Capitolul 14

La început flăcăii nu se duseseră la premilitară, dar nu pentru că ar fi fost deştepţi, sau că l-ar fi „atins” cineva şi i-ar fi pierit cheful celui care îi chema, ci pentru că aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată în sat. Să se facă instrucţia duminica dimineaţa! Li se păruse o glumă tâmpită, se supăraseră toţi şi nu se duseseră, dar la prima recrutare se află că repartizările la trei ani plouaseră cu nemiluita, se îngrijoraseră şi începuseră să se ducă. Nu se mai întâmplase niciodată în sat? Avea să se întâmple de-aici înainte. Pentru instrucţie, satul avea să se numească subcentru premilitar, iar pentru flăcăi, învăţătorul Toderici, care era ofiţer în rezervă, comandant.

Nici învăţătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puţin aşa se crezuse. Acum însă îi plăcea atât de mult încât nu numai că uita cu totul că e învăţător, dar încerca să-i facă pe băieţi să uite şi ei că sunt flăcăi liberi, care trăiesc în satul lor cum le place.

Când Nilă ajunse în curtea şcolii, premilitarii erau strânşi de mult în coloană de marş şi se făcea apelul. Pe drum se mai vedea încă câte un flăcău alergând să ajungă mai repede, să nu fie pus lipsă.

— Hai mai repede, mă boierilor! strigă Toderici, de pe treptele şcolii. Parc-aţi fi domnişoare, fir-ar al dracului! Eu cum mă scol şi vin înaintea la toţi?… Pleaşcă Ilie!

— Prezent!

— Pacic Ilie!

— Prezent!

— Panaite Dumitru!

— Lipsă.

— Ce e, mă, cu Panaite ăsta? Şi duminica trecută văd că a lipsit.

— Stă lângă mine, dom’le comandant, zise un flăcău din capul coloanei. Zice că nu vrea să mai vie, îşi bagă… în ea de premilitară.

— Pavel Vasile! strigă Toderici înfuriat.

— Prezent!

— Pielelungă Constantin!

— Prezent!

— O să-l bag eu la puşcărie… pe mă-sa de bandit! strigă Toderici, schimonosindu-se la faţă. Paliu Inochentie!

— Lipsă!

— Ce e cu Inochentie?! întrebă Toderici, spunându-i pe numele de flăcău celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut cine e. Cine stă lângă el?

— Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut să vie, ‘cea că el e ostenit de la sapă, ‘cea că ce, l-a câştigat statul la belciuge?

— Belciugele mă-sii! strigă Toderici, frământându-şi carnetul în mâini. Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste… pe mă-sa de Inochentie… Dar când te cheamă ţara la datorie, trebuie să te duci că dacă nu, te ia mama dracului… Că d-aia ţara asta a rămas o ţară de mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele.

— Cea că dumneavoastră aveţi leafă, domnule comandant, zise acelaşi glas. „Îi convine lu’ domnu Toderici, că are leafă”, aşa zicea.

— O să ia şi el leafă… pe mă-sa de Inochentie! strigă iarăşi Toderici cu capul în carnet. La puşcărie, la Turnu, are să stea acolo şi are să primească leafă.

Nu se ştie cum se învăţaseră flăcăii să fie înjuraţi şi ameninţaţi cu puşcăria. Învăţătorul făcea acest lucru ca şi când nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri în sat.

— Pielelungă Ilie! continuă el.

— Lipsă!

— Ce e cu frate-tău, mă, el de ce n-a venit? întrebă Toderici, căutându-l cu privirea pe celălalt Pielelungă.

— A venit la ziuă de pe linie, s-a culcat şi dimineaţa n-a vrut să se scoale. Când l-am îţânat să se scoale, a dat cu picioru în mine…

— Spune-i că o să-i dau eu câteva picioare într-o zi, c-o să se pomenească tocmai… ştie el unde! Palici! Polin!

— Lipsă!

— Prisăcaru Vasile!

— Prezent!

— Raţă Ion!

— Lipsă!

— Raneti Vasile!

— Prezent!

— Rădoi Marin!

— Lipsă!

— Mama lui de Rădoi! Ăsta stă colea peste drum, zise Toderici uitându-se peste curtea şcolii la o casă mică, aşezată chiar în faţa şcolii.

— Dom’le Toderici, dumneata să nu-mi înjuri băiatul că eu nu ştiu multe! se auzi un glas de peste drum.

— Să-ţi fie ruşine! strigă Toderici, ars, ieşind din faţa coloanei de premilitari şi înaintând spre poarta şcolii. Să-ţi fie ruşine, nea Rădoi, că te găseşti dumneata mai cu moţ şi nu-ţi trimiţi băiatul la instrucţie. Că statul dacă dă un ordin… Am instrucţiuni precise să trimet tabel de ăi care nu vor să vină. Zece ani are să facă armata şi are să se libereze la sfântu aşteaptă…

Toderici înainta spre poartă şi striga cu o mână ridicată în sus cu care tot împungea cerul când vorbea. Omul din casa alăturată se dădu jos de pe prispă şi începu şi el să vină spre poarta de la drum.

— O să ştie el ce are de făcut când o pleca militar, zise el, apropiindu-se de drum, vrând parcă să-i iasă înainte învăţătorului. Eu am făcut un război şi nu mi-e frică mie de asta. Iar dumneata nu mai înjura lumea. Ai uitat că când ai venit aici aveai iţari şi cămaşă de tort…

— Că când am să-ţi fac eu un raport, o să-ţi dai dumneata seama pe ce lume trăieşti! strigă Toderici, batjocorind vorbirea celuilalt.

Toderici era străin de sat, era muntean, şi când venise aici părea un tinerel de treabă, foarte dezgheţat, e drept, dar se purta bine cu lumea, dădea bună ziua şi muierilor.

— Las’ că ştim noi că eşti dăştept, zise omul din drum, aruncând o privire mocnită spre curtea şcolii.

Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari şi continuă apelul.

— Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atâtea pogoane, şi acum ai fi umblat în iţari! strigă omul din drum, fără teamă.

Toderici desfăcu carnetul şi strigă mânios:

— Ristea Gheorghe!

— Lipsă!

— Împuşcatu Florea! strigă comandantul şi mai furios.

— Prezent! răspunse un glas din toţi bojocii, vrând parcă să-l întreacă pe învăţător.

— State Ilie!

— Prezent!

— Stanciu Stoian!

— Lipsă!

Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se mişcară şi strânse carnetul în mâini. Începu apoi să strige mai departe. Din rândurile de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere, făcând să răsune satul până departe. Într-un timp, învăţătorul trase aer în piept, îşi desfăcu picioarele şi începu să urle fiecare nume, hotărât să întreacă glasurile care răspundeau:

— Tudor Marin! strigă el.

— Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare.

— Terci Mitică!

— Lipsă!

— Teculescu Ion!

— Lipsă!

— Tărbacă Anghel!

— Lipsă!

— Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.

— Prezent! răspunse atunci Nilă încet şi scârbit şi un hohot de râs urmă răspunsului său, cutremurând toată acea parte a satului până departe.

— Mai tare! scrâşni învăţătorul, cu sudoarea pe frunte. Se opri, se uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi şopti ameninţător: Atenţiune, companie! Drepţi! Linişte! Răspunde tare, camarade, că nu eşti babă căptuşită în piept de optzeci de ani. Udrea Ştefan!

— Lipsă!

— Ungureanu Gheorghe!

— Lipsă!

— O să dea ei de mama dracului, domnii ăştia care nu vor să vină la instrucţie. Vanghele Costică… Vasilescu Avram.

Gheorghe Toderici îşi vârî carnetul într-un fel de porthart şi se dădu câţiva paşi înapoi să ia comanda:

— Atenţiune! Companie, drepţi, direcţia câmpul de instrucţie, ocolire la stânga împrejur, înainteee! Marş!

Compania ieşi în drum cu puştile de lemn pe umăr. Toderici trecu în fruntea ei şi după câţiva paşi îşi întoarse capul dând tonul:

— Vesel, timpul primăverii… Companie, cu cântec înainte, maaarş!…

Flăcăii începură să cânte gros, în marş. Gheorghe Toderici se întorcea din când în când şi în pauzele de marş striga:

— Una, două!

Vesel, timpul primăverii Vesel sunt şi eu!

— Una, două!

Căci vara care a trecut Multe mândre-am mai avut Nu le pot uita!

— Una, două! Mai cu viaţă! Ce mormăiţi aşa?

Nilă nu cânta şi fruntea lui lată şi groasă stătea încreţită în sus a nedumerire. Mergea greoi şi nu ţinea pasul. La un moment dat, el lăsă puşca de pe umăr şi se uită în afara coloanei, parcă ar fi vrut s-o şteargă.

— Nilă, treci în front, ţine pasul! strigă atunci cineva din urmă, un alt flăcău, prea zelos sau prea glumeţ şi cu un glas mult prea tare, aşa cum se pârăsc copiii când vreunul dintre ei încalcă regula, şi Nilă, supărat şi posomorât, puse lemnul la loc pe umăr şi încercă să ţină pasul.

La instrucţie, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.

— Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara şi se pregăteşte să atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să ia gara cu asalt şi să dea inamicul peste cap…

Stăteau culcaţi pe liziera satului şi comandantul le explica exerciţiul pe care îl aveau de executat în duminica aceea. Până la gară erau patru kilometri. Şeful postului de jandarmi venise să asiste la exerciţiu chemat de fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace” pe o distanţă atât de mare.

Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei şi îi culca mereu. Jandarmul se târa în urma lor, plictisit. Când mitralierele inamice începură să „toace” din gură, comandantul deveni ameninţător şi dramatic.

— Capul la pământ! urla el. Capul la pământ, camarade, scrâşni el şi se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în ceafă şi îi strivi faţa de arătura aspră.

Nilă mişcă ceafa ca un taur, se zbătu şi deodată sări în picioare. El scoase un muget cumplit şi îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii ieşiţi din cap şi îl ţinea pe loc. Era atât de mânios şi de încordat încât părea că îl ţine pe celălalt pe loc ca pe-o apărare, să nu plesnească ceva în el însuşi. Speriaţi, câţiva flăcăi săriră şi desfăcură mâna încleştată a lui Nilă. Toderici se învineţise, tuşea, se îneca şi când îşi reveni începu să înjure şi să urle să vie şeful de post. Exerciţiul se întrerupse.

Când se îndepărtă cu şeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea i se încreţi a şi mai mare nedumerire, de astă dată lăsând descoperite nişte priviri blânde şi înspăimântate. Călca legănat şi greoi, şi-şi ştergea des şi în neştire fruntea cu mâneca.

Numai că şeful de post era vechi în comună. Îl înjură pe Nilă şi îi dădu drumul spunându-i să nu mai facă aşa, fiindcă Toderici e al dracului şi s-ar putea s-o păţească cu el. Noroc că el, şeful de post, îl cunoaşte pe Moromete, pe care îl consideră un om de care i-ar fi nu ştiu cum să-i ia băiatul la secţie, altfel l-ar fi luat şi i-ar fi tras o mamă de bătaie…

Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încreţită. Avea acea înfăţişare chinuită a surzilor care încercă să înţeleagă din semne. Ce se întâmplă în lume? Cine avea de gând să ocupe gara şi să atace satul?