Capitolul 11

Paraschiv, Nilă şi Achim şi-au păstrat pentru ei impresia care le-a făcut-o povestirea tatălui lor, dar când au aflat că Bălosu a dat totuşi porumbul cu şaptezeci de lei nu s-au mai mulţumit să observe, ca la început, că tatăl lor n-a făcut mare brânză câştigând o mie de lei; trebuia să câştige o mie cinci sute, cum a făcut Bălosu şi au început să murmure că a omorât caii şi căruţa de pomană şi că şi-a bătut joc de munca lor.

Murmuratul acesta, desigur, i-a ajuns la urechi lui Moromete pe alte căi, prin Guica şi Parizianul, pentru că feciorii n-au îndrăznit să i-o spună în faţă.

Uimit şi îngrijorat că feciorii îl vorbesc de rău în lume, Moromete se hotărî să înăbuşe fără cruţare acest început de răzvrătire, având totuşi speranţa că poate nu-i adevărat. Luaţi din scurt, cei trei se speriară şi deveniră mieroşi, Paraschiv chiar se indignă spunând că: „Hai, bă, ce, te iei după prostul ăla de Parizianu?”, încât Moromete socoti că nu e cazul să meargă mai departe, ba mai mult, că n-ar strica să le dea chiar satisfacţia să facă ei înşişi comerţ la munte.

Bucuroşi că izbutiseră să obţină atât de uşor libertatea de a se mişca, cei trei puseră la cale, o săptămână mai târziu, o afacere sortită să le aducă un câştig mare. Luară cu chirie încă o căruţă cu caii lui Parizianu, cumpărară porumb din sat cu cincizeci de lei şi porniră la munte.

Moromete nu zise nimic, le dădu chiar sfaturi, dar ceva – nu putea să înţeleagă bine ce – un soi de înfrigurare, de poftă oarbă, care se făcea simţită în purtarea fiilor săi, începea să-l îngrijoreze şi în sinea lui le dori să nu izbutească.

Dorinţa lui se împlini. Săturat de afluxul de cereale de la câmpie, muntele scăzuse între timp preţul şi cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala drumului. Moromete nu se putu stăpâni şi strecură câteva aluzii batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi, dar bine intenţionate, vrând să-i facă să înţeleagă că drumul pe care vroiau ei să apuce nu e bun. Cei trei parcă înţeleseră ceva şi se mai potoliră, dar vecinul din spatele casei lor se îmbogăţea şi din nou feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua. Că pe cele două fete le lasă să se pricopsească, iar pe ei îi batjocoreşte. Într-adevăr, fetele erau vrednice şi vioaie, ţeseau în război, împleteau, arătau vesele, spre deosebire de Paraschiv şi Achim care parcă erau bolnavi.

Astfel trecu iarna şi vara aceea. În toamnă, Moromete făcu din nou pe placul celor trei. Se sfătui cu ei îndelung, le arătă situaţia familiei, datoriile pe care le mai aveau la percepţie, faptul că rămăseseră fără un cal – se îmbolnăvise de talan şi nu mai era bun de nimica – şi ajunseră la înţelegerea că un împrumut la bancă era cea mai bună soluţie.

Numai că avantajele sperate nu veniră. Din lâna oilor fetele ţeseau pentru ele covoare. Catrina îşi făcu o fustă, Moromete o frumoasă dulamă îmblănită, cu guler de miel creţ… În numele celor trei, Paraschiv murmură pe faţă că o să pună mâna pe topor şi o să le dea oilor în cap. Catrina nu se putu stăpâni şi îi răspunse că pentru cât s-a trudit ea să-i crească, o nenorocită de fustă nu e mult. Şi dacă fusta ei le stă în gât, s-o ia şi p-aia, să se sature. Covoarele? Dar fetele nu muncesc? Cine ţine casa, cine îi spală de murdărie şi le face mâncare să bage în ei? Şi în afară de asta să se uite: nenorocitu acela de băiat, Niculae, care toată vara rabdă de sete cu oile pe câmp, n-are nimic, râd copiii oamenilor la şcoală că e trenţăros.

Paraschiv ascultase ca un surd, fără să audă. Achim şi Nilă tăceau. Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, spuse el. Anu ăsta şi-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o să-şi facă alţii. Nu cumva dulama este pricina nemulţumirii? Nu înţelegea, Paraschiv avea dulamă bunicică, ce vroia? N-avea răbdare şi vroia s-o poarte pe cea nouă? S-o poarte sănătos. Ei? Mai era ceva?

Mai era, pentru că nu era vorba de dulamă. Cei trei înţelegeau să trăiască la fel ca înainte, când nu făcuseră împrumutul şi n-aveau oile, iar lâna, laptele, brânza, carnea mieilor, totul trebuia vândut şi să facă bani, iar nu să se mănânce şi să se poarte în casă. I-ar fi fost foarte greu lui Moromete să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei copii ai săi, cu atât mai mult cu cât aceştia începură să nu-şi mai dea pe faţă gândurile nici măcar faţă de Parizianu.

În aceeaşi seară ei s-au dus la Guica şi acolo au pus la cale planul cu plecarea lui Achim la Bucureşti.

Târziu de tot, spre sfârşitul iernii, cu multe ocolişuri şi prefăcându-se interesaţi numai de datoriile care ameninţau gospodăria, ei dădură de înţeles tatălui lor că n-ar fi o afacere rea, îndemnându-l să se intereseze la al lui Cătănoiu şi să se convingă singur ce bine s-ar putea câştiga la Bucureşti. Vorbiseră mai dinainte cu al lui Cătănoiu şi lăptarul, pus la cale, exagera câştigul. Moromete rămase să se gândească. Catrina şi fetele aflară mai târziu de acest plan şi se hotărâră repede: nu le convenea. Dacă Achim are să stea toată vara la Bucureşti, înseamnă că el va tunde oile şi cine ştie ce are să facă cu lâna. Se împotriviră cu grijă, să nu afle fraţii; îi explicară tatălui că nu vor avea ce să mănânce în timpul secerişului şi că mult mai bine ar fi ca o parte din laptele oilor să fie făcut brânză aci acasă şi vândută apoi la Bucureşti, dacă e vorba că la Bucureşti sunt preţuri bune. În felul acesta vor avea şi bani şi nu vor suferi nici de foame.

În postul Paştelui însă, vitregul mijlociu, Nilă, spuse într-o zi la masă ceva care înmuie inima mamei. Mâncau untură în tigaie şi Nilă, îngreţoşat nu se ştie de ce, se strâmbase: „Ce naiba, mă, vine Pastele? Noi nu mai ţinem post? Şi adăugase uitându-se cu privirea curată la Tita: Mai piteşte, Tito, untura asta.”

Noaptea mama se auzi certată în vis de un glas blând: „Catrino, Catrino, de ce eşti duşmănoasă? Iartă-i pe copii, Catrino, iartă-l pe Nilă, că nu e rău la inimă… „

Pe nesimţite, de astă dată ferindu-se de fete, mama îi dădu de înţeles tatălui că la urma-urmei să-l lase pe Achim să se ducă. Sunt copiii lui şi le-o fi părând şi lor rău că altă lume o duce mai bine. Să-i dea drumul să plece, să nu zică lumea că din cauza ei şi a fetelor trăiesc ei rău.

Moromete, nu se ştie de ce, se supără de întoarcerea aceasta a mamei, spuse fetelor şi se certară între ei. Îndoielile lui Moromete ţineau de afacerea însăşi. Nu-i venea lui să creadă că bucureştenii nu mai aveau altă ieşire decât să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci şi patru de oi ale lui Achim Moromete din comuna Siliştea-Gumeşti şi să-l umple pe el de bani.

Dar în sfârşit… Îi împărtăşise îndoielile şi lui Nilă, în grădină, dându-le de înţeles şi celorlalţi doi că dacă e vorba să-l lase pe Achim la Bucureşti, atunci Achim trebuie să bage bine în cap că la toamnă îl aşteaptă să se întoarcă acasă nu cu douăzeci de mii, cât se lăuda acesta ca un prost, nici cu zece şi nici cu şase, ci cu patru. Dar aceste patru să fie! Nilă îl asigurase că vor fi, şi Moromete, liniştit, vrusese să se culce. Îşi aminti însă că a doua zi, după cum îi spusese Bălosu în drum, avea să vie Jupuitu după fonciire şi nu putu să adoarmă îndată. Îl mai supăra şi Niculae care stătea la spatele său şi nu adormea nici el. Ce se bucura aşa că are să scape de oi, nefericitul? Credea că la muncă o să-i fie mai bine?