Capitolul 20
Soarele se ridicase sus şi, cu toate că trecuse destul timp, adunarea din poiana fierăriei părea mai paşnică decât oricând. Victor Bălosu trecu pe acolo şi dădu bună dimineaţa; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se adresă lui Moromete în şoaptă:
— Cum e cu facultăţile alea, Moromete?
Numai că şoapta lui fu auzită de la o sută de metri şi Victor se opri pe loc şi se uită îndărăt.
— Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aş înjura acum de muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i aşa?
— Ce, bă, eşti nebun?! se miră Dumitru lui Nae foarte vesel însă. Vezi-ţi, taică, de treabă.
— Faci dumneatale pe şmecherul, dar eu îţi spun că dacă m-apuc şi eu să fac pe şmecherul nu ştiu la care din doi o să-i pară rău.
— Depinde de facultăţi! răspunse Dumitru lui Nae fără părtinire.
Cei adunaţi nu prea înţelegeau ce era cu aceste facultăţi, dar ştiau că omul cu statura ca un plop, cu glasul acela al lui mare şi care era cumsecade tocmai pentru că era aşa de puternic, Dumitru lui Nae deci, avea şi el ură pe cineva şi anume pe Bălosu şi pe fi-său Victor. Nu se ştie cum – Dumitru lui Nae nu vroia să spună – Tudor Bălosu pusese mâna pe-o jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.
Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca şi când n-ar fi avut nici în clin nici în mânecă.
— Uite, am martori toţi oamenii care te-au auzit! strigă Victor Bălosu de la distanţă. Când te-oi da în judecată, să nu zici că am pus martori falşi.
Şi plecă, în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu râsul său care umplea uliţele fără nici un efort. Râdea şi povestea celorlalţi ceea ce îi spusese Moromete de dimineaţă.
— Se leagă de mine, al dracului. Eu credeam că o să-i zică ceva lui Moromete! se miră el.
— Lasă-l, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?
— … pe mă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu veselie furioasă, îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o labă după ceafă.
— Eşti prost! îl avertiză Cocoşilă, cu un glas care dădea de înţeles că n-ar fi fost bine dacă ar fi făcut aşa.
— De ce, nea Gheorghe? Mă dă în judecată? Vând trei oi şi plătesc amendă, dar ştiu că-l bat… În facultăţi pe mă-sa!
Cocoşilă nu adeveri că ef a vorba de judecată, dar nici nu spuse la ce se gândea.
— Ce vreai să spui, Cocoşilă? întrebă Iocan cu caielele în gură. Crezi că aici e Spania? Să fiu eu primar şi să prind vreunul cu cămaşa verde… Îl leg colea de stâlp şi-i bat caielele în spinare cu cămaşă cu tot! ameninţă el.
— Dacă nu te împuşcă el cu pistolul! zise Cocoşilă. Ai uitat cum l-au împuşcat acum trei ani pe Duca!
— Fiindcă a fost prost, bolborosi Iocan lovind îndârjit în copita calului. Cum să nu-mi aduc aminte… Au venit pe la spate trei inşi la Sinaia şi unul i-a pus mâna pe umăr: „Domnule prim-ministru!” i-a zis şi când ăla s-a întors au tras în el. De ce mai plăteşti atunci jandarmi şi poliţie dacă nu e în stare să apere un prim-ministru?
— Cică se juraseră să-l omoare chiar dacă mureau şi ei, spuse cineva. Aşa cică fac, se jură la miezul nopţii…
— Eu i-ai beli de piele la miezul zilei! Să vezi pe urmă cum le-ar trece pofta! declară fierarul mânios.
— Care va să zică… anunţă Moromete că e gata să citească şi se făcu din nou, linişte. Care va să zică…
Mari dezbateri în parlament în chestiunea prelungirii stării de asediu şi a cenzurii presei.
La orele 16,30 au continuat discuţiile în parlament referitor la proiectul de lege pentru prelungirea stării de asediu şi cenzurii.
Discursul domnului V. Madgearu:
Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, am onoarea să fac următoarea declaraţie: pentru a treia oarăguvernul liberal român, menţinând starea de asediu trei ani şi cerând cenzurii, invocând spre justificare faptul că împrejurările care au instituit-o persită… Nu se cunoaşte nici un exemplu în istoria contemporană în care în vreun stat cu structură constituţională parlamentară, un guvern să fi folosit câţiva ani succesiv starea de asediu, deşi în ultimii ani s-au produs în diferite state tentative de lovituri de stat, rebeliuni, sau grave convulsiuni sociale. Guvernul partidului liberal cere parlamentului prelungirea stării de asediu şi prelungirea şi pe al patrulea an face o deplorabilă excepţie…
— Haiti! se sperie Moromete. Cine e ăsta, mă Cocoşilă?
— E deştept! răspunse Cocoşilă. Ăsta n-a tocit băncile şcolii degeaba.
— Nu pricep eu cum dracu devine chestia asta cu starea de asediu! nu se sfii Dumitru lui Nae să declare.
— Fiindcă eşti prost! îl lămuri Cocoşilă.
— Dă-o dracului, Cocoşilă! protestă Dumitru lui Nae cu tot corpul, retrăgându-şi picioarele lui lungi. Zice că e de patru ani stare de asediu! Unde dracu e, că n-o văd!
Dumitru lui Nae, prin faptul că nu înţelegea atâta lucru, însemna că ridică o problemă lipsită de interes şi Moromete vru să citească mai departe, dar Iocan socoti că nu e cazul să rămână cineva nelămurit:
— Ce e, Dumitre?! se miră el. Ai uitat cum se dădea alarma în cazarmă? Cam asta e starea de asediu: iese armata sau poliţia şi trage!
— În cine dracu trage?!
— Bă, Dumitre! ameninţă Moromete supărat, jignit chiar. Cum în cine trage? Se ridică cineva contra statului şi zice: nu vreau! Spre o pildă în iarna lui ‘33 toţi muncitorii de la Griviţa au zis: „Nu vrem să mai muncim!” „Treaba voastră, a zis statul, ieşiţi afară din ateliere să băgăm alţii”. „Păi nici asta nu vrem!” „A, nici asta nu vreţi?” Şi a scos armata şi a tras în ei. N-a murit acolo bietul Niculaie Ţugurlan? Sau ai uitat? N-a murit acolo alde frate-tău, Stane? se adresă Moromete lui Ţugurlan, dar acesta nu răspunse, şi Moromete apucă ziarul supărat şi căută şirul…
În mod firesc, ne întrebăm: care e rezultatul acestei guvernări – una dintre cele mai lungi după război– dacă dezechilibrul social şi naţional care a determinat instituirea stării de asediu a rămas acelaşi?… Se pune întrebarea nu cumva cauzele dezechilibrului trebuiesc căutate în înseşi sferele superioare ale moravurilor politice? Şi dacă este aşa, ce este vinovată ţara să plătească consecinţele unor manevre şi complicităţi ale guvernului cu forţele anarhice?… Guvernul a practicat arma diversiunii… a încurajat în fapt extremismul terorist. S-au săvârşit crime cu siguranţa impunităţii.
Moromete se opri să răsufle.
— Daţi-i apă! zise Cocoşilă.
— Stai, domnule, că aici nu e de glumă! protestă Moromete zgomotos, ca şi când el însuşi ar fi fost întrerupt pe băncile parlamentului. Va să zică… S-au săvârşit crime cu siguranţă! reluă el eliminând ultimul cuvânt care i se părea de prisos. Articolele de… Articolele de înfierare!… Uite, Iocane, vorbeşte şi de tine! observă Moromete în treacăt:
Articolele de înfierare, menite să arate revolta opiniei publice într-o ţară neobişnuită cu asemenea acte de terorism, au fost suprimate; în schimb s-au tolerat…
— Ce este ăsta? întrerupse Iocan.
— Ţărănist! răspunse repede Moromete şi continuă:
În schimb s-au tolerat articolele de slăvire (aici Moromete pronunţă cuvântul slăvire în înţelesul lui bisericesc) articolele de slăvire a crimei…
Se opri copleşit de uimire şi-şi dădu pălăria pe ceafă.
— Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?! întrebă el şi începu să-i înjure pe toţi, fapt care îl cam zăpăci pe Ion al lui Miai.
— De ce ne înjură Moromete?! se miră el.
— Nu pe noi, pe ăia din parlament, îi explică Din Vasilescu.
Din Vasilescu ţinea în mână un bulgăre mare de pământ galben şi moale pe care îl frământa parcă în joacă. Nu se mira nimeni de el, îl cunoşteau că avea obiceiul să stea uneori şi să facă din pământ fel de fel de figuri pe care le da apoi copiilor…
În procesele cu caracter de asasinate politice se omitea cercetarea autorilor morali, ceea ce constituia o prima de încurajare pentru noi atentate. În aceste condiţiuni, cererea de prelungire a măsurilor excepţionale, venită din partea unui guvern care le-a avut aproape patru ani, constituie o sfidare şi o farsă, o tristă farsă ce poate avea incalculabile consecinţe pentru ţară… Încredinţat că sunt în asentimentul întregii opinii publice, cer plecarea de îndată a guvernului…
— He! Cade guvernul! exclamă Ion al lui Miai, fericit că înţelesese în sfârşit şi el ceva din ceea ce se citise.
Nimeni nu avu nimic de spus şi Moromete aşteptă câteva clipe înainte de a continua. Începeau dezbaterile.
— Ei, ia să vedem ce răspunde guvernul la chestia asta! zise Iocan nerăbdător.
— Din discursul domnului Madgearu s-ar putea înţelege că România stă pe un vulcan şi că aceasta ar fi opera partidului liberal, răspunse Moromete citind replica ministrului de justiţie. N-aş vrea să fiu silit săâmprospătez memoria opoziţiei cu referiri la evenimentele din februarie ‘33. S-ar putea vedea atunci căpartidul naţional-ţărănesc îşi face aici propriul lui rechizitoriu (întreruperi şi zgomot pe băncile opoziţiei; strigăte furioase).
— Ia uite, domnule, ia uite, domnule, murmură Moromete uluit.
— Ei, sunt daţi dracului, exclamă şi Dumitru lui Nae cu admiraţie.
Furtuna de strigăte şi protestări continuă apoi cu aceeaşi violenţă. Moromete citea cu pauze mari încercând să înţeleagă. Grupările parlamentare din opoziţie protestau împotriva cenzurii, dar o pretindeau pentru adversari. Era învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar în acelaşi timp era acuzat cu violenţă că s-a îngăduit unui ziarist comunist din Paris să asiste la procesul unor comunişti.
Răspunzând, reprezentanţii Ministerului de Justiţie îşi permiteau contraatacuri nimicitoare. „Ce-aţi fi vrut dumneavoastră să facă guvernul în cazul ziaristului comunist? întreba subsecretarul de stat. Răspundeţi cu toată loialitatea”. „Îi puneam în vedere ca în cinci sau zece ore să părăsească ţara.” „Aşa s-a şi făcut! răspundea subsecretarul triumfător. Am impresia acum că predilecţia dumneavoastră pentru ipoteze de această natură v-a pus în trista situaţiune a cuiva căruia i-a dispărut scaunul de sub dânsul.”
Grupările antisemite şi profasciste protestau împotriva interzicerii de către guvern a uniformelor şi ameninţau că vor veni aci în parlament în cămăşi albastre şi verzi. Ministrul, care ştia tot aşa de bine ca şi parlamentarii că de fapt nu uniformele ar trebui interzise, ci grupările înseşi, ameninţa direct că majoritatea guvernamentală va vota legea şi cei care vor călca-o „vor popula închisorile”.
Grupările „creştine” înţeleseră sensul ascuns al ameninţării şi dădură înapoi, declarând că „noi, care ne iubim în egală măsură ţara… „
— Opreşte că s-a fleşcăit! întrerupse Cocoşilă. Vezi mă, prostule, adăugă apoi triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decât să discute că ai tu fonciire multă de plătit!
— Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei, răspunse Moromete. Şi pe urmă n-ai văzut că nici Iorga nu era acolo?
— În orice caz văz că guvernul a ieşit bine din afacerea asta! constată Iocan cam zăpăcit.
— Păi şi opoziţia a ieşit bine când a vorbit Madgearu la început, observă şi Cocoşilă.
— E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare şi-şi întinse picioarele lui lungi cât putu mai încolo. Cade guvernul! Vin ţărăniştii iar la putere, vine alde Crâşmac!
— Mă, Dumitre, bine că ţi-aduseşi aminte! zise Iocan fără să pomenească de candidatura sa viitoare. Nu mai putea alde Crâşmac să mai meargă pe jos. Venea de la primărie cu bicicleta. Când ajungea la pod o striga pe fi-sa de departe: Ginaa! Ginicaaaa…
— Ha, ha, ha! râse Dumitru lui Nae auzind glasul scălămbăiat al fierarului, din care înţelese că acesta îl dispreţuia de mult pe adversarul său ţărănist. Mă, Iocane, dacă vreai să nu iasă Crâşmac iar, dă-te cu ţărăniştii! Să ştii că te votez! declară el.
— Nu se poate, domnule, protestez! sări Moromete în apărarea prietenului său politic. Protestez! strigă el cu glasul cu care citise dezbaterile, dar mult mai tare.
Se descotorosi de ziar cu mişcări mânioase, se ridică în picioare şi, retezând cu mâna peste capetele celorlalţi, protestă încă o dată împotriva venirii ţărăniştilor. Cocoşilă îl combătu din principiu, spunând să nu mai facă atâta gălăgie: ţărăniştii au votat legea conversiunii. Moromete răspunse că minte, liberalii au votat-o. Se amestecă şi Dumitru lui Nae, săriră aproape toţi şi din învălmăşeala de glasuri care se iscă nu se mai înţelese câteva clipe aproape nimic.
În aceste clipe însă se înghesui pe neaşteptate un glas neprietenos şi străin, care spuse ceva neplăcut la adresa tuturor şi în urma căruia se aşternu o tăcere lungă. Nimeni nu înţelese ce s-a spus, dar îşi dădură seama că a vorbit iar Ţugurlan.
