Capitolul 22

După felul cum vorbise s-ar fi putut crede că Ţugurlan se gândea tot timpul la pământ, la moşia Marica, şi că nu avea lot din pricina celor care aveau: într-adevăr pentru Ţugurlan era limpede de mult că oamenii erau aceia care erau vinovaţi că acum cincisprezece ani nu s-a împărţit şi restul moşiei boierului… Multă vreme el urâse cu stăruinţă, şi mai ura şi acum, tot satul, pe toţi oamenii: pe cei care aveau loturi pentru că aveau, iar pe cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic ca să aibă. Toţi care n-aveau, aproape un sfert din sat, ar fi trebuit atunci, când nu se răciseră lucrurile, să intre pe moşie şi s-o împartă cu de la sine putere, fără ingineri şi fără autorităţi, nu să stea şi să aştepte ca neghiobii. Ţugurlan îi ura pentru încrederea lor prostească în guvernul de atunci, care nu încetase să facă promisiuni.

Astăzi venise la fierărie din pricina lui Ion al lui Miai, vecinul său, care se bucura ca un netot că ia şi el parte la dezbaterile politice. Ţugurlan ţinea la vecinul său; Ion al lui Miai avea un cal şi Ţugurlan unul, îi înhămau la plug şi arau amândoi pământul luat în parte de la moşie. Venise la fierărie cu gândul să-i arate lui Ion al lui Miai că dacă lui Moromete şi celorlalţi le convine să facă politică cu guvernul fiindcă guvernele le-au dat pământ, lui Ion al lui Miai nu numai că nu trebuie să-i convină, dar nici să n-aibă de-a face cu ei, nici bună-ziua să nu le dea, ba chiar să-i înjure…

De la fierărie, Ţugurlan se duse acasă. Intră în tindă şi dând ochii cu muierea se răsti la ea:

— Tu ce faci aici? De ce nu e gata mâncarea?

Nici nu trebuia să fie gata, era încă devreme. Muierea se uită la el şi după ce îl văzu se sculă de pe vatră şi intră liniştită în casă. Se întoarse însă curând şi răspunse cu un glas nespus de blând:

— E gata acuma! Să dea oala asta în foc şi e gata.

— Băiatul ăla unde e?

— Păi e la şcoală…

— Acuma, duminica?!

— Nu ştiu, cică au scenă! se miră femeia, dar cu un glas care îl apăra totuşi pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care şcoala o dădea la sfârşitul anului şi căreia copiii îi spuneau „scenă”.

— Ce scenă? mai întrebă Ţugurlan, dar nu mai aşteptă răspunsul, ieşi din tindă şi se dădu jos de pe prispă, mohorât mereu.

Străbătu curtea şi intră în grajd.

Avea un grajd mare, de altfel ca şi casa şi curtea. Văzută din drum gospodăria lui Ţugurlan părea să fie a unui om cu stare. Avea un fânar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiş de şiţă, care de departe parcă era un acaret. Casa, de asemenea, învelită cu şiţă, părea arătoasă, cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă şi parmalâc. Lângă gardul curţii, în colţul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână cu ghizdurile de ciment, cu două găleţi cu lanţ pe scripete, cu un jgheab mare de tot de ciment, întins lângă şanţ.

Bineînţeles că fântâna nu era a lui Ţugurlan. Cât despre fânar şi casă, erau vechi, aveau treizeci de ani, fuseseră făcute de taică-său cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei.

Ţugurlan mai avea o soră care semăna cu el mai rău decât dacă ar fi fost gemeni. Era măritată cu unul tocmai în celălalt capăt al satului, îl chema Grigore Armeanca, tot fără pământ şi el, acum ajutor de mecanic la moara şi presa de ulei a lui Aristide. Ţugurlan se înţelesese cu soră-sa să nu împartă casa, ci numa’ vreodată, dacă Doamne fereşte el se va îmbogăţi, să-i dea ceva pentru dreptul ei. Era o femeie deosebită şi multă lume ştia că dacă lui Ţugurlan, înrăit şi duşmănos cum era, nu i se întâmplase încă nici o nenorocire, era din pricina soră-sii, care fără să fie mai puţin îngăduitoare cu lumea – uneori era chiar mai cumplită decât fratele ei – se înţelegea totuşi mai bine cu oamenii decât el şi avea grijă ca din când în când să-l ţină de rău.

Ţugurlan se însurase de timpuriu şi făcuse în timp de treisprezece ani şapte copii. Moromete gândea la fel ca toată lumea când spusese la fierărie „bietul Ţugurlan”; totdeauna era vorba de copiii lui când se spunea astfel. Copiii lui Ţugurlan nu treceau de un an, sau un an jumătate: cât îi înţărca, se gălbejeau şi mureau. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivazul, pentru câteva zile, numele micuţului băgat în pământ.

De la o vreme, Ţugurlan şi nevasta lui nu mai sufereau decât atât cât era proaspătă la poartă crucea celui dus la cimitir. După prima ploaie care înnegrea lemnul şi ştergea numele scris cu creionul, uitau de el pentru totdeauna.

Numai doi copii trecuseră de vârsta care îi secerase pe ceilalţi. Unul se făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci ani muri şi el într-o primăvară, după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Cel de opt ani se îndărătnici însă şi crescu, în ciuda traiului rău, şi se făcu mare. Avea acum treisprezece ani şi arăta voinic şi sănătos ca unul de şaisprezece ani. Era pe clasa a patra primară şi învăţa bine.

Despre Ţugurlan era cunoscută mai ales următoarea întâmplare… Odată, într-un Paşti, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii, o strigase pe nevastă-sa peste gard, să-i dea de pomană. Ţugurlan ieşise el la gard, n-o lăsase pe nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aştepta cu o strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un colac mare, frumos, învârfuit cu colivă plină cu ploiţă şi bomboane, colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roşu şi o lumânare care mai era şi aprinsă. Ţugurlan s-a urcat pe stinghia gardului şi s-a uitat la femeie. Cotelicioaia i-a spus: „Cristos a înviat!” Ţugurlan a răspuns blajin: „Adevărat a înviat!” Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea: „Să fie pentru odihna copiilor voştri!” La care Ţugurlan a răspuns încet: „Bogdaproste” şi a luat colacul. Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte şi de unde până atunci vorbise evlavios, de astă dată ea îi spusese cu un glas pe care Ţugurlan îl cunoştea bine: „După ce mâncaţi, să daţi strachina îndărăt”. La care Ţugurlan i-a răspuns: „Nu, n-am să dau nici o strachină îndărăt”. Cotelicioaia s-a făcut roşie şi s-a uitat în sus la el cu nişte priviri pe care iarăşi Ţugurlan le cunoştea bine. În clipa aceea, Ţugurlan, cum stătea peste gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot. Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât, murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a ţipat, iar Ţugurlan s-a răsucit după aceea pe gard în aşa fel încât să poată azvârli cu boboroaja spre tinda vecinuluil; a înjurat: „… ’Vă muma voastră de porci. Acu doi ani când îmi muri copilul şi mă rugai de voi, nici scândură pentru sicriu n-aţi vrut să-mi daţi! Acuma daţi de bogdaproste lapte covăsit şi cereţi strachina îndărăt!… ’Vă muma voastră!”…

Muierea lui Ţugurlan era o femeie blândă şi avea în priviri şi pe chip acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită, lumina care seamănă cu bucuria şi care de fapt nu e prea departe de ea.

Când copilul veni de la şcoală şi îl văzu ce vesel era, ea uită că omul ei fusese nedrept când se răstise la ea pentru mâncare, se duse în grajd după el şi tot ea căută să-l îmbuneze:

— Hai la masă, nu mai fi supărat…

— Tată, am fost cu domnul învăţător Teodorescu la gară să cumpărăm nişte gumarabică… Să vezi că o să ne lipim nişte mustăţi, aa!… se prăpădea băiatul de bucurie. Uite aşa nişte mustăţi ne-a făcut domnul învăţător Teodorescu! Eu sunt colonelul Pandelea… ho, ho! „Vasile, la mine fuga marş!… Sub pat, fuga marş!” Vasile e Troscot Ilie, să-l vezi cum se bagă sub bancă!

Ţugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-l auzea pe băiat. Mama vru să afle dacă tatăl e în aceeaşi stare de mai înainte: se supără de veselia prea zgomotoasă a băiatului; atunci Ţugurlan îşi descreţi fruntea şi şopti:

— Lasă băiatul în pace!

— Auzi, tată? izbucni băiatul din nou. Şi la gară am văzut cum a trecut trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras… Aoleo, ce gras era! În viaţa mea n-am văzut aşa gras!

Ţugurlan se uită la fiul său şi chipul i se mai lumină:

— Mă, dar lungă viaţă ai mai avut tu, Marine!

— Zău, tată, uite aşa avea o guşă! Ca porcii! Şi n-avea neam păr pe cap!

— Ferească Dumnezeu! spuse mama. Nu e el sănătos, aşa gras.

— Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Ţugurlan cu un glas înalt. De bine ce îi e, suferă!

Ţugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut numai de nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-şi parcă aminte de cine ştie ce lucru vesel, spus de el cu acest glas.

— Marine, reluă Ţugurlan cu glasul aspru, frământând mămăliga în mâini, când te-i însura să bagi de seamă să-ţi facă nevasta mămăliga ca asta! Să ţii şi tu minte, se răsti Ţugurlan mai departe, ca asta e mămăligă bună, aşa cum o face mă-ta.

Femeia îşi lăsă pleoapele peste ochi şi oftă, ca şi când i-ar fi făcut rău lauda bărbatului.

— Uitai să-ţi spun, zise ea strângând străchinile din care mâncaseră ciorbă de ştevie cu orez… Puse pe masă ouă fierte şi continuă: Trecu de dimineaţă p-aici cumnatu Grigore; nu ştiu ce zicea că vrea să-ţi spună. Dacă ai vreme, zicea că să treci mâine pe la moară, sau să te duci după-prânz pe la ei pe acasă.

— Nu mă duc eu tocmai în capul satului! răspunse Ţugurlan.

Băiatul se ridică de la masă, se închină şi intră repede în odaia de unde în curând i se auzi glasul. Învăţa rolul.

— Ce zicea că are cu mine? întrebă Ţugurlan de astă dată supărat şi bănuitor.

Era bănuitor din pricină că de la o vreme băgase de seamă cum muierea îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea ei că ar fi pornit contra cuiva. Multă vreme nu băgase de seamă; nu ştiuse că de fapt cumnatele erau înţelese între ele.

— Nu mi-am dat seama ce era cu el, că n-a vrut să-mi spună; dar zicea să treci pe la moară!

Aşadar nu era vorba de soră-sa. Ţugurlan se miră:

— Ce să aibă el cu mine?!

— Ei du-te dacă ţi-a spus! O fi având omul nevoie, degeaba n-a venit el!

— Să mai vie o dată, dacă are nevoie! spuse Ţugurlan potrivnic.

Aşa se învăţase el să fie, chiar dacă acest fel de a fi nu-i folosea la nimic. Femeia tăcu. Ar fi fost zadarnic să-i amintească bărbatului că la urma-urmei era dator să se ducă fiind vorba de bărbatul sorei lui, care niciodată nu pomenise că ar avea drept asupra casei (şi ar fi putut s-o facă; alţii ajungeau până acolo cu neînţelegerea, încât umblau prin judecăţi şi nu se lăsau până nu împărţeau casa ca nebunii, scândură cu scândură, chiar dacă rudele de sânge se împotriveau; cumnatul Grigore – erau zece ani – nu suflase un cuvânt).

Gândindu-se la toate acestea, muierea lui Ţugurlan se hotărî să-şi facă ea vreme într-una din zilele următoare şi să se ducă ea la cumnată-sa, să afle despre ce o fi vorba.