâra snopii în batoză, stând în picioare. Nu se întreba pentru ce îşi schimbase gândul punându-l pe băiat la treabă. Nici pentru ce nu-l luase în seamă pe omul acela care era şeful cetei. Aşa simţise şi aşa făcuse. Că altă dată i s-ar fi făcut negru înaintea ochilor şi numai aruncându-i omului acela o privire l-ar fi făcut să-i rămână vorba în gât şi să meargă de-a-ndăratelea, era adevărat, dar tot atât de adevărat era că de astă dată nici măcar prin minte nu-i trecuse să se supere. Şi apoi, la coş era parcă mai bine. Ce forţă ameţitoare se zbuciuma sub ochii lui, cum înghiţea snopul şi îl făcea praf, cum se îneca şi tuşea şi cum vuia şi scuipa!

Ţugurlan dezlega snopul, îl lua în braţe, îl răsfira de-a lungul coşului, îi dădea drumul în inima furtunoasă a maşinii şi propria lui inimă îşi mărea şi ea bătăile când câteva clipe mai târziu gura batozei îşi arăta, cu străluciri fulgerătoare, din nou zâmbetul ei metalic. Şi încă un snop, şi apoi iarăşi alt snop, şi mereu cu ochii pe vietatea aceea neostenită, mereu pe ea cu snopi, să nu i se mai vadă dinţii, să înghită fără întrerupere şi să ţină minte că la coş se află Ţugurlan…

— Uăăăăăăaî… Pfiuu… Bagă mai încet!… Pfiu…

De ce să bage mai încet? Cine striga aşa? A, cel căruia i se treiera. Se îneca „maşina şi ieşeau paiele cu boabe! Ţugurlan începu să bage mai rar şi inima lui începu şi ea să bată mai rar. Soarele înfierbântat îi dogorea în creştet, dar el nu-l simţea. Urmărind pulberea spicelor, ochii minţii începură să vadă năluciri. El era aici sus, peste întreaga arie; în depărtare, lumea se pierdea în nimic. Cerul se împreuna cu pământul şi gândul se întorcea îndărăt, neputincios să străpungă orizontul închis. Acolo în depărtare exista ceva încuiat, ceva ca o părere, ca un gând întunecat. Acest lucru ar trebui apucat în mâini, ridicat până în dreptul frunţii şi înfipt în măruntaiele sălbatice ale batozei. Ca în poveşti, ca în basme, ca pe tărâmul celălalt, s-ar auzi atunci o pârâitură asurzitoare. Ar ieşi poate flăcări şi fum. S-ar face poate o mare linişte şi s-ar face şi puţin întuneric. Uimit, Ţugurlan îşi luă pălăria din cap şi-şi făcu vânt. Era foarte cald. „După ce o să treier trebuie să împart grâul cu domnul maior”, gândi el foarte limpede şi se miră că acest gând, înfierbântat de căldura soarelui, se împrăştiase ca o nălucă spre zarea câmpiei şi îi turburase mintea.

Se uită peste câmpie cu mâna la ochi. Nicidecum, dincolo de orizont erau alte sate şi în partea asta se afla Bucureştiul. Acolo trăia domnul maior.

— Uăăăî… Pfiuuu… Urlă maşina în gol! Ce faci, mă, Ţugurlane, ai adormit?

Începu din nou să dezlege snopii, dar ostenise. După câtva timp se uită jos să-l vadă pe şeful cetei şi să-i spună să vie cineva să-l schimbe. Dar nu mai era nimeni prin preajmă, numai femei şi fete şi câte-un flăcăiandru cu căruţa. Ce-au făcut, l-au lăsat singur?

Ţugurlan mai vârî câtva timp în batoză dar deodată inima îi zvâcni şi mintea i se întunecă de mânie. Adică cum, ei nu-şi dădeau seama că îl ţineau prea mult la coş?

Dar punându-şi această întrebare Ţugurlan se pomeni ispitit să afle dacă într-adevăr ei nu-şi dădeau seama. Fără să înceteze să fie mânios el continuă să bage snopi şi gândul care îl stăpânea, să afle ce era cu ei, i se păru atât de nou şi plin de atâta interes încât oboseala îi mai pieri. „Fir-aţi voi ai dracului, ‘ai să vedem cât o să mă ţineţi aici!” exclamă în sinea lui.

Vârând snopii începu să se uite peste arie. Liniştite, mâinile lui îşi vedeau în acest timp de treabă, călăuzite de revenirea ritmică a snopului care urca spre aripa maşinii în vârful furcii celui care se afla jos în căruţă. Alături de el, la celălalt coş, fusese mai înainte un om care nu aşteptase să fie schimbat şi plecase singur, nici nu băgase de seamă când. Da, iată că venea un altul în locul lui, dar să-l schimbe pe el, pe Ţugurlan, nu venea nimeni. Ţugurlan se şi văzu coborând, căutându-l pe şeful cetei, apucându-l de guler şi înjurându-l. „Să dea dracul, sau Dumnezeu, să încerce vreunul să ţină partea şefului cetei”, îşi spuse el.

Noul-venit se urcă la coş şi începu să bage snopi cu pofta celui odihnit. El chiar îi aruncă lui Ţugurlan câteva priviri îngăduitoare şi într-o vreme îi strigă:

— Mai cu viaţă, frate-meu, că nu eşti babă!

Ţugurlan vru să-i răspundă printr-o înjurătură urâtă, să-l înveţe minte cum să vorbească, dar în loc de asta, un zâmbet bizar îi strâmbă gura. „Tâmpitul ăsta nu vede nimic, gândi el, nu vede că sunt ostenit şi că stau aici dinainte de a veni el.”

Se uită iar peste arie. Sub o şiră de grâu, la umbră, stăteau vreo trei inşi cu burţile la pământ. Tăifăsuiau. Ceva mai încolo, unul stătea foarte liniştit pe oiştea căruţei şi mânca. Se vedea mămăliga galbenă într-o mână şi brânza albă în cealaltă. Era năbuşeală mare. Unul chiar adormise şi i se vedea trupul în cămaşă albă, zăcând nemişcat la umbră, ca şi când ar fi fost mort. „Fir-aţi voi ai dracului să fiţi!” exclamă Ţugurlan stăpânit de-o veselie pe care nu şi-o înţelegea. Pe deplin liniştit, părăsi snopii şi începu să coboare încet scara batozei. Jos, se scutură de praf şi pleavă şi porni apoi spre grupul celor care tăifăsuiau. Nimeni nu-l văzu şi nimeni nu protestă.

Ajuns lângă cei trei, se întinse alături de ei şi deveni, pe nebăgate de seamă, al patrulea.

— Să se ducă cineva la coş că eu am ostenit, zise el. Am fost şi ieri! Auzindu-l, ceilalţi tresăriră şi foarte miraţi părăsiră tăifăsuiala. Unul dintre ei chiar se revoltă:

— Păi ce dracu face şeful ăla de ceată?

— Tu de ce nu spui, Ţugurlane?!…

— Vasile, du-te la coş! porunci atunci un altul şi cel numit se ridică numaidecât în picioare şi plecă. O clipă, se făcu tăcere, apoi cel dintâi, uitându-se la Ţugurlan, se răsti la el:

— Şi tu ce mai stai, Ţugurlane? Du-te la şiră şi trage un pui de somn.

Veselia de mai înainte, pe care Ţugurlan nu şi-o înţelegea, se încălzi şi mai mult în inima lui şi toropit de bucuria aceasta bună şi răcoritoare, pe care n-o cunoscuse îndeajuns în viaţa lui, se propti în coate şi ridicându-se de jos, se supuse.

— Păi să mă duc, şopti el. Parcă m-a bătut cineva cu ciomagul.

La şiră, însă, după ce se întinse şi stătu câteva minute, oboseala îi pieri din trup ca şi când n-ar fi fost. Îşi aminti că s-ar putea să-i vie rândul la treierat în timpul amiezii şi că trebuia să dea mâncare la mecanici. Se sculă şi îl căută pe şeful cetei să se uite pe listă. Fără să-i mai arate lista, acesta îi spuse că va treiera spre seară şi ceva din glasul lui îl făcu pe Ţugurlan să înţeleagă că ordinea treierişului fusese schimbată.

— De ce, eu parcă eram înaintea lui Bălţoi?! se miră el.

— L-am trecut pe Bălţoi înaintea ta, ca să dea el mâncare la mecanici, răspunse şeful cetei.

— Ba nicidecum, se supără Ţugurlan. Cine ţi-a spus ţie că n-o să dau mâncare la mecanici?

— Oamenii! răspunse şeful cetei.

— Nu, spuse Ţugurlan liniştit, de ce să stricăm ordinea?!

Mirat, şeful cetei nu mai zise nimic. Ţugurlan se apropie de spatele maşinii şi se uită la fiul său, care continua să muncească în pleavă şi praf ca şi când s-ar fi jucat.

— Marine, strigă Ţugurlan, vin încoace! Du-te acasă şi spune-i mă-tii că treierăm la nimiez: să taie o găină… Fuga! Mă, n-auzi? Mai spune-i să caute în chichiţa lăzii şi să te trimită să cumperi o litră de ţuică. Pentru mecanici. Ai ajuns?

Până la prânz, Ţugurlan se plimbă încoace şi încolo pe arie. Nu făcea nimic. Se uita liniştit la oameni, la arie, la căruţe… Se uita cu atenţie şi descoperea lucruri pe care niciodată nu le văzuse. Iată-l pe Sandu lui Troscot, era furios de ceva şi din pricina asta nu izbutea să prindă o vită; umbla după ea şi vita sărea în lături chiar în clipa când omul vroia să-i pună lanţul în coarne. Curios, Ţugurlan se dădu mai aproape.

— O, ho, ho, ho! făcea Sandu în şoaptă, apropiindu-se de vită cu lanţul în mână şi încercând să-şi stăpânească mânia. O, ho, ho, ho, ho, ho! şi când să-i pună lanţul izbucnea nestăpânit: Ho, aci! Vita ţâşnea înapoi speriată şi Sandu o lua de la cap şi mai furios: Ho, ho, ho, ho! Şi iarăşi: Ho, aci! Până ce îşi ieşi cu totul din pepeni, nu mai putu să spună ho, ho, în şoaptă, începu să strige ho, fir-ai al dracului cu limba ta şi se luă după bou cu lanţul, lovindu-l groaznic din urmă peste şolduri.

„Tâmpitul, gândi Ţugurlan înveselit, ce vinovată o fi fiind vita că e el supărat!” Şi ce înfăţişare avea! Ţugurlan îşi dădu seama pentru întâia oară că înfăţişarea unui om furios nu era deloc ceva de lăudat. „Cine ştie de câte ori or fi râs şi alţii de mine aşa”, îşi spuse el şi această reflecţie îl uimi prin adevărul ei neaşteptat şi nebănuit.

— Cornile! auzi apoi în spatele său glasul piţigăiat al unei femei.

Se întoarse şi o văzu pe Anghelina Şutică, îl striga pe Cornel, bărbatul ei, care era mecanicul batozei. Se fandosea strigându-l pe Cornel înadins, ca lumea s-o audă şi să zică: „Uite ce bărbat are Anghelina, e mecanic”… Cornel era ungur, fusese găsit de Anghelina la un târg, purta bretele şi vorbea stricat româneşte.

— Cornile! strigă Anghelina din nou.

— Ce vrei? răspunse Cornel cu un glas subţire.

— Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de subţire.

— Uite-o în pelaria mea, răspunse ungurul furios, şi Ţugurlan se întoarse cu spatele să nu-l vadă cineva râzând.

Avea o stare ciudată, parcă îi era lene. Îşi aduse aminte că Dumitru lui Nae când râdea acolo sub salcâmul lui Moromete avea lenea aceasta în râs, he, he, o moliciune aşa ca şi când ai pluti peste nişte valuri calde. Auzi parcă glasul lui Traian Pisică în urechi şi parcă îl şi văzu pe Traian Pisică cu mustăţile mari mergând pe drum şi cu bidigania după el mormăind printre picioarele lui: „Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, na la tata din ţigare”.

Ţugurlan îşi dădu pălăria pe ceafă şi se uită lung spre aria învecinată. Acolo treiera batoza lui Iocan şi era sigur că Moromete treiera la el. Se urni din loc, porni într-acolo:

— Bă, Ţugurlane, bă! se auzi strigat din depărtare, din vârful unei şire mari.

Era chiar Moromete. Se apropie, dar încă de departe Ţugurlan rămase uimit de cât de mare era şira de grâu a acestuia. Tocmai terminase, îi făcea creastă ca unui acoperiş, şi Paraschiv se chinuia greu cu snopii din pricina înălţimii. Parcă era un palat şira lui Moromete, un acaret, faţă de colibele de prin preajmă.

— Faci vreo şase sute? întrebă Ţugurlan tare, de jos.

— Ce, duble?

— Da.

— Nu, dar cinci sute tot ies, zise Moromete. Am avut o idee, Ţugurlane, explică Moromete de sus. „Mă, zic, ia să pun eu nouă pogoane de grâu!” Gata, Paraschive? Mai ai vreun snop?

Paraschiv mormăi că nu mai are şi Moromete începu să se dea jos. Ca să-i ajute, Paraschiv se urcă pe patului căruţei şi înfipse furca în şiră, să se sprijine tatăl cu piciorul.

— Hai, bă, să fumăm o ţigare, Ţugurlane! spuse Moromete când ajunse jos. Se dădu mai încolo şi se aşeză la umbră. Ţugurlan se aşeză şi el. E topenie de grâu, Ţugurlane, continuă Moromete făcându-şi de ţigare. Uite aşa curge, pe toate drumurile. Eu zic că toată iarna o să mănânce românii la pâine.

Ţugurlan nu zise nimic şi tăcerea lui îl făcu atent pe Moromete.

— Câte pogoane ai tu de la moşie? îl întrebă.

— Două, răspunse Ţugurlan.

— Şi din astea două, jumătate trebuie să-i dai maiorului?

— Mai îmi rămân şi paiele! zise Ţugurlan.

— Măi, Ţugurlane! exclamă deodată Moromete. De ce stai tu aici să munceşti pe din două pe moşia ciocoiului ăsta?!

— Dar ce să fac, Moromete?

— Du-te în lume, domnule! zise Moromete cu un glas din care se înţelegea că nu vorbea doar ca să se afle în treabă. Du-te în lume şi ai să găseşti tu să munceşti mai cu folos decât aici. Trăieşti în sat şi-ţi faci sânge rău! Eu în locul tău aşi pleca, domnule, şi îndărăt nu m-aş măi uita.

— Aşa zici acuma! şopti Ţugurlan nu prea turburat.

— De ce?! se miră sincer Moromete. Să stai aici în sat şi să te uiţi la mine că am o şiră cât toate zilele? Dar hai să zicem că treacă-meargă cu şira mea, e pe copii mulţi, abia dacă mi-o mai rămâne şi mie să am pâine până la anul, că am datorii multe, dar cum să împart eu, mă, munca mea cu unul care n-a muncit?! exclamă Moromete revoltat şi în acelaşi timp nedumerit.

Se uită la Ţugurlan cu o privire limpede, aşteptând răspunsul. Arăta cu adevărat uimit cum poate cineva să îndure aşa ceva.

— Cum adică, izbucni el de astă dată iarăşi într-o totală neputinţă de a înţelege, să-i dau eu jumătate din munca mea?! şi-şi arătă braţele şi-şi întoarse apoi capul în altă parte, vrând să spună că de fapt nici nu vrea să înţeleagă, lucrul fiind în însăşi esenţa lui cu neputinţă de înţeles.

Exagera, deoarece el însuşi, când era flăcău, muncise pe moşia ciocoiului şi ştia foarte bine cum era cu putinţă un astfel de lucru; totuşi nu glumea.

— N-auzi că-mi rămân mie paiele?! zise Ţugurlan cu un zâmbet ascuns, dând de înţeles că apreciază sinceritatea revoltei lui Moromete, dar obiectează împotriva faptului că acesta se prefăcea că nu înţelege de ce există moşieri.

— Adică vreai să spui că nu e pe din două, din moment ce-ţi rămân ţie paiele! zise Moromete.

— Întocmai! confirmă Ţugurlan.

— Ei, atunci se schimbă socoteala! zise Moromete subliniind ideea cu sprâncenele.

Ţugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-l mai turbura deloc, începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui Moromete, care acum cu adevărat că nu-l înţelegea pe acest om.

— Să-ţi spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu moşia lui! exclamă Ţugurlan. Mă uitam la el când m-am urcat la coş cum sta pe marginea hambarului, cu gâtul alb, descheiat. Ce-mi pasă mie de el! Dă-l în mă-sa! mai spuse Ţugurlan cu un glas curat şi schimbă vorba întrebându-l pe Moromete ce se mai aude cu guvernul: Cade, sau ce dracu face? După glas întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă. Ţugurlan da de bănuit că în ce priveşte problema discutată, nu credea că Moromete poate să înţeleagă ce gândea de fapt Ţugurlan despre ea şi asta oricât de mult ar încerca Ţugurlan să-i explice: „Mai bine hai să vorbim despre lucruri care sunt la îndemâna amândurora, de pildă despre guvern”, se înţelegea pe dedesubt din glasul lui Ţugurlan. Până să găsească Moromete răspunsul potrivit, acesta izbucni într-adevăr în râs. Îl prinsese, îl atinsese bine şi Moromete râse şi el, dar nedumerirea tot nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu Ţugurlan? Şi apoi de unde şi până unde la el să facă glume atât de subţiri?

Când se întoarse îndărăt la arie, Ţugurlan se înveseli şi mai mult de mica întâmplare. Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a vedea lucrurile şi faptele oamenilor cu nişte ochi limpezi şi neturburaţi, se dovedea că nu înţelegea nimic când altcineva era la fel ca el. Credea că numai el putea fi aşa, sau în orice caz i se părea cu neputinţă să fie cineva aşa când trebuia să dea jumătate din munca lui altcuiva. „Aia e, Moromete, gândi Ţugurlan din ce în ce mai înveselit, aşa stau lucrurile, dacă vrei să ştii.”

În urma lui, Moromete, întins la umbra şirei de grâu, se întreba şi el cu o vagă nelinişte ce-ar face dacă ar şti că din două pogoane pe care le-ar avea, jumătate din bucatele de pe ele ar trebui să le dea moşierului. Nu ajunse până acolo încât să răspundă, dar în cele câteva clipe cât acest gând stărui asupra lui, se făcu negru şi crunt la faţă.