Capitolul 19
— Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineaţa!
I se răspunse din câteva părţi şi cineva, văzându-i secerile, îi spuse să se grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp.
— Păi de ce, Iordane, n-o să te chem pe tine să mi-l seceri tu! Erau foarte veseli şi parcă nici nu se auzeau unii pe alţii.
— Ce e cu Marmoroşblanc? Nu-l văd! zise Moromete ca şi când ar fi fost cu toţii înţeleşi ca Marmoroşblanc să fie acolo.
— Doarme, presupuse cineva.
— Ieşi, bă, afară, Marmoroşblanc, ce stai acolo în casă, nu te-ai săturat de-atâta somn? strigă unul uitându-se în curtea vecină cu fierăria.
— Bă, Marmoroşblanc, bea apă, mă, lua-te-ar dracii, zise altul tot strigând.
— De ce Marmoroşblanc şi nu Vidrighin?! se miră Iocan ridicând fruntea de sub burta unui cal pe care îl potcovea.
— Păi cu Vidrighin şi-a încheiat afacerile, explică Moromete.
Vidrighin era directorul general al C. F. R.-ului şi omul pe care îl strigau fusese cândva ceferist. Când fusese dat afară împânzise satul că el se va duce la Vidrighin să-l ia de piept. Cu Banca Marmorosch-Blank încă nu se ştia ce afaceri învârtea.
— Va să zică cu Vidrighin nu mai are nici în clin nici în mânecă? întrebă Iocan.
— Nu, acum lucrează cu Marmoroşblanc.
Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, cu o faţă albă, adus puţin de spate şi care aştepta tăcut fără să se uite la oameni.
— Ei, cine e la rând cu potcovitul? întrebă Iocan uitându-se la cei care veniseră cu caii.
— Fă-l pe al meu, că trebuie să-l înham şi să mă duc repede la carieră, după nişte piatră, zise un flăcău scurt şi îndesat, cu un nas mic şi rotund ca o pătlăgică.
— Hai mai repede! Ce-mi spui mie că te duci la carieră? zise Iocan clănţănind cleştele în mâini, parcă ar fi vrut să-i scoată calului măselele din gură.
Flăcăul trase calul alături, îl legă de par şi-şi încleşta palma pe piciorul din urmă al animalului.
— Ăss-ta! ăss-ta! zise el apucându-l de chişiţă.
Învăţat, calul ridică copita şi stătu cuminte în timp ce fierarul începu să i-o cureţe şi să i-o pregătească pentru pusul potcoavei. Miros greu de unghie arsă se răspândea până departe…
Omul care îşi potcovise caii mai înainte îi lega alături în tăcere. Ţinea pleoapele peste ochi şi nu zicea nimic.
— Ce mai faci, Boţoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un glas scăzut. Ai terminat de sapă?
— Am terminat! şopti celălalt şi faţa i se posomorî. Iocane, îţi plătesc mâine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu intre în vorbă cu cel care îl întrebase, decât din grijă pentru fierar.
Trase de cai şi porni alături de ei, fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua.
— Ce e cu Boţoghină?! se miră Iocan după ce Boţoghină se îndepărtă.
— E bolnav, săracu! răspunse cel care încercase să intre în vorbă cu el. E atacat, cică o să dea din lot.
— Cine dă din lot? întrebă Moromete.
— Boţoghină.
— De ce?!
— Să se caute.
— A, Botoghină! Şi n-aţi auzit cui vinde?
— He, he, râse cineva, Moromete se interesează. Vrea să aibă trei loturi.
Moromete stătea lângă Iocan cu secerile în mână şi se uita la el ca şi când n-ar fi auzit înţepătura.
— Tudor Bălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte.
— Du-te încolo cu secerile tale, Moromete! se supără Iocan. Nu pot să ţi le fac azi.
— Şi tu ce-mi arăţi fasolele, Cimpoacă?! întrebă Moromete fără să se sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea?
— Ba îl dau dracului de pământ cu brazda lui, răspunse Cimpoacă cu nepăsare.
— Îl dai fiindcă nu-l ai! explică Moromete. Dar ia să-l ai, să vezi cum ai vrea! Dă-mi o ţigare, buzatule, se adresă apoi fierarului, după ce se căutase zadarnic prin buzunarele flanelei.
— Ia pleacă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicându-şi buza lui groasă şi ameninţându-l pe Moromete cu cleştele.
Se opri totuşi din bătutul caielelor, băgă mâna în buzunarul şorţului şi-i întinse lui Moromete tabachera. Acesta îşi umplu o foiţă şi mai turnă şi în buzunarul flanelei.
— Daţi-vă la o parte! spuse Dumitru lui Nae cu gura mare; stătea singur pe un bulumac, cu picioarele întinse ca nişte catalige. Păzea că vine Cocoşilă! exclamă el.
— Mă, deştepţilor! îi apostrofă Cocoşilă de departe. Ce v-am spus eu vouă alaltăieri?
Le spusese că o să plouă. Cocoşilă se opri la marginea poienii şi rămase acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalţi. Era îmbrăcat de sărbătoare ca şi ceilalţi, în afară de pălărie şi de chimir pe care le purta tot timpul. Era cam de modă veche Cocoşilă, încins cu chimirul lui de piele şi cu cămaşa albă cu poale lungi scoasă peste izmene, iar pălăria lui semăna cu o gambetă; avea culoarea prafului şi încă ceva din care puteai să înţelegi că nu se va mai rupe niciodată; în picioare Cocoşilă avea bocanci. Ceilalţi purtau cămăşi şi izmene de pânză, dar fără bocanci şi chimir, sau vestă peste cămaşă, cu pantaloni bufanţi ieftini şi ghete cumpărate cine ştie când şi scofâlcite de atâta păstrare. Unii erau desculţi, în cămaşă şi pantaloni şi cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiţi de sărbătoare erau feţele lor rase proaspăt.
— Ce ne-ai spus, Cocoşilă? întrebă leneş Dumitru lui Nae.
Cocoşilă se apropie mai mult şi duse mâna la pălărie.
— Bună dimineaţa! spuse el cu demnitate. Eşti prost! îl preveni în treacăt pe Dumitru lui Nae, după care nu-l mai luă în seamă, îl căută cu privirea pe Moromete: Unde eşti, mă?!
Moromete stătea cu spatele parcă înadins şi se ciorovăia cu unul din ucenicii care nu vroia să-i dea zimţi la seceri.
— Unde eşti, mă pârlitule? întrebă Cocoşilă din nou. Dă-mi o ţigare!
— N-am! observă Moromete.
— Ce vorbeşti!
— Da! spuse el parcă fericit.
Cocoşilă scoase dintr-o despărţitură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut, se aşeză nepăsător pe un butuc şi începu să-şi răsucească o ţigare. Moromete se lăsă pe vine şi îşi făcu şi el din pachetul lui Cocoşilă, după care întinse mâna şi trase încet de sub acelaşi chimir Dimineaţa. Ziarul nu era întreg, dar Cocoşilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu ştiri politice şi cu dezbaterile.
— Asculţi, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta şi sunt mai deştept, ascultă aici la mine… Degeaba are doi creieri!
Era vorba de N. Iorga.
— Aşa crezi tu! protestă Moromete jignit.
— Iocane, mi se pare mie că Moromete ne părăseşte, spuse Dumitru lui Nae.
— De ce, Dumitre? întrebă Iocan curios.
— Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podişcă, Moromete cu Mişcarea în mână: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?” „E ‘oţ… pe mă-sa”, zice. „Cine?” „Ăsta, Gheorghe Brătianu.” „Păi parcă spuneai că e deştept!” „E deştept, dar e ‘oţ”, încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel.
— Bună dimineaţa! spuse cu sfială un nou venit.
Tocmai se făcuse o tăcere de-o clipă şi noul venit se folosi de ea ca să fie şi glasul lui auzit de toţi. Era unul din aceia care la adunări stătea pe margine.
— Săracu Boţoghină, e bolnav, spuse el. Auzii că vinde din lot.
— Dacă trădezi partidul să nu te mai prind la fierărie, Moromete, spuse Iocan aruncând departe cu rindeaua din unghia celuilalt cal. Îţi dau cu barosul în cap, auzi tu?
Între timp venise şi Marmoroşblanc de peste drum, cu şapca lui jerpelită de ceferist, şi mai venise cineva, un om pe care îl chema Constantin Vasilescu (i se spunea Din Vasilescu), care se aşeză la margine, lângă cel care încercase să-şi facă glasul auzit.
— De ce, Iocane?! se miră Moromete fără să ridice capul din ziar. Crezi că fără mine n-ai să ajungi primar?
— Ce mai faci, al lui Miai? îl întrebă Din Vasilescu pe cel lângă care se aşezase.
— Ce să fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roşindu-se. Uite, mai venii şi eu p-aici să vedem ce se mai aude.
Nu-l întreba nimeni nimic şi nu era învăţat să fie luat în seamă şi Din Vasilescu îi pusese întrebarea ca şi când n-ar fi ştiut de acest lucru. Ion al lui Miai se dădu mai aproape, având în privire un amestec de sfială, curiozitate şi recunoştinţă.
— Măi, Dine, şopti el, e vorba să ajungă Iocan primar?
Din Vasilescu era atent la toţi ceilalţi, dar şi la Ion al lui Miai.
— Sigur că nu, deşteptule, spuse Iocan furios. Când or veni alegerile parcă vă văd cum o să votaţi toţi cu Aristide!
— Mănânci c… t! constata Cocoşilă flegmatic. Crezi că dacă Gheorghe Brătianu iese la putere o să se ia la ceartă cu Brătienii ăilalţi? Toţi liberali sunt şi tot Aristide o să rămână primar.
După ce ascultă atent ceea ce spusese Cocoşilă, Din Vasilescu îi şopti lui Ion al lui Miai care rămăsese cu întrebarea în aer.
— Ar vrea el, Iocan, să ajungă primar, dar are dreptate Cocoşilă! Înţelegi?
Ion al lui Miai nu înţelegea şi se uita sârguincios şi zadarnic la Cocoşilă. Îi părea totuşi bine că într-un fel sau altul ia şi el parte la dezbateri. Fiindcă se făcuse iarăşi o tăcere de-o clipă, n-o lăsă să scape:
— Are dreptate Cocoşilă! spuse el. Gheorghe Brătianu… Dinu Brătianu…
— Eşti prost! îl întrerupse Cocoşilă cu nepăsare, fără să-i explice însă de ce, iar Ion al lui Miai se zăpăci şi se roşi.
Din Vasilescu surâse. Se uita la Cocoşilă atent, cu o bucurie ciudată în priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo pe marginea poienii, între Ion al lui Miai şi Marmoroşblanc, şi asculta atent şi liniştit. Nici pe el nu-l lua nimeni în seamă, dar el părea bucuros de acest lucru. În curând lângă grupul lor de trei se alătură un al patrulea, un om cu o înfăţişare întunecată. Când acesta se aşeză, Din Vasilescu parcă tresări, se strânse să-i facă loc pe butuc. Noul venit era un om rău şi neprietenos de care lumea se cam ferea. Îl chema Ţugurlan.
— Mă, Iocane, eu te susţin, zise Moromete ca şi mai înainte, fără să-şi ia ochii de pe ziar, dar are să te mai vază cineva cu barosul prin fierărie? Aia e întrebarea!
— Hai, Moromete, lasă-l pe Iocan, dădu cineva glas nerăbdării tuturor. Hai, dă-i drumul!
De fapt Moromete întârzia ca un şcolar care nu e sigur pe el; citea întâi în gând:
— Auziţi ce zice regele! spuse el şi îndată se făcu tăcere deplină. Auziţi ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa”.
Începu apoi să citească, deodată, cu un glas schimbat şi necunoscut, parcă ar fi ţinut el un discurs celorlalţi. Avea într-adevăr în glas nişte grosimi şi subţirimi ciudate cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau.
Marele congres agricol.
Abia şi-a încheiat discursul său domnul ministru al agriculturii, că fanfarele au intonat solemnul imnşi însoţit de suita Sa şi-a făcut apariţia în sala congresului „Primul agricultor al ţării”, Majestatea sa Regele Carol al II-lea.
Întâmpinat la tribună de cei prezenţi, Majestatea sa Regele a rostit un discurs.
Discursul Majestăţii sale Regelui.
Domnilor, Am fost informat că congresul dumneavoastră este un congres de specialişti, agronomi şi ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în chestiunile pe care le dezbateţi şi care am chiar oarecare experienţă. Mi-ar fi plăcut poate ca acest congres să fie un congres al „gospodarilor”, pentru că, dupămine, specialiştii noştri sunt încă departe de a fi gospodari. Ştiu acest lucru, pentru că agricultura m-a pasionat… Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupaţiunea principală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală…
Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă în ziar. Tăcerea continua.
— Hehe! izbucni pe neaşteptate Dumitru lui Nae şi râsul său gâlgâi puternic şi leneş mai departe. He, he, he, ia uitaţi-vă cum a rămas Moromete.
— Adică, se răsuci Moromete spre Cocoşilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii!
Cocoşilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care ştia să găsească în ziar astfel de lucruri.
— Primul agricultor o fi mergând şi el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul comentariilor.
— Merge, de ce să nu meargă? zise Iocan. Când se desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului şi se duce şi el la arat.
— O fi având pământ? se interesă cineva.
— Are! afirmă Cocoşilă. Are aşa, cam vreun lot şi jumătate!…
— Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l ţină şi pe-ăla micu, pe Mihai… Trebuie să-i dea să mănânce.
— Eşti prost! reflectă Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!
— În fine! încheie Moromete aceste scurte observaţii şi apucă din nou ziarul în mână.
Pe frontul luptelor din Spania.
Tragedia oraşului Guernica.
Călcând pentru a doua oară hotărârile Comisiei de neintervenţie, o escadrilă de avioane germane a bombardat timp de şase ore oraşul Guernica lipsit de apărare. Avioanele au coborât la patruzeci de metri, mitraliind populaţia civilă care alerga îngrozită prin oraşul incendiat. Din zece mii de locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în flăcări, sub dărâmături, sau ucişi de piloţii care îi urmăreau de la mică înălţime.
Moromete se opri şi din nou se aşternu tăcerea. Aproape toţi cei adunaţi aici făcuseră şi ei războiul, dar nu cunoşteau avioanele.
— Cum dracu să tragi cu mitraliera din avion! se miră cineva.
Dar nimeni nu-i explică. Ţugurlan se uita la toţi cu o privire înceată şi duşmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răguşii;
— Uite-aşa ar trebui p-aici pe la noi, ameninţă el, şi chipul lui întunecat, ras proaspăt, se făcu vânăt.
Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou şi se strânse parcă să-i facă şi mai mult loc. Lui Ţugurlan nu-i răspunse nimeni. Abia într-un târziu Moromete spuse împăciuitor:
— Lasă, măi Ţugurlane, să trăiască lumea în pace! N-ajunge cât moare pe-acolo?!
Dumitru lui Nae dădu iar semnalul, mirându-se cu gura mare:
— Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caută Neamţul acolo?!
— Ce să caute?! răspunse Cocoşilă. Vrea s-o ia pe coajă!
— Nu-i vine neam să stea, spuse din nou Dumitru lui Nae. A uitat ce-a păţit la Mărăşeşti.
— Tu spui asta, Dumitre, ca şi când toţi nemţii ar şti ce le-am făcut noi la Mărăşeşti! observă Moromete.
— Păi să ştie, fir-ar ai dracului!
— Eşti prost! reflectă Cocoşilă îngăduitor. Neamţul e ca alde Ilie al lui Udubeaşcă, explică el. Îl punea jos alde Voicu Câinaru şi-l bătea de îl snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?” „Ce-are a face!” zicea al lui Udubeaşcă.
— Şi îl bătea iar?
— Da!
— E şi ăsta un punct de vedere! observă Moromete, apucând din nou ziarul.
În acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc şi se aşezase pe vine ceva mai încolo, la marginea şanţului. Ploaia umpluse şanţurile şi unul din copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă.
— Bă, peşoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în şoaptă şi, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podişcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, şi dă-mi nişte pământ de-ăla galben…
