Capitolul 23

Când intră pe poarta curţii, Moromete nu se uită să vadă ce s-a întâmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Ştiuse încă de aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni şi îl aşteptau.

Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era slab la faţă, ai fi zis că mânca numai miercurea şi vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; faţa suptă făcea ca ochii lui să pară ieşiţi din cap, dându-i un aer de furie stăpânită. Deşi nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustaţă. I se spunea Jupuitu din pricină că atunci când se bărbierea, faţa lui părea jupuită. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii, înjurându-l în acelaşi timp. Îmbogăţise, aşa credeau ei, doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese la început sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se cunoştea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după câţiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul l-a ajutat să fie numit agent de urmărire. Se însurase înainte de această numire şi însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea vreo şase pogoane de pământ – ca omu! cum spunea Moromete – şi-şi făcuse o casă frumuşică.

Moromete trecu pe lângă prispă fără să se uite la cei doi care îl aşteptau şi se opri în dreptul tindei:

— Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat, aruncând secerile pe prispă într-un fel de parcă secerile ar fi fost afacerea care nu-i plăcea.

Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă stăteau la pândă în casă.

Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la agent şi la însoţitorul acestuia şi strigă iarăşi, ca şi când cei doi de pe prispă nici n-ar fi existat:

— Paraschive, tu unde eşti, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni! Ia-o de acolo şi bag-o în şopron! Ar putea să stea acolo pân-o rugini, până te-ai înţepa în ea şi tot n-ai s-o ridici!…

Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie şi strigă:

— N-am!

Agentul se ridică şi vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăşi, de astă dată desfăcându-şi braţele în lături:

— N-am!

— Asta mi-o cânţi dumneata, nea Ilie, de când te ştiu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu „n-am”. Ia stai colea jos pe prispă şi nu te mai uita aşa urât la mine!

Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte, întocmai ca şi când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se rezemă liniştit de stâlpul casei şi începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul buzunarului puţin praf de tutun, amestecat cu gunoi, şi vru să-l toarne într-o foiţă, dar îl suflă repede şi se uită urât la omul care îl însoţea pe agent. I se adresă supărat şi poruncitor:

— Dă-mi, mă, o ţigare!

Omul îşi scoase repede tabachera şi i-o întinse.

— Foncierea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci şi trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele moi. Nu e cine ştie ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni…

Moromete, care în acest timp îşi răsucise ţigarea, îşi ridică fruntea la agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:

— Catrino, sau Tito, care eşti în tindă; dă-mi un foc!

Agentul se aşeză pe marginea prispei, scoase un chitanţier şi începu să scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete… „ înainte de a scrie se uitase la om să-l audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic.

Tita ieşi pe prispă cu un cărbune şi-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitu rupse chitanţa şi i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind registrul cu scoarţele moi într-o geantă, pe care o ţinea sub braţ. Moromete luă chitanţa, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigare.

— Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind încuietoarea genţii.

— Păi nu ţi-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!

— Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ţi-am tăiat şi chitanţa? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plăteşte să-mi pierd vremea prin curţile oamenilor…

— Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţin eu?

— Nea Ilie, a tăiat chitanţa! zise şi însoţitorul grav.

— Văz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete.

— Plăteşte, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba?

Moromete se uită la agent şi încercă să zâmbească.

— Ei, da, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n-am!

— Ia treci încoa’! îi făcu agentul un semn însoţitorului.

Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. Moromete rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitu intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeţii şi se repezi spre capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-şase covoare ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând însoţitorului:

— Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!

Însoţitorul se opinti şi se încarcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese şi ieşiră afară amândoi. În tindă, însă, Tita le ieşi înainte şi începu să strige:

— Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele?! N-aţi mai găsit ce să luaţi? Nu vă dau ţoalele!

Ea se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi începu să tragă de el. Îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îl aruncă în mijlocul casei, sări pragul şi trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atât pe neaşteptate şi cu atâta iuţeală că agentul şi însoţitorul rămaseră în tindă prostiţi, cu gurile căscate.

— Aaa! Va să zică aşa merge! Ia du-te, mă, şi cheamă şeful de post, zise agentul lovind cu pumnul în uşă.

— Poţi să vii cu zece şefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor.

— Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieşiră pe prispă şi agentul întinse mâna spre colţul ogrăzii:

— Căruţa! Trage-o afară şi la primărie cu ea, zise el pornind să deschidă poarta.

Paraschiv ieşise din grajd şi se uita nepăsător la omul care apucase oiştea căruţei şi se opintea s-o tragă spre poartă.

— Crezi că ai s-o poţi duce? întrebă Moromete cu interes.

— Înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii la primărie, să vezi cum scoatem noi foncierea pe ei.

Omul se apropie de grajd, dar în uşă se pomeni cu Paraschiv piept în piept.

— Nu poţi să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sunt caii mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totuşi îl apăra rânjind ciudat.

— Dă-l la o parte şi intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se şi el de cei doi.

— Nu, caii nu-i luaţi! zise Paraschiv iar, sigur de el.

— Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?

Moromete scoase dintr-un buzunar, dinăuntrul flanelei, două hârtii şi începu să le fluture sub nasul agentului.

— Peste o săptămână, două, îţi mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la Bucureşti şi-ţi plătesc. Te rog să mă înţelegi! mai zise Moromete de astă dată cu un glas foarte supărat, ca şi când de mult i-ar fi spus toate acestea agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înţeleagă.

— Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui să-mi plăteşti mie, nu statului.

Se aşeză pe prispă izbind geanta de genunchi şi trăgând afară chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse şi-o zvârli în nasul omului.

— Îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să plăteşti, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!

Dându-şi seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în picioare şi-şi desfăcu braţele în lături:

— Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu glas care vroia să fie plin de uimire. Ce dracu, mă? Nu poţi să plăteşti câteva mii de lei? De ce nu plăteşti o dată să scapi de belea? Ce aştepţi?

— De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o ţigare, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!

— Da’ lumea ailaltă cum plăteşte?! strigă agentul scos din sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit! strigă el. Sărac nu eşti! Copii mici n-ai! Bolnav nu eşti! Atunci cum? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani!„.

— Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu-şi ţigarea.

— Cum care cincisprezece?! Câţi ani sunt de la război de când ai primit lotul? Sunt şaisprezece-şaptesprezece ani!

— Care şaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou. Tito sau Ilinco, ceru el spre tindă, dă-mi un foc.

— Cum care şaptesprezece ani?! Cât e din 920?

Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:

— Sunt şaptesprezece ani! strigă el şi repetă: Şaptesprezece ani! De şaptesprezece ani de zile o tot lungeşti ba cu plata titlurilor, ba cu foncierea… Vine conversiunea şi te scuteşte, se împrumută pe urmă domnul Moromete la bancă ca un ghimpaşă cumpără oi şi cai… Ai paisprezece pogoane de pământ şi din paisprezece pogoane, auziţi! nu e în stare să plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleaşcă.

— Care paisprezece pogoane, care pleaşcă?! întrebă Moromete uitându-se la agent, de astă dată cu o privire care parcă abia acum îl vedea cu adevărat şi mormăind în acelaşi timp nişte înjurături în care cuvântul pleaşcă se auzi de vreo două-trei ori.

— Înjuri dumneata, dar eu îţi spun pentru ultima oară: de şase ani de zile de când sunt agent îmi scoţi ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci, ba cu şase sute şi un leu…

— Bine că-ţi dau şi leul ăla, mormăi Moromete.

— Bine că-mi dai şi leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge de cincisprezece ani de când joci tiribombă.

— Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa aceea poştaşul care trecea pe drum şi care aruncă din fuga gabrioletei ziarul peste gard.

— Şi mai face şi politică! izbucni agentul în culmea nedumeririi. E abonat la ziar şi foncierea nu vrea s-o plătească.

Adevărul era că în privinţa abonamentului Moromete plătise o dată un pol pentru o luna, şi Mişcareaâi venea de atunci, de aproape doi ani, pe gratis.

Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, continuând:

— Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. Lasă că stăm noi de vorbă!