Capitolul 16

Spre ziuă ploaia îl trezise şi pe Birică din somn şi nici el nu mai putuse să adoarmă.

După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă şi scoase caii din grajd. Deşteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl ridică mirat capul de pe căpătâi şi îl întrebă pe fecior ce i-a venit, unde se duce cu caii cu noaptea în cap?

— Pe izlaz! răspunse feciorul scurt şi, fără să mai dea alte lămuriri, aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încalecă şi ieşi din curte.

— Ce e cu băiatu ăsta?! se miră tatăl şi fiindcă nimeni nu-i răspunse – ceilalţi copii dormeau cu toţii – îşi lăsă la loc capul pe căpătâi.

Birică mergea cu caii la pas şi părea că nu ia seama la ei. În dreptul fântânii caii traseră la jgheab ca şi când ar fi fost singuri; călăreţul nu sări îndată să le scoată apă.

Încalecă apoi din nou, dar caii o luară singuri la trap învăţaţi pesemne de fratele mai mic al lui Birică; adică până la fântână, la pas, apoi după adăpat, în goană. Birică trase de căpăstru, şi caii, puţin nedumeriţi, încetară trapul.

Umedă de ploaie, câmpia dormea în tăcere. Pământul răsufla aburi calzi, încă nevăzuţi, soarele nu răsărise, iar cerul înalt şi amorţit înghiţea leneş ultimii nori de ploaie.

Pe coama dealului, Birică se opri câteva clipe parcă nehotărât. Simţind aerul cald şi mirosul de ierburi crude, caii se agitară gata s-o ia iarăşi la trap, dar fiindcă erau ţinuţi pe loc, îşi plecară capetele şi începură să pască acolo.

— Haide! murmură flăcăul.

Se aşeză mai bine şi strânse pulpele. Cu mişcări liniştite dădu frâu liber căpăstrului şi se încorda; calul simţind strânsoarea, ţâşni înainte şi o luă la goană.

Câmpia părea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea nici o pasăre, nu se auzea nici un glas. Din depărtare, zidul grânelor se apropia mereu înaintea călăreţului. Întinderea tăcută a câmpiei sperie parcă animalele care încetiniră goana, se opriră pe loc şi agitară iarăşi capetele lor frumoase, cu urechile întinse înainte, cu privirea domesticită dar vie şi inteligentă. Câmpia tăcea mereu.

— Haide! murmură Birică şi glasul său liniştit potoli neliniştea vagă şi tainică a animalelor.

Când se opri, Birică arăta de parcă alergase alături de cai. Faţa lui era ţeapănă, obosită.

— Stai! şopti el şi caii se opriră de îndată; fără să aştepte să se dea jos călăreţul, începură să pască flămânzi, cu paşi mari, sforăind cu nările în iarbă.

Birică împiedică picioarele din faţă ale cailor, întinse pe iarba umedă dulama veche, cu blana de oaie în sus şi se culcă peste ea. Rămase apoi nemişcat multă vreme cu faţa în jos, cu obrazul culcat într-o parte pe braţul îndoit. Se auzea numai sforăitul cailor. Satul se pierduse undeva în depărtare. De acolo, sau nu se ştie de unde, răzbătea nefiresc câte un zvon nelămurit, ca o părere, sau ca un ecou a ceva tainic.

Se răsuci brusc cu faţa în sus apoi rămase iarăşi nemişcat. Cerul se limpezise de tot. Alături de dulamă, un pâlc de păpădii dormeau cu măciuliile închise. Birică oftă din greu şi închise ochii.

Când se trezi, se ridică într-un cot, puţin buimac. Alături, păpădiile înfloriseră şi străluceau galben în iarba înaltă. Câmpia era acum de un verde orbitor iar soarele ardea atât de viu încât cerul albastru parcă se înnegrea.

— Noroc, Birică! Hai, mă, cu caii să-i băgăm în ovăz.

Se frecă la ochi şi se ridică. Achim Moromete venea în goană cu caii şi se opri fără să descalece. Birică nu zise nimic, se întinse la loc pe dulamă, parcă supărat că fusese trezit din somn. De fapt îl trezise soarele care îi bătuse în faţă. Achim nu se grăbea, descăleca şi veni aproape.

— Ce e, mă, n-ai dormit azi-noapte?

— Unde zici că te duci cu caii? se miră Birică fără să răspundă la întrebarea.

— În moşia Marichii, să-i băgăm în ovăz.

Birică îşi întoarse faţa în partea cealaltă şi închise ochii mohorât. Parcă nici nu auzise răspunsul. Alături de iarba deasă care parcă plesnea de verde ce era, chipul vânăt al flăcăului semăna ciudat cu pământul.

— Să fiu al dracului dacă n-am să-i rup picioarele! mormăi el şi încetul cu încetul chipul i se mai însufleţi, se aburi de năvala sângelui.

— Cui, Polinii? întrebă Achim.

— Dar cui?

Nu părea însă prea sigur că va face ceea ce spunea; se înţelegea mult mai bine că se chinuia s-o smulgă din inima lui şi că nu izbutise decât să se chinuie mai mult.

Achim se întinse în iarbă şi gemu:

— Ha! făcu el. Mă, Birică, să fie-al dracului, dacă şi la Bucureşti am iarba asta… Plec la Bucureşti cu oile, explică el, şi dacă şi acolo o fi iarbă aşa, toată ziua o să vânz la lapte.

Birică nu zise nimic, se întoarse doar cu faţa în sus. Achim continuă despre vânzarea laptelui şi se lăudă cu banii pe care avea să-i câştige.

— Hai, încheie el, ce stai aici? Hai să băgăm caii în ovăz.

Birică se răsuci, oftând, cu faţa în jos şi răspunse că nu merge.

— Vezi să nu-ţi îndoape pândarul ăla spinarea cu sare, îl preveni el.

— Unde are el norocul ăla să dea peste mine că i-aş arăta eu lui, se sumeţi Achim.

Birică nu-l luă în seamă, nu-l auzi. Oftă şi se perpeli iarăşi pe dulamă întorcându-se cu faţa în jos. Când Achim porni spre cai să plece, se ridică pe jumătate şi se uită câteva clipe la el. Privirea îi ardea. Îl întrebă dacă Nilă s-a dus azi la premilitară.

— Când te întorci acasă spune-i să nu plece nicăieri, că vreau să vorbesc ceva cu el.

De aseară vrusese să nu se mai gândească la Polina, dar nu izbutise decât să-şi dea seama – iarăşi ca şi în seara trecută – că nu poate decât să dorească s-o vadă, şi de astă dată atât de mult, încât faptul că s-ar putea cu adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoşător.

— Auzi tu, Achime? gemu el şi se uită cu privirea sticloasă la Achim.

— Vreai s-o furi pe Polina? întrebă Achim râzând cu nepăsare. Crezi că ea nu ştie ce-o aşteaptă dacă iese azi la horă? Vezi mai bine să nu te pomeneşti cu ai lui Bălosu cu măciucile în capul tău, mai spuse Achim în timp ce încăleca.

Birică se întoarse cu faţa la dulamă şi nu răspunse.