Capitolul 8

A doua zi pe la prânz, după ce treierase şi îşi cărase paiele acasă, Ţugurlan se duse la Ion al lui Miai.

— Ioane, hai la moară să măcinăm de pâine, îi spuse.

— Taman asta vream să-ţi spun şi eu, răspunse Ion al lui Miai, care treierase şi el de dimineaţă. Mergem cu căruţa mea, sau să aduc calul la tine? mai întrebă el.

— Adu calul să mergem cu căruţa mea, hotărî Ţugurlan. Tu du-te înainte şi pune-te pe listă, că o fi gloată la moară.

Era într-adevăr gloată dar foarte mulţi oameni măcinau puţin şi mergea repede, încât le veni rândul înainte de a se face seară. Se măcina necontenit, ziua şi noaptea.

Fiindcă tot era acolo, Ţugurlan îl lăsă pe Ion al lui Miai la căruţă şi se duse pe la cumnatu-său Grigore. Nu-l mai văzuse din ziua aceea şi era curios să ştie ce făcuse, daca ai lui Aristide îl dăduseră sau nu afară. Nu-l vedea pe acolo pe la moară şi bănuia că da, dar era mirat că judecând după îngrijorarea lui din ziua aceea, ar fi trebuit să vină să-i spună şi iată că nu venise. „Poate că nu l-au dat!” îşi spuse Ţugurlan şi intră în curtea cumnatului.

Armeanca nu era acasă. Nevastă-sa, sora lui Ţugurlan, era în curte, cocea pâine afară, în ţest, se simţea mirosul de departe. Când îl văzu pe fratele ei, femeia se ridică în picioare.

— Bună ziua, didă! spuse Ţugurlan apropiindu-se. Sora lui nu era mai mare ca el decât cu doi ani, dar el o respecta spunându-i didă, învăţat de mic de părinţi, şi cu anii respectul acesta nu scăzuse, ci dimpotrivă. Ce faci, coci pâine?

— Mai mult pentru copii, că pentru noi… răspunse sora şi se uită alături la copiii care stăteau pe lângă ea. Traiane, uite unchiul! spuse ea.

Avea o voce moale şi dulce şi nişte ochi negri. Lui Ţugurlan nu-i scăpă felul cum rostise ea cuvintele „că pentru noi” şi nici privirea care completase: „s-a întâmplat ceva rău, am să-ţi spun îndată”.

— Uite unchiul! repetă ea cu vocea ei bogată, în care dragostea pentru copii căpăta o tărie care nu lăsa loc nici unei îndoieli: era o mamă care ar fi ştiut să-şi apere copiii tot atât de bine ca şi un bărbat.

Pe Traian, care îl arăta ea, şi care era cel mai mic, îl ţinea în braţe o fetiţă de vreo treisprezece ani. Se cam căznea cu el, era cam greu. Traian era aproape gol, cu burta neagră, arsă de soare; cu capul cât un dovleac şi cu nişte ochi de asemenea mari, larg deschişi, şi nemişcaţi; stătea cuminte în braţele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei.

— Traiane, unchiul, unchiul! zise şi fetiţa şi răsucindu-şi gâtul îl pupă pe copil pe obraji, apăsat, cu poftă.

În acest timp, se apropie o cloşcă croncănind, cu o grămadă de pui de raţă care se şi revărsară printre picioarele lor; unii din ei se opreau pe labele picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului şi o ciuguleau cu ciocurile lor late de unghiile degetelor.

— Vasilico, ia du-te tu pe măgură şi când o fi pâinea gata te chem eu, spuse mama. Hai că trebuie să vină şi tat-tău şi frati-tău şi te chem eu!

După ce fetiţa plecă, Ţugurlan se aşeză jos pe troscotul verde al bătăturii.

— Da’ unde e Grigore? întrebă el.

— E dus cu Pavelică la obor, să încerce să cumpere un cal, zise sora. Nu ţi-a spus că l-au dat afară?!

— Nu, răspunse Ţugurlan cu ochii mari.

— L-au dat afară şi pentru locul ăsta – femeia arătă cu mâna spre moară – ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai aveam strânşi vreo mie şi el s-a gândit să ia un cal.

— Şi voi ce faceţi, staţi aşa? întrebă Ţugurlan nedumerit.

— Nu ştiu ce e cu el… I-am spus să nu ia mia de lei şi nu ştiu ce mi-a bălmăjit, că ştie el ce face.

— A venit şi la mine şi mi-a spus şi n-am înţeles nimic! se miră din nou Ţugurlan.

— Uite-l că se întoarce, zise femeia, şi o strigă pe fetiţă să vină să mănânce pâine.

Armeanca se bucură când, îl văzu pe Ţugurlan. Se aşezară, toţi pe iarbă şi femeia băgă vătraiul în capul ţestului. Când scoase pâinea aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se închină, iar Armeanca, fiul său cel mare şi Ţugurlan îşi luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pâinea şi le dădu bucăţi mari care în mâinile lor palpitară de dogoare şi abur, parcă ar fi fost vii. Începură să mănânce cu o lăcomie curată şi reculeasă şi timp de câteva minute nimeni nu scoase nici un cuvânt.

— Mă, borţosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E bună pâinea, mă? Dar la secere de ce nu vreai să te duci?

Nu putuse cumpăra un cal, erau grozav de scumpi. Ţugurlan schimbă o privire cu soră-sa şi nu zise nimic.

— Şi acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din urmă Ţugurlan, ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să ai încotro şi o să trebuiască să iai pământ de la moşie.

Armeanca vru să răspundă, dar câinele începu să latre spre grădină şi se uitară toţi într-acolo. Ţugurlan rămase înmărmurit. Ion al lui Miai se apropie alergând şi strigând:

— Ţugurlane! Mă, Ţugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui Aristide!… Auzi tu, mă?!… M-au bătut!…

Săriră în picioare cu chipurile ţepene ca de lemn. Cu un glas încordat, dar păstrându-şi cumpătul, Ţugurlan întrebă ce este. Ion al lui Miai însă nu putu spune nimic limpede, numai înfăţişarea lui era grăitoare. Avea privirea înspăimântată şi buza de sus, cu mustaţa pe ea, i se strâmba într-un fel de neîndurat. Spunea ceva de nişte saci, adică chiar aceia cu care veniseră la moară, zicea că al lui e mai mare de cinci duble, a cerut să i-l cântărească şi i-a cântărit Tache.

— Ei, şi? întrebă Ţugurlan.

— După ce-am măcinat am, cerut să mi-l cântărească din nou, mi l-a cântărit şi era mai puţin. Eu am zis că de ce şi el s-a pus cu pumnii pe mine… S-a pus cu pumnii pe mine, în dumnezeu pe mama lui! începu să urle Ion al lui Miai tremurând din tot trupul.

Atât glasul cât şi gesturile şi privirile sale aveau ceva care dovedeau că toată fiinţa lui era o rană vie de durere şi jignire. Se uita la Ţugurlan ca un copil şi uitătura sa disperată şi rugătoare îţi făcea rău.

Ţugurlan însă rămase nemişcat. „Săracul Ion al lui Miai, gândi el, a făcut-o fiartă şi acum vine la mine ca şi când eu aşi fi frate-său”…

— Mă, Ioane, încercă Ţugurlan să-l domolească. Tu cum ai obiceiul să-ţi dai drumul la gură, nu prea îţi dai seama ce faci! Nu cumva l-ai înjurat pe ăla?

— Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuşi parcă Ion al lui Miai implorând. Ţugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!

„O fi având şi el dreptate! gândi Ţugurlan. Şi la urma-urmei, cine e Tache ăsta de crede că poate să dea cu pumnul în oameni?”

— Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai şi tu!

Până acolo Ţugurlan întrebă care era Tache. Tache, răspunse Armeanca, e acela mai mic care a ieşit acum din şcoală şi i-a luat lui Armeanca locul. E mare şi gras, are un cap cât ciutura şi nişte pumni ca baroasele.

— Să dea cu ei în mă-sa şi în ta-său, dacă are aşa pumni, nu în oameni, spuse Ţugurlan liniştit. Unde e? Arătaţi-mi-l şi mie!

Fără să bage ei de seamă, venise în urmă şi sora lui Ţugurlan cu băiatul. Când ajunseră printre căruţe, ea se apropie de fratele ei şi îl apucă de braţ.

— Stane! porunci ea.

— Nu, zise Ţugurlan, vreau să văd dacă e adevărat că e făină mai puţină.

— N-ai să poţi vedea!

— De ce?

— N-au să-ţi cântărească.

— Ba trebuie să cântărească, spuse Ţugurlan cu un glas înalt, făcându-i pe cei din jur să se înfioare. Ioane, hai încoace cu mine!

Mergeau printre căruţe cu paşi mari şi încordaţi. De câteva ori oamenii îl înconjurară, încercând să-l oprească, dar el le spuse că dacă sacii lui cântăresc atât cât trebuie n-o să fie nimic.

Auzi ce prostie! Vrea să cântărească făina când toată lumea ştie că fiii morarului „trăgeau” de mulţi ani. Chestia asta n-o mai discuta nimeni.

— Ce! strigă Ţugurlan uluit.

— Tu şi cu Ion al lui Miai nu ştiaţi de chestia asta? râse cineva.

— Las-o moartă, Ţugurlane!

— Cum?!

Îl lăsară în pace. Ăsta parcă era căzut din cer, se mirau ei. Ăsta abia acum află cine erau ai lui Aristide. Ba mai rău: nu ştia nici ce putere aveau, că nimic bun nu ieşea dacă te ridicai împotriva lor. Dar dacă nu ştia aceste lucruri trebuie lăsat să le afle; nu te puteai numi un om întreg dacă nu ştiai cu cine trăieşti în sat.

Ţugurlan într-adevăr nu ştia aceste lucruri. Dacă i s-ar fi spus că averea lui Aristide şi a feciorilor săi era de două ori mai mare decât moşia maiorului ar fi rămas buimăcit. Şi n-ar fi crezut în nici un caz că oamenii care munceau cu ziua pe pământurile lui Aristide trăiau, tot atât de rău ca şi el. Faptul că Aristide avea trei maşini de treierat, o moară cu valţuri şi o fabrică de ulei aici în sat şi gata să fie terminată în Tătărăşti altă moară şi presă de ulei, aceste lucruri le ştia, nu i se părea de mirare; cineva trebuia să aibă maşini de treierat; maşina de treierat şi moara cu valţuri, care îţi făcea făina albă de ţi-era milă să pui mâna pe ea, erau nişte minuni. Altceva era cu pământul; un om singur să aibă sute de pogoane de pământ, cum avea maiorul, în timp ce Ţugurlan să nu aibă nimic, asta nu mai era o minune. Moara şi fabrica de ulei şi maşinile de treierat nu puteau fi împărţite. Dar moşia? Nu ştia că pe lângă moară şi maşini de treierat Aristide mai avea cel puţin o sută de hectare de pământ şi mai mult de douăzeci de hectare de pădure şi vie…

Încât faptul că Tache, feciorul lui Aristide, îl bătuse pe Ion al lui Miai pe nedrept i se părea lui Ţugurlan ceva de neiertat, tot atât de grav ca şi când ai descoperi că într-o familie tatăl îşi leagă copiii cu capul în jos. Există o putere şi un drept al tatălui asupra copiilor şi există şi o putere şi un drept al celui care are moară asupra celor care macină la ea, ai putere ca la urma urmei, dacă nu-ţi place de Ion al lui Miai, să-l goneşti de la moară şi să nu-i dai voie să macine, dar de unde dreptul să-l loveşti?

Ţugurlan era foarte liniştit, dar aceste gânduri îl stăpâneau cu atâta putere încât nu vedea cum ar mai putea să rămână liniştit şi bucuros cu el însuşi, cum se simţea în ultima vreme, dacă ar lăsa lucrurile aşa cum se petrecuseră. Bucuria de a fi liniştit şi împăcat n-ar mai avea nici o valoare.