Capitolul 15

După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieşise cu Victor în grădină şi amândoi începură să ciopârţească salcâmul. Loviturile se izbeau de ulucile Moromeţilor şi Catrina, ca niciodată, întârzia să plece la biserică. Umbla de colo până colo fără rost şi uneori, când loviturile din grădină se auzeau mai tare, se oprea locului şi asculta. Paraschiv stătea lipit de gard, se uita la grădină şi părea că n-are de gând să se mişte din locul acela cu una cu două. Botul său ieşit în afară se lungise şi mai mult şi se uita fără grabă şi fără să clipească, încet şi stăruitor, la vecinul său. El stătu astfel multă vreme, apoi se îndepărtă încet şi ieşi în drum, ieşi la poartă; după câteva clipe de gândire, porni pe lângă garduri, dar mergea alene, parcă fără scop.

Mama îl urmărise pe furiş din tindă. Când îl văzu că se depărtează de casă, ieşi în pragul prispei.

— Abia a aşteptat să plece ăla şi s-a şi dus! striga ea, uitându-se în altă parte, ca şi când nu lui Paraschiv i-ar fi vorbit. Parcă era vorba să râneşti acolo, că o să ajungă băligarul la grindă…

Paraschiv se uită îndărăt fără să se oprească. De departe gura lui arăta şi mai mare.

— Aia e treaba mea, mormăi el. Te găsi inima rea de grajd.

— Dac-ar muri ăla, aţi cânta de bucurie! L-aţi adus în stare să taie salcâmul, să râdă lumea de noi de bine ce-am ajuns.

— Ia mai taci din gura-aia, mamă, ce-ai cu el? zise fata care terminase de măturat. De ce te legi de el? Şi mai spui că te vorbeşte de rău în sat. Păi cum să nu te vorbească?

— Ce-ţi pasă ţie? zise mama întorcându-se în tindă. Uite, acu’ se întoarce ăla şi când o vedea grajdul nerânit, iar începe să înjure. Parcă n-ar avea destule păcate! Să-l mai auz acuma, în sfânta duminică, înjurând!

Deşi Paraschiv plecase, el se întoarse însă curând înapoi, parcă s-ar fi gândit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră în curte repede, căută lopata într-un colţ al şopronului şi pieri în grajd. Catrina îl văzu şi chipul i se mai lumină.

— Tito! strigă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai grijă şi pune de mămăligă. Du-te în grădiniţă şi ia d-acolo nişte ceapă. Pe urmă, culege ştevie de dincoace şi fă acolo o ciorbă, că altceva nu mai e. Că astă-iarnă au băgat în ei un porc de mai bine de-o sută de kilograme şi când le spuneam: „Măăă, vine vara, mai păstraţi”, rânjeau la mine, parcă nu le-ar fi trebuit tot lor! Acu să bage în ei buruieni…

— Iar începi? o mustră Tita, făcând semn cu capul spre grajd că o aude Paraschiv.

— S-audă! zise mama cu un glas în care se simţea şi necaz, dar şi durere că la prânz n-are ce da la masă. De ce să n-audă? Că aşa tot am tăcut şi acuma au tăiat salcâmul să facă Bălosu casă, că ei nu sunt în stare să facă, aşteaptă să moară ăla, să ne dea pe noi afară…

Catrina se îmbrăca pentru biserică şi vorbea mereu, nu izbutea să se liniştească. Îşi schimbase bluza ferfeniţă şi-şi trăsese o fustă de lână neagră, peste cea veche. Abia după aceea începuse să tragă pe dedesubt, lepădându-le, boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte.

— Au cărat la şanţ un porc întreg şi trei sute de coşuri de porumb. Puteau să mai păstreze, nu să ajungem să dăm cămaşa de pe noi că vine percitorul!

Deodată Catrina tăcu şi trăsăturile feţei îi căzură în jos parcă de spaimă. Pe poarta de la drum intrase o femeie slabă şi neagră la faţă, îmbrăcată cu o bluză şi o fustă decolorate, semănau cu praful de pe jos… Păşise în curte cu un pas repezit şi, fără să se uite la cineva, pornise glonţ spre poarta grădinii. Era Guica.

Ea deschise poarta şi se duse drept spre salcâm, unde Tudor Bălosu şi fiu-său ciopârţeau mereu. Numaidecât curtea şi împrejurimile răsunară de glasul ei ascuţit care intra până în miezul creierului.

— Ce căutaţi, mă aici? De ce mi-aţi tăiat, mă, salcâmul? Plecaţi d-aci, că… m-aş în gura voastră de ‘oţi! Paraschive, unde eşti? Săi, mă, încoace, cu un ciomag!

— Catrina încremenise pe prispă şi obrajii i se făcuseră ca focul. Paraschiv ieşi din grajd la auzul glasului care ţipa, dar nu se grăbi să sară cu un ciomag, cum striga tuşă-sa. După felul cum se uita şi cum buzele sale împletite se întindeau spre urechi, se înţelegea unde se dusese mai adineauri.

— Du-te, fa, şi spune-i să plece d-aici! şopti mama uneia din fete. Ne facem numaidecât de basm, că ăsta, colţatul, altă treabă n-a avut decât să se ducă să-i spună, parcă ar avea numai fiere la inimă…

— N-am adus-o eu, mormăi Paraschiv cu un glas care arăta că chiar dacă n-ar fi adus-o el, Guica tot ar fi venit şi în orice caz nu se sfieşte să arate că venirea aceasta şi tot ceea ce se întâmplă e una din marile lui plăceri.

— Mânca-v-ar câinii cu neamul vostru! ţipă Guica din grădină. Ţi l-a vândut, ai? Cum ţi l-a vândut, mă, ‘oţule, cum ţi l-a vândut dacă e salcâmul meu? Şi dacă ţi l-a vândut, tu nu ştiai că e al meu, lovi-te-ar moartea de bălos, azi şi mâine! Tu nu ştiai că ăsta e locul meu d-aici din spatele casei?

— Pleacă d-aici, ga Mario, şi pune-ţi lacăt la căţeaua aia… Nu te certa cu mine! Du-te şi te ceartă cu frate-tău Ilie până te-i umfla… Ce te cerţi cu mine?!

Glasul Guichii începu să se apropie de curte. Îngrijorată, mama intră în casă cu grabă, parcă cine ştie ce nenorocire s-ar fi apropiat.

— Ilie! Ilie! Unde eşti, mă, de ce, mă, mi-ai tăiat salcâmul şi mi l-ai vândut? Ai, mă? Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, să-ţi faci coşciug din el, Ilie! Că atâta aveam şi eu şi te repezişi să-l tai şi să-l vinzi, tăia-te-ar cinenutrebuie şi te-ar lovi vărsatul ăla marele!…

— Hai, ga Mario, nu mai ţipa aşa şi pleacă d-aici, zise Ilinca de pe pragul prispei. Ce tot ţipi că e salcâmul tău, locul tău?!… Parcă nu ţi-a cumpărat tata alt loc…

— Lovi-te-ar brânca aia reaua şi pe tine! strigă Guica, oprindu-se în mijlocul bătăturii. Mi-a cumpărat, ai? Parcă mi-a cumpărat din averea mă-tii, izmenito. Mi-a dat din pământul ăstora care muncesc să vă ţină pe voi, nişte împuţite.

— Ei, ia ascultă, Guico, ieşi afară că acu’ mătur bătătura cu tine! zise fata cea mare, Tita, cu un glas liniştit, ca al tatălui.

— Tu ce stai, mă prostule, şi te uiţi? se-ntoarse Guica spre Paraschiv. Munceşti aici ca prostul, vai de capul tău! Alţi flăcăi au casă şi copii şi tu stai ca o baligă să creşti puturoasele astea…

— Hai, ga Mario, nu mai ţipa aşa, că nu suntem surzi, zise şi Paraschiv, întinzându-şi cu plăcere buzele lui împletite.

— Iar tu să nu mă faci pe mine Guica, că eu n-am guicit la curul mă-tii când te-a făcut… Auzi, fă?

În casă, mama tremura şi o striga pe Tita să nu răspundă, să intre înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieşiseră pe la porţi.

— Tito, tu n-auzi să intri în casă? Intră şi las-o să strige până o face gâlci la gât. Că nepoţilor li se sară inima că ne face de râsul lumii.

Catrinei îi dăduseră lacrimile.

— Ei, ne face de râsul lumii, răspunse Tita îndârjită, târnuind pe prispă. Fă, Guico, dacă nu pleci d-aici, asmut câinii pe tine. Cuţu-na! Duţulache!

Duţulache ţâşni de undeva şi se înfăţişă dornic să capete ceva de mâncare. Era un câine paşnic.

— Tu, fa, să asmuţi câinii pe mine? ţipă Guica. Sunt sora lui tac-tu, nu ţi-ar fi ruşine, măgăreaţo! Umbli după al lui Bălosu să te ia, dar nu te ia, fă! Nu ia ăla una ca tine, botoaso!

La aceste cuvinte Paraschiv izbucni într-un râs ciudat, parcă ar fi pârâit ceva.

— Ahaha-ha-ha! exclamă Guica continuând parcă râsul lui Paraschiv. Ai pupa tu să te ia ăla…

Tita aruncă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se oprise din ciopârţit şi asculta cu toporul în mână. De departe i se vedea faţa nepăsătoare, aproape veselă.

— Să te ia moartea cu Victor al tău de gât! strigă Tita roşie ca focul şi intră în tindă închizând uşa.

Guica o porni spre drum şi când o luă pe lângă garduri îşi aduse aminte de salcâm şi începu să spună în gura mare, să audă lumea ce i-a făcut alde frate-său. Blestema şi ameninţa că n-o să rabde, are martori şi o să-l dea în judecată pe Moromete.

De ruşine, Catrina ocoli fundul grădinii ca să se ducă la biserică.