Capitolul 2

— Ia spune, tată, ce e cu Vasile ăsta din Cotoceşti, zise Niculae tăind cu tatăl său grâul înalt din capul locului, anume pentru legături. Alaltăieri era şi el acolo în pridvor, ce vrea? Nu, că să-mi spună nu ştiu ce!

— Ce să-ţi spună? zise tatăl după un timp, curios.

După cât se părea la asta se gândise deci Niculae pe drum şi din pricina asta nu spusese el nimic despre definiţia pe care tatăl său o dăduse socialismului. Drept răspuns Niculae adresă o înjurătură fără fereală dintre cele care dezvăluia ura ascuţită şi inexplicabilă, şi prin care i se dorea acelui Vasile, întoarcere la origine, în maică-sa, şi anume să se bage singur acolo de nenorocit.

— Da’ ce ţi-a făcut, mă, ce-ai cu el, se miră tatăl. Parcă n-aveai nimic cu el…

Niculae nu răspunse

— Că nişte aspecte, că nu ştiu ce, ce-mi spui mie, spune acolo în organizaţie că d-aia aveţi organizaţie de bază.

Moromete făcu doi paşi mari şi strânse grâul secerat de fi-său şi îl făcu, adăugând pe al său maldăr. Era plin de mană şi mâinile lui bătrâne şi vânjoase se înnegriseră de acest polen care în aer, când era scuturat, parcă era pulbere de aur galben. De la distanţă, din lanul vecin, ţâşni în sus, cu un zburătăcit gras de pasăre grea, o prepeliţă şi căzu în grâu mai încolo, într-un loc nedeterminat. Niculae lăsă tăiatul şi uitându-se atent, asemeni câinilor de vânătoare spre locul nesigur de unde zburase pasărea de câmpie, intră în grâul vecinului şi începu să meargă prin el. Deodată se opri.

— Le-ai găsit? întrebă tatăl.

— Da.

— Câte sunt?

Niculae nu răspunse, se aplecă jos şi nu se mai văzu. Tatăl se duse şi el acolo şi se uită. Ca o mică minune apăru sub ochii lor un cuib cu ouăle pestriţe, împletit din frunze fine de paie de grâu, descoperit şi fără apărare, în această lume înaltă, în care firele de grâu semănau cu o pădure şi cei doi oameni, cu două animale uriaşe. Ei se uitau la el fără să pună mâna, stând în picioare tăcuţi, fiinţe blânde care ocroteau, după felul cum dăduseră şi ţineau spicele la o parte, acest miracol latent din care aveau să zboare mai târziu nişte păsări.

— Face şi ea pui, numai să nu-i mănânce vreun câine, zise în cele din urmă Moromete, şi se urniră şi se întoarseră la locul lor. Spune, mă, continuă apoi, puţin agasat, ce-ai cu el, nu ştiam că ai ceva cu el, ce ţi-a făcut?

— Nu mi-a făcut nimic, dar s-au învăţat toţi, nu intri bine într-un sat şi dai de-ăştia care au nu se ştie ce, ba cu preşedintele, ba cu secretarul organizaţiei. Ca şi când un preşedinte ar putea să le facă pe plac la toţi. Ridică problema acolo în organizaţie, dacă ai ceva şi nu eşti un fricos nenorocit. Dacă eşti, du-te în…, nu veni la mine să mă lupt eu pentru tine.

— Bine, zise Moromete, dar ce ţi-a făcut, ce-ai cu el?

— N-am nimic cu el, zise Niculae tăind cu mişcări regulate grâul înalt, de jos de tot de la rădăcină. Şi reluă: Vine în pridvor şi stă şi nu zice nimic şi pe urmă nu, că vrea să-mi spună… Să zicem că are dreptate şi că spusele lui nu sunt minciuni. Ei şi? Aşteptă să vie raionul de partid şi să-i rezolve lui toate problemele?

— Da’ ce tu eşti raionul de partid? zise tatăl. Eşti şi tu un om şi poate că o fi vrut şi el să-ţi spună ceva. Nu trebuie să te porţi aşa cu cineva, că ăsta nu e ca Gae, să-ţi intre în curte şi nici bună-ziua să nu-ţi dea. Ce-ai cu el, ce ţi-a făcut?

Tatăl era acum curios şi fiul lui răspunse agasat:

— N-auzi că nu mi-a făcut nimic, nu-ţi spusei?

— Când îmi spuseşi?

— N-am nimic cu el, dar lasă că-l ştiu eu, zise fiul, veneam odată de-acasă şi mă duceam pe izlaz, păşteam caii cu Marin al lui Ţugurlan şi dimineaţa îi păştea el şi după-masa eu. Şi când viu îl găsesc pe Marin al lui Ţugurlan plecat şi caii lăsaţi până viu eu unuia al lui Pretorian, băga-l-aş în mă-sa şi pe-ăsta, care sta ca un tâmpit lângă un tufan şi caii ieşiseră de pe miriştea lui şi intraseră pe o mirişte a lui alde Năstase Rădulescu şi păşteau acolo. Eu am crezut că aia e miriştea ăstuia care îl găsisem acolo, al lui Pretorian, că i-am văzut şi caii lui acolo, stăteau şi păşteau împiedicaţi… Când mă uit eu, cine venea de la capătu-ălălat al lotului? Asta, Vasile, nici nu ştiam cine e şi „Bă, ăsta al lui Moromete, zice, de ce paşti, mă, caii pe locurile noastre?” Şi când îmi trânteşte două palme peste obraz mi-a sucit gâtul şi m-a zvârlit cât colo cu crăcile în sus. „Mă nene, zic eu, eu n-am fost aici când au intrat caii pe miriştea voastră, Marin al lui Ţugurlan sau ăsta i-au băgat”, dar el nici nu m-a auzit, şi m-am uitat la el să văz dacă dă şi în ăla al lui Pretorian, că erau şi caii ăluia pe miriştea lui. N-a dat, i-a scos ăluia caii de pe lot şi s-a dus în… mă-sii fără să spună nimic. O lună întreagă m-a durut gâtul, dar nu l-aşi fi ţinut minte dacă l-ar fi cârpit şi pe-ăla al lui Pretorian, că ăla lăsase caii să intre pe miriştea lor! Nu, ăluia nu i-a spus nimic, nici nu s-a uitat la el. Ori i-a fost frică de el, ori înseamnă că avea ceva cu mine şi nici nu spun că în viaţa mea n-am luat aşa palme de la cineva.

— Ai luat tu, nu zi aşa, replică Moromete, ţi-am mai dat şi eu din când în când… Şi ţi-au dat mai ales oamenii colo în faţa primăriei! Ce, ai uitat?

— Nu ţin minte, răspunse fiul cu nepăsare, dar pe-ăsta îl ţin minte.

— Da’ câţi ani aveai tu atunci şi câţi avea el?

— Era în anul când nu mai m-am dus la şcoală. Taman în toamna aia, venise pe izlaz cu caii şi ăsta al lui Parizianul, Gheorghe. Nu ştiu dacă e mai mare ca mine, da’ şi eu ce m-a apucat de-am stat ca un prost şi nu i-am sărit pe urmă în cap. Nu ştiu, mi-a frică, m-a luat fără veste…

— Mă Niculae, zise tatăl intrigat, de când te ştiu eu, de când eşti băiat mare şi ai făcut şi tu armata şi atâtea înjurături n-am auzit din gura ta.

Fiul nu zise nimic.

— Urât mai înjuri, Niculae, zise şi Ilinca, dar parcă cu admiraţie şi nu cu reproş. Şi continuă, în timp ce mâinile îi mergeau parcă singure tăind spicele şi făcându-le poloage: Pe vremea aia trăia maică-sa şi nu ajunsese ce-a ajuns mai pe urmă, să-l bată verii cu biciul pe mirişte, zise ea.

— De ce îl băteau? întrebă Niculae.

— Din te miri ce. Odată pierduse calul cu căpăstru, şi l-au bătut pentru căpăstru-ăla de-a zăcut o săptămână în pat nu mai putea să meargă.

— Bine i-au făcut, zise Niculae, ştiu ei de ce l-au bătut, asta cu căpăstru zice lumea, dar de ştiut ştie numai ăla cari era acolo. Degeaba nu l-au bătut ei.

— Aşa o fi, zise tatăl, dar pe mă-sa ei au omorât-o, toată lumea ştie. Cum a fost, Ilinco?

— Vă găsiră acuma poveştile, zise Sande care nu înţelegea felul ăsta de muncă, deşi era şi el băiat mare. Până acuma, zise el mai departe, nu vorbirăţi şi vă găsi acum vorbitul.

— Cu mă-sa a fost aşa, că întâi pe alde tată-său veni de-l omorâră cu bătaia, zise totuşi Moromete cu aerul că facerea legăturilor îi permitea foarte bine să şi muncească, să şi povestească.

Niculae îi tăia grâul şi i-l făcea maldăr şi Moromete făcea legături, le puneau alături făcând alt maldăr şi în acest timp îi spunea fiului povestea lui Vasile şi a părinţilor lui, neam cu Năstase şi Aristide. Vasile ăsta copilărise în familia unchiului cel mare, Năstase, de ai cărui fii, Dan şi Ştefan, Vasile era şi astăzi legat. Năstase şi Aristide, fraţii mai mari ai mamei lui Vasile, fuseseră împroprietăriţi după primul război mondial şi se pricepuseră nu numai să-şi păstreze întregi loturile lor de pământ, dar să şi ajute altora să scape de ele, cei care după împroprietărire se înglodaseră în datorii prin bănci să-şi cumpere unelte şi vite. Năstase, şi de la el Aristide, învăţase în timpul războiului, pe care îl făcuse la intendenţă cu gradul de sergent, cum se poate ca fără să furi cuiva avutul sau banii din buzunar, să-l faci să vie el singur să ţi-i dea şi încă să nu uite toată viaţa binele pe care i l-ai făcut ca unul care n-ai pregetat ca alţii să-l ajuţi la nevoie. În anii de după primul război începuseră să circule prin sate tot felul de hârtii numite poliţe, scadenţe, ordine de licitaţie şi altele asemenea, care erau ele nişte hârtii mici şi colorate ca nişte jucării de copil, dar pe baza lor nişte necunoscuţi care se ascundeau sub denumirea de „Creditul Agricol” sau „Banca Marmoroschblanck” puteau să-ţi vândă pământul şi să rămâi pe urmă de izbelişte, fiindcă boier să te duci la curtea lui să-ţi dea de lucru nu mai era şi rămâneai muritor de foame cu copiii pe drumuri. Ei, şi se iviseră ăştia, Năstase mai ales, Aristide doar la început, te duceai la ei, uite, măi Năstase sau Aristide, aşa şi-aşa, mă scoate la vânzare, ce fac eu. Cât datorezi? Atât şi atât. Păi de ce să-ţi vândă ţie locul la licitaţie şi să pierzi la el jumătate şi să nu-mi vinzi mie o jumătate din el şi să pierzi doar un sfert? Oameni săritori, îşi dădeau vita din bătătură să-ţi facă ţie rost de bani să nu pierzi lotul, puteai să-i mai uiţi? Pe mulţi au scăpat de la nevoie şi s-au înmulţit, s-au adunat acolo în Cotoceşti şi şi-au făcut case în spatele bisericii, Năstase are chiar o strană a lui personală şi o icoană mare de argint în altar… Mama lui Vasile s-a măritat tocmai în timpul când se făcea împroprietărirea generală, imediat la doi-trei ani după primul război mondial şi ăla pe care l-a luat ea, unul Ilie al Moaşei, cu toate că făcuse şi el războiul, n-a fost împroprietărit, nu se ştie de ce, nu s-o mai fi ajuns pământul, că alţii au luat lot de opt pogoane, alţii de şase şi unii au rămas şi fără, şi atunci a lăsat-o pe asta a lui Răduleascu şi s-a însurat cu o văduvă de război care primise un lot de opt pogoane. Văduva însă avea copii şi ăştia, cu toate că nu erau mari, au înţeles ei sau i-a învăţat cineva că mă-sa le va aduce fraţi vitregi de la un tată care n-avea lot şi vor trebui, când s-or face mari şi s-or însura, să împartă cu ei lotul mamei. Ei sau neamurile, sau ei cu neamurile cu tot, făcură ce făcură şi îl goniră din casă şi ăsta trebui să se întoarcă la nevasta dintâi. Mama lui Vasile îl primi dar în loc să stea la locul lui să se mulţumească cu ce avea de la ea, câteva pogoane de pământ, se amestică în averea fraţilor nevestei, pretinzând nu se ştie ce pentru casa părintească şi încă ceva din pământ, spunând că din munca ei trăiseră toţi şi că trebuie să-i plătească pentru asta, lucru care nu era deloc sau nu era întru totul adevărat. Fără să facă gălăgie fraţii Rădulescu încercară cu binişorul să-i bage nerodului minţile în cap, dar fiindcă acest lucru nu le izbuti, atunci hotărâră să i le scoată. Îl bătură cu ciomegele într-o noapte atât de răul că nu mai rămăsese Ilie al Moaşei zdravăn şi după câţiva ani muri cu zile. Mama lui Vasile nu se mai mărită, trăi în casa părintească împreună cu fratele ei mai mare şi îl crescu pe Vasile o dată cu copiii acestuia. Muri şi ea după vreo zece ani şi unii spuneau că tot din pricina neamurilor… Vasile avea o grămadă de veri şi verişori de-al doilea şi de-al treilea, bunici şi unchi, şi era la rândul lui văr şi fin şi nepot de bunic şi nepot de unchi şi nepoţel de bunică, de tuşă, de ţaţă… Cât trăise maică-sa muncise ea pentru el şi îl păzise de aceste rubedenii, dar după ce ea muri, nu mai avu cine să-i ţină grija. „Vasile, du-te până la tuşă-ta Steliana că are ceva cu tine… „ „Vasile, mănâncă şi du-te până la unchi-tău Traian… „ Băieţii de seama lui se jucau cu zăpadă în drum spre şcoală, se scăldau vara în pădure şi se luau cu caii la întrecere. Vasile stătea seri întregi şi legăna copilul Tuşei Steliana, zile întregi învârtea la o sucală de răsucit cânepă, iar vara păzea vitele multe ale lui unchiu-său Năstase şi ale altora din neamul lor, oile mai ales, şi lumea îl vedea seara cum se întorcea cu cârdul de la păscut şi sta să le aleagă de miei şi să le bage în curţile rudelor. Maică-sa nu muri fără să-i blesteme, aşa spun femeile care au stat la capul ei în ziua când s-a dus… Stătea în odaia ei cu uşa închisă şi zăcea şi cică era rău şi una dintre ele a vrut să cheme rudele şi ea a zis s-o lase să moară barim liniştită, dacă de trăit n-a avut parte de linişte. Una din ele a întrebat-o să spună ce are, de ce suferă, dacă o doare ceva şi ea a spus că n-o mai doare nimic şi i-a spus uneia să-l întrebe pe popa: după ce moare omul se duce drept în rai sau se mai chinuieşte cine ştie pe unde? Aia a ieşit şi ea până afară, a stat niţel pe la poartă şi s-a întors şi i-a spus că părintele a zis că pe om îl ia îngerul chiar din pat şi îl duce la lumină în rai. Stă la fereastră şi aşteaptă şi când vrea Dumnezeu îi spune îngerului să vie la căpătâiul tău şi să te ia. Muierea care a povestit zice că ea s-a speriat spunând vorbele astei, fiindcă tocmai atunci s-a zbătut craca de măr de la fereastră şi în curte a zbughit-o un purcel la fugă. Mama lui Vasile cică nu s-ar fi speriat deloc, sta întinsă în patul ei şi a început să spună cum s-a întâmplat cu boala ei, ce i-a făcut într-o zi Dan, ăla mare dintre copiii lui frate-său. Parcă i se înfipsese un cuţit în şale şi ăla mâna căruţa, se duceau să culeagă fasolea la deal. „Opreşte, mă, că mor!” i-a zis. „Ce să opresc, zice, se usucă fasolea colo, vreai s-o culegi pe soare, să se scuture, ori sunteţi nebuni?” Pe urmă cică l-ar fi chemat pe Vasile la ea şi i-ar fi blestemat pe fraţi în faţa lui. Că să n-aibă încredere în rude fiindcă rudele dacă te văd plângând îţi mai îndeasă şi ele una să plângi mai tare şi dacă te văd râzând, te pun la muncă, zice că d-aia râzi, că eşti prea odihnit. Şi dacă i-o fi foame sau sete să nu le ceară verilor, să-şi ia singur şi să aibă grijă să nu-l vază ei, să-i scoată pe nas şi îmbucătura de pâine… Or să-l bată! Să strângă şi el din dinţi şi cât o trăi la ei, să nu umble în faţa lor cu fruntea jos, dar nici sus să n-o ţină, până s-o face şi el mare şi o să scape de ei. Fiindcă o să scape, i-a blestemat ea, să moară de tineri, şi copiii şi tat-său şi praful şi pulberea să se aleagă din toţi…

— Şi s-a ales? zise Niculae, când Moromete se opri.

— N-aşi zice! răspunse tatăl. Astă-iarnă, reluă el, a vrut Vasile să scape de ei, zicea că fac gospodărie colectivă şi el se înscrisese să se ducă acolo, au venit ăia doi peste el acasă, că el are o casă mai mică exact în spatele ăleia mari a lui Năstase, i-au făcut-o alde verii lui când s-a însurat Vasile cu Florica lui Ciupăgeanu, şi lumea spune că Dan i-a tras o palmă Florichii şi când Vasile a sărit la ei, ăia au scos cuţitele. Era şi o fată acolo de la uteme, cică ar fi lovit-o şi pe aia prin geam cu o cărămidă, i-ar fi spart capul. I-au arestat, dar nu-ş’ ce-au făcut ei şi ce-au dres, c-au scăpat… Ştie el ce spune, Vasile ăsta, încheie Moromete, când zice de-ăştia de la sfat, de alde Plotoagă şi Isosică, fiindcă vezi cum vine, dacă ei nu s-ar fi opus să se facă gospodărie o făceau ăştialalţi, alde Fântână cu Mantaroşie, că Mantaroşie n-are nimica, şi Vasile intra şi el acolo şi scăpa de veri. Nu erau ei mulţi, dar patruzeci-cincizeci de neisprăviţi tot se găseau şi se chema că sunt. Acum ai înţeles?

— Am înţeles, răspunse Niculae înfigând secerea în maldărul de grâu şi ştergându-şi fruntea de sudoare. Apoi după câtva timp, schimbă subiectul. Văz că ai cea mai înaltă părere despre Isosică şi Plotoagă şi numai de formă, aşa, zici că sunt aşa şi pe dincolo.

Moromete tăcu o vreme, luat prea repede şi neînţelegând despre ce e vorba. Înainta câţiva paşi şi culese nişte spice, care rămaseră apoi întregi ca nişte flori cu tija delicată în mâinile lui vânjoase.

— Vreai să spui că dat fiind că Isosică şi Plotoagă sunt contra gospodăriei îi consider oameni cu scaun la cap? zise el întru târziu, puţin mirat că se putuse trage o asemenea concluzie din spusele lui.

— Da, asta vreau să spun, zise Niculae.

— Părerea mea, spuse Moromete cinstit, e că erea mai bun Gae. Îl ştii pe Gae?

— Îl ştiu.

— Ei, ăla să fi văzut om! Nu sta el la discuţie cu tine, ca alde Isosică! Bă, făcea, pe mă-ta şi pe tac-tău, şi te şi lua de guler şi te da pe mâna miliţianului.

— Nu mai spune, zise Niculae ironic. Şi de ce?

— Parcă mai ştiai de ce?! se miră Moromete. Te pomeneai la miliţie şi când ajungeai acolo mai găseai şi pe alţii, îţi mai venea inima la loc…. Unii mai râdeau, alţii mai glumeau, alţii că lasă că vine el Gae şi vedem noi ce-are cu noi. Şi venea Gae: Ce să aibă! Ereau de-ăia care mai vorbeau şi ei cum vorbesc şi eu cu alde nean-tău Matei, alde nean-tău Giugudel, alde nean-tău Cristache al Joachii când vin pe la mine şi stăm în pridvor. Dare în judecată, făcu-vă şi dregu-vă, pentru ascuţirea luptei de clasă contra regimului. Înaintarea lor sub stare de arest la raion, să se înveţe minte! Tu trebuie să ştii, că eşti acolo, mai zise Moromete. Sau tu nu te ocupi cu partea asta?

— Nu mă ocup, zise Niculae.

— Ei, şi veniră şi-l schimbară pe Gae, veni alde Plotoagă şi Isosică. Moromete se strâmbă, nemulţumit: nu sunt buni! ăsta, Isosică, are şi el un băiat şi vine într-o zi pe la ei Siţa a lui Tăbârgel, mă-sa lui Isosică adică, bunica băiatului. Şi-l spune lui tat-său că uite ce-a făcut ăla, erea pe la ea a Pinţii, femeie bătrână, o creştină, dar de, oameni mai cu stare: trecută recent pe listă şi nu-ş’ce îi zice ea băiatului ea: taci din gură, zice, bestie chiaburescă. Ia vino-ncoace, mă, zice Isosică băiatului şi îl pune cu burta pe prispă şi se desface la curea. Dă izmenele jos, zice, să nu-ţi prăpădesc izmenele, ăla urla, aoleo aoleo că nu mai fac şi aoleo că aşa ne-a citit şi învăţătorul la şcoală din cartea de citire. Făcu-i şi dregu-i şi învăţătorului ăla, zice Isosică, dar pe urmă nu l-a mai bătut că a văzut şi el că aşa erea trecut în carte, nu minţea băiatul. Da va să zică rezultă că Isosică nu e bun? Nici nu-l văz eu că apucă toamna şi-l dau alţii jos… Bine i-ar face, băga-l-aşi în mă-sa, încheie Moromete pe neaşteptate, că au pus pariuri ei doi, cu Plotoagă, pe vedre de ţuică şi de vin, pe mine că mă duc legat la raion şi pe tine că te coboară…

— Ce vorbeşti, zise Niculae ironic. Şi puse secerea jos. Eu am plecat, mai zise.

— Du-te, măi tovarăşe, îi răspunse Moromete convenind, uite, ia-o pe-aici, dai de barza-aia de-acolo care vine încoace. Stai şi tu de vorbă cu ea, poate te învaţă să te însori şi tu…

Într-adevăr se vedea înaintând rar pe firele ei de picioare, mergând prin grâu, o barză singuratică cu penele în culori şi cu ciocul lung şi roşu constituind parcă împreună cu corpul ei ca un ou mare şi picioarele înalte şi roşii, o figură geometrică vie, un desen mişcător prin lanurile lungi aşternute pe câmpia nemărginită. Era încă răcoare, era ora când rouă încă nu se uscase. Se auzea doar din când în când pitpalacul. Ciocârlia încă dormea.