Capitolul 1

În acel an secerişul începu tot după legile agrotehnice nescrise ale satului, adică îndată după Sân-Petru, cu toate că, după părerea specialiştilor de la raion, grâul era deja copt şi trebuia secerat puţin verde, să nu se scuture. Oamenii însă rămăseseră la a lor, deşi cădeau şi ei de acord că aşa e, se cam scutură el… Şi nu mai adăugau: lasă să se scuture, ce atâta grijă pe voi că se pierde acolo un dublu de grâu la cinci pogoane, mănâncă şi păsările cerului, ele nu trebuie să mănânce, să trăiască şi ele, numai voi vreţi să trăiţi? Ele tot sunt bune la ceva, curăţă pământul de gângănii, dar voi la ce sunteţi buni? Luaţi lefuri degeaba să bateţi drumul pe la porţile oamenilor, păcat de încălţăminte. Şi în afară de toate astea, pământul e al nostru, aşa că mai duceţi-vă şi dracului până una alta, îl secerăm noi când credem noi de cuviinţă, după agronomia noastră proprie.

În curtea lui Moromete căruţa aştepta cu oiştea spre drum, era răcoare, luceafărul strălucea pe cer. Era ora somnului cel mai dulce, cel mai adânc şi mai odihnitor, când oboseala care doboară fiinţa omului seara e dată afară de respiraţia lui profundă şi totală, rară şi regulată. Iar această moarte care nu sperie pe nimeni începe, o dată cu subţierea cerului şi cu sporirea limpezimii stelelor, să-şi subţieze şi ea stratul gros de întuneric şi omul să pornească în zboruri cu neputinţă de realizat în viaţa lui trează, şi să-şi atingă dorinţi neîmplinite, să-şi vindece răni care îl dor… Corpul începe să geamă, braţele izbesc pe cel de alături peste faţă într-o răsucire violentă, din pieptul unuia iese chiar un şuierat vesel, un râs singuratic care răzbate din lumea lui tainică. Cei în vârstă nu mai au însă somn lung. Grijile unei vieţi s-au lipit prea tare de ei şi odihna lor e mai scurtă.

Cu toate acestea un băiat de vreo cincisprezece ani îl trezi în dimineaţa aceea pe Moromete. Intră uşor în curtea tăcută, se urcă pe scara pridvorului şi se opri în dreptul căpătâiului său. Ilinca şi Niculae dormeau în casă cu ferestrele deschise. Era desculţ şi în izmene, cu cămaşa larg desfăcută până la genunchi, fără curea, aşa cum arată ţăranii în vâltoarea lucrului în timpul verii, să poată munci nestigheriţi în mişcări. Până şi pălăria o purta la fel, cu borurile trase în jos de jur-împrejur, să nu păstreze apa ploilor sau praful şi pleava ariilor. El puse fără nici o sfială mâna pe umărul lui Moromete şi îl mişcă energic.

— Bâtule, zise, scoal’!

Moromete se trezi şi se uită nedumerit la el.

— Ce e, mă, cu tine, Sande? Ce cauţi aici?

— Bâtule, zise băiatul aproape poruncitor. Scoal’ în sus şi hai la seceră.

— Ce vorbeşti, mă! zise Moromete. La care secere?

— Hai la deal la secere, zise băiatul ca un surd…

— Da’ ce, zise Moromete minunându-se, terminaşi tu la tine de secere şi venişi la mine că nu ai ce face? Cine te-a trimes?

— Bâta, zise Sande la fel de tare ca înainte şi cu un astfel de glas că reieşea că bâta asta e mai mare peste toţi şi nu se stă de vorbă despre spusele ei: se face cum zice ea şi gata.

— Da’ ce, zise Moromete în acelaşi fel, bâta se boieri şi te trimise pe tine în locul ei?

— Bâta se duce cu mama şi m-a trimes pe mine în locul ei.

— De ce nu te-ai dus tu cu mă-ta! se miră Moromete.

— Hai, bâtule, hai, că acuşi se face ziuă şi ne prinde soarele în sat, zise Sande fără să fi auzit ultimele cuvinte ale lui Moromete care între timp se sculase şi începuse să-şi jupoaie o foită de jurnal să-şi facă o ţigare.

Băiatul Alboaicii se dădu jos în bătătură şi o luă spre grajd. Casa era aşa de liniştită, încât părea pustie, Ilinca încă nu se sculase. Moromete se dădu jos şi o luă încet spre grădină. Era noapte plină, nici vorbă de apropierea zorilor, stelele nu se răsuciseră în felul în care se văd ele când începe să se albească de ziuă, să fi fost la unul sau două ceasuri după miezul nopţii.

— Mă, ăsta, Ţugurlane, zise Moromete întorcându-se din grădină, lasă tu caii în pace, că nu asta e ăl mai greu în dimineaţa când pleci la secere, să pui caii la căruţă. Ia tu mai bine oala aia cu păcură de-acolo din cui şi vin cu ea încoace să ungem căruţa. Pe urmă mai vedem noi ce mai e de făcut. Sau pe tine nu te cheamă Ţugurlan?! zise Moromete cu aerul că în acest caz se schimbă socoteala.

— Pe mine mă cheamă Sande, bâtule, zise băiatul şi el cu aerul că asta înseamnă mare lucru.

În acest timp Ilinca se trezise şi ea; avea o căldare neagră în mână şi o vărsă de pe pridvor drept în mijlocul bătăturii; Moromete, care fusese cât pe-aci să fie înmuiat de sus până jos, nu zise nimic, nici nu se uită.

— Tu ce cauţi, mă aici? se răsti ea la Sande. Cine te-a trimes? Alboaica sau mama?

— Cea mai bună socoteală, Ilinco, e să-mi arunci apa direct în cap, de ce s-o mai prăpădeşti pe de lături, zise Moromete.

— Păi mişcaţi-vă mai repede, că acuşi pun de mămăligă şi parcă văz că tot vă moşmondiţi, zise Ilinca.

— Auzi, mă, Sande, cică noi ne moşmondim! Ia vino tu şi pune oala colea.

Ilinca îl trezise şi pe Niculae, care spusese de cu seară că vroia să meargă şi el, nu să secere chiar până la sfârşit, ci să dea şi el câteva ceasuri şi pe urmă să plece peste loturi, să vadă care era situaţia şi să poată pe urmă să raporteze ce văzuse la raion. Fumul alburiu ieşea nesimţit pe coş, undeva în grădină se auzi un cârâit de păsări, apoi un crau scurt şi fata, cu cuţitul în mână, intră în curte şi porunci tatălui să vină să taie pasărea. Liniştit şi important, Moromete îl lăsă pe Sande la căruţă şi puse mâna pe cuţit, apoi, întorcând spatele găinii care sărea în sus parcă de veselie că nu mai avea cap îl salută de jos pe Niculae ridicându-şi pălăria şi nu se turbură când fata îi spuse să lase parascoveniile şi să calce de două ori într-un loc că acuşi se face lumină şi nimic nu e gata. De mult trebuia să fi fost plecaţi, se şi aud căruţele oamenilor.

— De mult trebuia să fi şi secerat, ce zic eu, să-l fi şi treierat, zise Moromete.

— Vorbim duminică, zise fata luând pasărea şi urcând vioaie pridvorul. Aprinse apoi focul, puse de mămăligă, opări găina.

— Niculae, zise Moromete cu intonaţiile de autoritate de altădată, vino tu să ungem căruţa, că băiatu-ăsta mi-e frică să nu se boşorogească p-acilea, mă omoară pe urmă Alboaica, mă pune să-l plătesc ca pe-ăl bun.

În sfârşit Sande se hlizi, înţelegând şi el că bâtu-său glumea. Totuşi ţinea cu nădejde cu umerii şi cu spinarea căruţa, în timp ce Moromete trăgea roata până la marginea osiei şi cu şomoiogul înmuiat în păcură ungea întâi bucceaua şi apoi fierul albit de frecatul lui cu lemnul. Se opintiră apoi amândoi şi roata alunecă pocnind la locul ei.

— Hai să trecem acum la cealaltă, spuse Moromete cu un glas de parcă l-ar fi invitat la ceva extrem de plăcut. Să trecem s-o ungem şi p-aia! Mă Niculae, tu ţii minte căruţa asta?

— Cum să nu.

— Ei, tot aia e! Ce căruţă, a făcut-o săracu Iocan înainte de a muri acum zece ani şi mai ţine zece ani! N-am schimbat eu la ea o piuliţă. Era gata să rămân fără ea, taman o adusesem nouă de la fierărie şi se opriră doi la poartă: nu, că să mă prezint cu ea la rechiziţie. O să mă prezint, zic, dar nu acuma. Fiul meu şi-a dat viaţa pe front, pentru ţară, acuma veniţi să-mi luaţi şi căruţa din bătătură. Nu credeţi că aţi depăşit marginea?

Între timp trecuse la roţile din urmă; se opinteau, trăgeau roata afară că ai fi zis că o să cadă cu căruţă cu tot, Moromete fleşcăia cu şomoiogul de-a lungul ei, apoi făcea acelaşi lucru cu bucceaua pe dinăuntru şi apoi pac, o împingea să alunece la loc cu căpăţâna sub loitra. În aer nici gând să se lumineze. Undeva într-o grădină îndepărtată se auzi un pâlpâit de aripi şi un cocoş dădu un semnal lung şi insistent. Răspunsul care urmă umplu văzduhul de ţipete ca şi când corul păsărilor ar fi vrut să alunge astfel din aer umbrele nopţii.

— Gata, strigă Moromete cu o bruscă spaimă în glas. Mâncarea în căruţă, bota cu apă. Secerile în cutie, hai, Niculae, să punem caii.

Dar mai era până la cai, nu se nelinişti nimeni de glasul lui. Când fu gata, Ilinca se apropie şi începu să pună mâncarea în cutia desfăcută a căruţei. Oala stă bine? Să nu se verse. Vezi că se clatină cutia, înţepeneşte-o cu ceva, că tata ştie doar să comande, dar să dreagă o cutie nu vrea. Stai să mai leg încă o dată oala, ţine-o bine, Sande. Vezi că se freacă tigaia de străchini, au să se spargă, pune sacu ăla între ele. Ce e cu tigva asta? Urcă-te în pod, Sande, şi ad-o pe-aia mare, dar mai repede că au şi început căruţele să treacă… Pune şi ghioarsa asta de secere, că e bună să strângă tata cu ea snopi. Rogojina n-o luăm? Dacă vine o ploaie? Pune căpătâiul pe cutie.

Moromete şi fiul scoaseră caii din grajd şi îi înhămară. Nu erau grozavi caii, erau cam mititei şi cam de timpuriu băgaţi în ham, dar erau buni, erau vioi şi bine îngrijiţi. Unul din ei îşi ciuli urechile şi Moromete îl apucă de nări şi îl trase în jos şi câteva clipe capul lung al calului rămase lipit de burta omului în timp ce primea palme posesive pe gâtul lui cam subţirel dar tânăr şi plin de vigoare.

— Dă, Doamne, vreme bună, spuse Ilinca băgând printre străchini şi linguri nişte ceapă smulsă din grădină. Gata, tată! Hai, toată lumea în căruţă.

Capacul cutiei fu închis, se urcară, Ilinca şi Sande în spate, pe o cergă sub care puseseră paie, tatăl în faţă pe cutia căruţei, cu hăţurile şi biciul în mână. Niculae deschidea poarta mare. Căruţa ieşi, Niculae închise la loc şi punând cu grijă un picior pe bara răscrucilor se urcă şi el alături de tatăl său.

Se grăbiseră bine, nimeni nu ieşea încă de prin curţi… Coborâră spre râu, îl trecură pe undeva pe unde era mai mic, unde apa ajungea doar până la căpăţâna roţii şi începură pe urmă să urce dealul spre câmpie. Moromete lovea din când în când caii şi nu vorbea. După atâţia ani de viaţă pleca la secere fără Catrina şi dacă în timpul pregătirilor până să iasă din sat, s-ar fi putut zice că mai era o speranţă ca în dreptul uliţii Alboaicii s-o vadă ieşind şi în felul ăsta simplu să se întoarcă ea acasă şi să uite cu toţii ceea ce se întâmplase, urcând dealul această speranţă se spulberă, fiindcă uliţa Alboaicii era pustie şi nici urmă de muierea lui, se uită zadarnic de-a lungul uliţei. Moromete ţinea mereu fruntea în jos.

În spatele lor se putea în sfârşit ghici răsăritul, stelele luceau mai tare, cerul începea să se albăstrească pe o întindere care cuprindea jumătate din el, în timp ce cealaltă dormea încă în negura groasă. Moromete arăta că anume nu vrea să se uite şi să vadă răsăritul cum făceau Sande şi Ilinca, stând puţin într-o parte, cu faţa într-acolo, deşi ţineau capetele în jos, cu acea expresie a tuturor care se aştern la o trudă de durată şi pe care numai gândul care o ia înaintea acelei trude cu exact timpul şi măsura ei, face posibilă ducerea până la cap a efortului. Moromete începu deodată să dea din cap, aşa cum faci când cineva spune ceva şi îţi pare rău că trebuie să auzi asemenea cuvinte care nu sunt câtuşi de puţin apropiate de adevăr.

— Ei, ce e? făcu Niculae intrigat, după o lungă tăcere pe care nimeni n-o turbura.

Expresia lui Moromete se schimbă; se întoarse spre fiul său cu o înfăţişare explicativă:

— De la bogat ia tot, iar săracului nu-i dă nimic! zise el.

— Asta ce mai e? zise băiatul.

— Păi ăsta e socialismul vostru! Fiindcă noi ne ducem acum să secerăm, zise Moromete, dar nu mai e rodul muncii noastre al nostru, şi nici să zici că ni-l ia şi îl dă ăluia care n-are. Înţelegi dumneata?

Niculae tot nu răspunse, se vedea că el însuşi se gândea la ceva şi că spusele tatălui nu-l stinghereau, putea să asculte şi în acelaşi timp să le aibă în minte apropiate pe-ale lui… Peste câmpie, totul era nemişcat şi curând intrară pe un drum de plan, printre ziduri galbene de grâu şi după o vreme opriră. Ajunseseră. Grâul, cu spicul plecat, parcă îi aştepta. Moromete lăsă caii pe seama băiatului şi începu să jupoaie iar o foiţă de jurnal. Sande şi Ilinca se dădură din căruţă şi îşi schimbară îmbrăcămintea cu haine proaste. Nimeni nu vorbea. Numai caii turburau liniştea câmpiei sforăind din când în când cu botul în grâul crud, amestecat cu iarbă, pe care Niculae îl tăiase repede şi li-l punea la spatele căruţei. Când nu sforăiau, tăcerea câmpiei nemărginite era aşa de mare că li se auzeau fălcile măcinând.

— În tot ce spui tu, zise întru târziu Niculae, un singur lucru scapi din vedere.

Moromete nu se grăbi să întrebe care. Era chiar posibil ca să-i scape lui ceva din vedere şi mai ales un singur lucru, şi anume, pesemne, cel mai important?

— Ei, care? zise el în cele din urmă, curios mai mult de formă.

— Faptul că pământul ăsta pe care calci nu e al tău, zise Niculae.

— Dar al cui?! zise Moromete deodată alarmat.

— Tot ce e proprietate se desfiinţează, inclusiv pământul, tăie glasul lui Niculae, şi pronunţând aceste cuvinte el se uită în zare posomorât, ca un emisar care ştie dinainte ce vaiete şi plâns de femei aduce el cu sine; dar tot ceea ce ţinea de puterea lui era doar să fie drept, să desfiinţeze adică peste tot fără excepţie proprietatea, pentru ca durerea şi izbăvirea să fie generale. Sau crezi, continuă el, că la oraşe construim socialismul şi desfiinţăm proprietatea şi la ţară vă lăsăm pe voi de sămânţă?! Nimeni n-are drept asupra a nimic, decât asupra muncii braţelor sau a minţii lui. Iar pământul a fost la început liber ca şi omul şi trebuie să redevie liber.

— Crezi, zise atunci Moromete, că omenirea asta, de când e ea pe pământ, n-a ştiut să trăiască şi venirăţi voi s-o învăţaţi?!

— Asta în orice caz! răspunse Niculae.

— Adică voi sunteţi mai deştepţi decât tot globul?

Ştia bine acum cum era cu rotunzimea planetei, tot se alesese şi el cu ceva că îl ţinuse pe Niculae la şcoală, atât cât ţinuse. Niculae pufni:

— Şi ce te miri aşa? Sigur că suntem mai deştepţi.

— Cu Stalin în cap?… zise Moromete şi pronunţă numele cum ar fi zis Marin.

Şi se enervă brusc şi porni din loc, o luă încolo pe drumul de plan cu o ţintă foarte precisă; se opri la marginea unui lan de porumb şi rămase câtva timp cu spatele întors. Când reveni, fata îl luă la rost:

— Hai, tată, lasă acuma discuţia, îi zise, pune mâna şi taie de legături, cât e grâul jilav, ce aştepţi, să se urce soarele la nimiezi?

— Unde-o fi văzut fata asta soare, eu nu înţeleg! răspunse Moromete.

Dar se urni şi puse mâna pe secere. Moromete se uită lung la fata lui cum făcea pârtie cu Sande în zidul des. Începuseră, fără codeală, secerişul. Niculae legase caii cu opritorile şi le tăia înainte grâu verde, de pe margine, amesticat cu iarbă.

— Păzea! exclamă în sfârşit Moromete, dar tot fără să se uite.

Ilinca şi Sande se uitară înapoi. Într-adevăr, la răsărit norii se dădură la o parte şi la marginea orizontului apăruse buza roşie a discului solar. Deodată întreaga lume se schimbă, peste întinderea de spice începu să joace o pulbere care era când aurie, când albicioasă, amesticată cu reflexe albastre şi verzi, când strălucitoare de rouă pulverizată parcă şi în aer, nu numai peste spice şi porumburi, de mâinile invizibile ale dimineţii. Soarele ieşea implacabil şi triumfător punând astfel capăt acestei ore nesigure de pe pământ când nu e nici noapte, nici zi, şi găsindu-i pe oameni gata aplecaţi la rădăcina spicelor, celebrând, pe lângă un vechi blestem, ţâşnirea de foc a razelor lui.