Capitolul 10

Moromete însă nu vroia s-o apuce pe acest drum, iar cât despre celălalt, al cârciumii, nu-l folosise niciodată ca o soluţie. Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul) şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.

Moromete luase în glumă nu numai temerea Catrinei în privinţa casei, dar şi visurile ei înspăimântate. „Unde se întâmplă să avem noi atâţia porci câţi visezi tu”, spusese el, dar în curând pricepu şi el că a face şi a creşte copii mulţi poate fi uneori pentru o mamă ceva într-adevăr înspăimântător. Întâmplările care avură loc după aceea în familie nu-l turburară însă pe Moromete în aceeaşi măsură. Numai una dintre ele, care avu loc într-o iarnă puţin timp după ce familia scăpă de datorii prin legea conversiunii, îl făcu să înţeleagă că e totuşi primejdios şi pentru el să nu ia seama la copii. În anul acela recolta fusese bogată şi toată lumea făcea comerţ cu cereale la munte. Gospodăriile se refăceau din anii grei prin care trecuseră între 1929 – 1933. Prosperitatea bătea la uşa multora din sat, vitele se înmulţeau, oborul de cereale era ridicat, pânza de americă şi uneltele mai ieftine, iar preţul pământului mai ridicat decât oricând.

Cei care simţiseră cei dintâi că e rost de făcut avere fură cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim (pe vremea aceea nu erau prea convinşi că ar avea dreptul să-l învinuiască pe tatăl lor că s-a însurat a doua oară; înţelegeau vag că tatăl lor nu putea să-i crească, numai o femeie putea face acest lucru şi abia mai târziu aveau să dea de înţeles că tuşa lor Guica ar fi putut foarte bine să-i crească ea).

Familia se ţinuse până atunci cu loturile întregi, dar gospodăria era lipsită de vite. Aveau doi cai prăpădiţi, care când dădeai cu biciul în ei, ei dădeau din coadă.

Venise toamna şi porumbul se făcuse şi el din belşug (porumb şi grâu şi printre porumb dovleci, floarea-soarelui şi fasole, altceva nu semănau, cu toate că pământul le-ar fi putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul, tutunul, sfecla de zahăr, plantele medicinale scumpe) şi cei trei îşi frecară mâinile de bucurie şi într-o seară îi spuseseră tatălui lor: „Ar trebui să îngrăşăm caii-ăia, tată! Tudor Bălosu a fost săptămâna trecută la munte şi a câştigat o mie de lei.”

Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.

Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate de la alde nean-său Cristache al lIu’ Dumitrache. Erau seri turburătoare. Unsprezece fraţi care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede şi la apusul soarelui cădeau îngrămădiţi pe o stâncă în mijlocul mării, iarăşi oameni. Cum stăteau îngrămădiţi unii în alţii, chinuiţi şi înspăimântaţi de întunericul nopţii şi de valurile furioase care ameninţau să-i smulgă… Şi suferinţele îndurate de sora lor, care trebuia să ţeasă cu mâna ei, într-un timp dat şi neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă şi cum n-a avut timp să termine braţul unei tunici şi frăţiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă.

Dar Cocoşilă? Cocoşilă era un ins care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca şi poveştile lui Niculae. Venea seara şi ciocănea în uşă făcând pe boierul. I se spunea „intră”, intra şi dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proştii ăilalţi nu dau bună seara”, făcând-o pe Catrina să se ruşineze, dar să şi pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale şi istorice, lui Paraschiv îi punea una şi aceeaşi întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai că Moromete avea vechi răfuieli şi nu-l slăbea nici o clipă. Cu mulţi ani în urmă făcuse vâlvă un nou partid, care îşi spunea „ţărănesc” şi al cărui program îl încântase pe atunci pe Cocoşilă. Moromete se arătase rezervat (Moromete era liberal) şi când „partidul naţional-ţărănesc” luă puterea şi Cocoşilă se înfurie că Maniu şi Mihalache nu numai că nu-şi respectaseră programul, dar se dovediseră parcă mai flămânzi decât Brătienii, Moromete nu-l cruţă pe prietenul său, îl luă peste picior şi observă că „proştii n-ar trebui să aibă drept de vot, fiindcă din pricina lor sufere ţara”. După patru ani partidul liberal veni însă din nou la putere şi Cocoşilă se răzbună fiindcă partidul liberal mări impozitul funciar şi introduse taxe de barieră la pieţele de schimb. „Vezi, mă, prostule?” jubilase Cocoşilă.

De atunci îl urmărea pe Moromete fără cruţare. „Eşti prost”, spunea el pe toate tonurile, uneori cu resemnare, alteori cu îngăduinţă, după împrejurări. De fapt se străduia să-l convingă pe Moromete că el, Cocoşilă, e mai deştept, ceea ce pe Moromete îl înveselea cumplit, cu atât mai mult cu cât Cocoşilă, faţă de alţi oameni, se purta cu totul altfel, înjura rău, batjocorea şi nu spunea „eşti prost”, ci mult mai rău, „mănânci c… t”.

În privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-su – zicea că de ce l-a făcut – înjura şi pe popa şi pe primar şi pe perceptor, pe toţi, de la lingură, de la şervetul cu care se ştergeau până la cele mai mărunte lucruri, lampă, sfeştilă, lumânare, ciorapi şi: târla, grădina, neamul şi străbunicii, nepoţii, copiii copiilor… Catrina aprindea tămâie în casă, dar pufnea şi în râs. Odată Cocoşilă a intrat în casă şi a spus doar atât: „A venit percitorul şi mi-a luat ţoalele”, după care s-a pus pe înjurat şi nu s-a mai oprit decât foarte târziu când s-a sculat şi a plecat fără să mai spună altceva. Pe Dumnezeu mai ales, Cocoşilă îl cobora jos în sat, şi îl înjura cu o anumită filosofie, învinuindu-l şi punându-i întrebări ca oricărui om.

Curând însă Moromete înţelese că dacă toate acestea aveau pentru el un rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalţi ai casei (era atât de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deştept în stare să glumească inteligent, şi Cocoşilă în afară de cazurile rare când înjura prea mult era pentru el un astfel de om) îşi dădu seama nu fără dezamăgire că cei trei băieţi ai lui, Paraschiv, Nilă şi Achim, nu văd nici un rost în aceste seri pierdute cu poveşti şi cu discuţii despre Maniu şi Brătianu. Dezamăgirea însă nu fu prea mare, fiindcă, la urma-urmei, copiii oamenilor nu erau mai breji decât ai lui, încât îi înţelese şi pe ei şi cum caii se îngrăşaseră, umplu căruţa cu porumb şi plecă la munte; avea datorii faţă de copii, să câştige şi să-i îmbrace, că erau goi.

Câştigă.

Nu mai făcuse „comerţ” niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti câştigul drept ceva nemaipomenit şi după ce se întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură. Numai că cei trei nu se minunară deloc, Paraschiv făcu chiar observaţia supărătoare că „mare brânză, Stan Cotelici a dat mai bine porumbul”… Şi că să se ducă iar! Niculae, care ascultase uimit peripeţiile tatălui cu căruţa pe drumurile de munte, sărise pe neaşteptate şi strigase: „Aşa e, tată! Mai du-te iar.”

Moromete se pregăti pentru al doilea drum şi când se întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese şi mai aventuros şi Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobişnuit, şi fu ascultat cu uimire. Descopereau toţi, Cocoşilă, mama, fetele – până şi cei trei – că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Numai că spre sfârşit cei trei se dezmeticiră, sfâşiară vraja care îi ameţise şi căzură pe gânduri.

Iată ce se petrecuse.

Moromete plecase cu Tudor Bălosu pe acelaşi drum ca şi întâia oară, ieşiseră din regiunea de şes unde nimeni nu avea nevoie de porumb şi, după ce făcuseră un popas la oborul din Piteşti, o luaseră pe şoseaua care ducea spre creierul munţilor, cu ţinta Răchitele, un sat mare, cunoscut de Tudor Bălosu ca fiind o piaţă bună de desfacere. Mergeau neîncetat, era ger uscat, roatele pocneau, aburul ieşea din spinările cailor.

La primul drum dăduseră dublul cu cincizeci de lei.

Tudor Bălosu vroia de astă dată să-l dea cu şaizeci şi într-adevăr, abia intrară în Răchitele, că fură opriţi de un învăţător care vroia să cumpere amândouă căruţele. Bălosu mirosi numaidecât cum stăteau lucrurile, sări jos din căruţă şi se şi grăbi, spre uimirea lui Moromete, să desfacă şleaurile de la cai…

Învăţătorul, prevenitor, întrebă de preţ. Tudor Bălosu dădu preţul cu un glas care din nou îl zăpăci pe Moromete: şaptezeci de lei şi spuse asta ca şi cum ar fi fost cunoscut de când lumea că aşa se vinde porumbul.

Posomorât, învăţătorul răspunse că şaizeci de lei este ultimul preţ şi că nu poate cumpăra decât aşa, la care Bălosu legă şleaurile grăbit, fără să mai discute, supărat chiar că fusese oprit din drum când toată lumea ştia că şaptezeci de lei este preţul obişnuit. Uluit, Moromete observă că învăţătorul dăduse exact preţul dorit de ei, dar Bălosu începu să râdă şi răspunse că dacă el, Bălosu, ar fi cerut optzeci, atunci învăţătorul ar fi dat bucuros şaptezeci de lei. „Să mergem mai încolo şi să cerem optzeci şi dacă nu dăm noi porumbul cu şaptezeci de lei, Moromete, să nu mai vii niciodată cu mine la munte.”

Merseră mai încolo şi Bălosu spusese preţul său de optzeci, dar în afară de primarul comunei, care dădu un leu peste şaizeci, nimeni nu cumpără. „Dacă mergem trei sate mai spre vârf ai să vezi că îl dăm cu şaptezeci”, insistă Bălosu şi Moromete conveni, depăşit mereu de felul de a judeca al vecinului său.

De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câştigul ar fi fost lipsit de peripeţii, încât insistenţa lui Bălosu i se păru firească. Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existenţa banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (când trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi dispreţuitoare de aruncare şi blestema mărimea, culoarea şi mirosul lor). Când ieşise împreună cu bătrânul Moromete, acum treizeci de ani, în 1907 şi dăduse foc conacului lui Guma nu se gândise că pământul moşierului îi trebuie pentru comerţ şi pentru bani. Existau nişte obiceiuri pe vremea aceea care lui i se păreau mai mari nenorociri decât munca şi foamea. Se duceau la conac şi când dădeau ochii cu boierul, bătrânul se făcea de nerecunoscut, îşi lua căciula din cap şi avea un glas care şi acum, când îşi amintea de el, Moromete se întuneca şi se făcea crunt la faţă.

Când, după război, Moromete deveni proprietar, el trăia atât de deplin bucuria de a fi scăpat de moşier, încât nu băgă de seamă că unii nu se mai gândeau de mult la asta, ci la cu totul altceva: La ce anume? Să facă comerţ! Aşadar, cu cereale şi să câştige bani! Şi cu banii ce să facă? Să plătească impozitele! Asta era ceva de râs, cum de nu vedeau? Ce ciudat, unde ajunseseră! În sfârşit, fie şi comerţ, dar să fim înţeleşi că nu ăsta e scopul…

Încât Moromete vedea în priceperea lui Bălosu de a face combinaţii mai mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, Niculae, şi mult mai puţin ceea ce le plăcea celor trei, Paraschiv, Nilă şi Achim.

Merseră deci mai departe cu căruţele şi Moromete era foarte curios – şi foarte vesel în acelaşi timp – să vadă dacă o socoteală făcută din nimic, cum era presupunerea lui Bălosu că vor da porumbul cu şaptezeci de lei, are să fie dovedită pe viu.

În satul următor un muntean mai înstărit oferi un leu peste şaizeci, iar în celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai departe şi li se oferi apoi deodată trei lei. Moromete se plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul următor vor obţine sigur zece lei. Nu ieşiră însă bine din sat, că se petrecu întâmplarea…

O femeie tânără de tot, cu faţa albă, cu părul galben şi cu nişte ochi mari, albaştri, frumoşi, cum aveau mocancele pe aici, îi strigă să oprească. Aveau porumb? Da.

„Ce bine c-aţi venit, oameni buni, că nu ştiam ce să mai fac, a spus femeia bucuroasă. Haideţi, trageţi în curte că oţi fi osteniţi! Să vă fac ceva să mâncaţi şi să mă duc pe urmă pe la vecini să cumpere şi ei, să daţi tot porumbul, că eu nu pot să iau decât vreo douăzeci de duble.” „Nu duce dumneata grija noastră, leică, i-a răspuns Tudor Bălosu fără să se clintească din căruţă. Du-te întâi la vecini şi întreabă-i dacă cumpără, să nu pierdem timpul de pomană.” „Dar cu cât daţi dubla?” a întrebat femeia pălind.

Glasul lui Tudor Bălosu era mai îngheţat decât gerul: „Optzeci de franci, leică!” „Optzeci de franci?!” „Hai, Moromete!” a spus Bălosu apucând biciul, fără să-i mai răspundă femeii.

„Dar cât dai dumneata, leică?” a întrebat Moromete din curiozitate.

„Oameni buni, a strigat femeia înspăimântată, şaizeci de lei, ăsta e preţul pe la noi… „ „A! Nu!” a clătinat Moromete din cap.

Nu se poate, însemna exclamaţia lui. Noi avem aici nişte socoteli. Iese sau nu iese şaptezeci? asta e întrebarea. Nu-ţi dau fiindcă trebuie să vedem dacă iese. Glasul lui Moromete i se păru însă femeii cu totul deosebit de al celuilalt, şi-a încleştat mâinile de loitra căruţei lui şi vorbele ei au început să curgă şuvoi. Moromete nu prea înţelegea, o vedea doar cum se ţine cu mâinile de loitră şi calcă prea aproape de roată.

Ea spunea că să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu şaizeci de lei… barim câteva duble… e rău, n-are ce da la copii… Să tragă căruţa că şaizeci de lei e destul.

„Haide, omule, că doar n-oi fi şi dumneata bogat să nu înţelegi… Oi fi venind de departe şi ţi-o fi frig pe gerul ăsta, trage căruţa… Îţi dau ceva ţuică peste şaizeci de lei. De ce să te mai duci încolo să mai baţi drumurile de pomană?”

Moromete s-a frânt de mijloc şi s-a uitat la picioarele femeii: „Dă-te la o parte, creştino, că te calcă roata!” i-a spus el grijuliu.

„Nu vreai, omule? a repetat mocanca şi deodată din ochii ei albaştri au ţâşnit lacrimi de furie. De ce nu vreai, omule? a continuat ea şi glasul ei legănat şi domol de munteancă s-a făcut dârz. De când v-aţi făcut aşa răi? a spus ea descleştându-şi mâna de pe loitra căruţei. Nu eraţi aşa răi…

Plângea şi în ciuda mâniei ochii ei rămâneau mari şi curaţi şi se uita când la omul cocoţat în căruţă, când la caii lui graşi şi voinici, aburiţi de gerul sănătos al muntelui.

„Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi! a exclamat Moromete furios. Apoi a strigat: Bălosule, opreşte!” „Ce s-a întâmplat, Moromete?” „Hai să dăm porumbul, că nu e rost.” „Cu cât?” a întrebat Bălosu.

„Cu şaizeci şi trei.” „Eu nu-l dau, a răspuns Bălosu şi să ştii că altă dată nu mai merg cu tine la munte.”

Nedumerit puţin Moromete n-a avut timp să răspundă, dar apoi l-a înjurat pe Bălosu de muiere, în şoaptă, pentru el însuşi, în timp ce munteanca se uita la el, cu lacrimile îngheţate pe obraz.

„Ce să mai vorbim, şi-a încheiat Moromete povestirea. Am tras în curte, am băgat caii în grajd, a pus mocanca mâna şi a tăiat o găină, şi mănâncă Moromete şi bea ţuică galbenă. Pe înnoptate aşa s-au strâns mocanii, şi ăla a luat trei duble, ăla cinci, ăla şapte… Creştini, mocârţani! Mi-au luat porumbul cu şaizeci şi trei. Să vezi după aia că nu mai puteam să scap de mocană: Că de unde sunt? Că copii am? Dar muierea trăieşte? M-am uitat şi eu la ea şi m-am închinat: Păi bine, creştina lui Dumnezeu, de ce să nu trăiască? Trăieşte, stă acasă după sobă şi se vaită că nu-i place ce e mai bun pe lumea asta, carnea de porc. Avea ea un rost de întreba aşa fiindcă îi murise bărbatul în pădure, căzuse un bulumac peste el… „