Capitolul 29

Tudor Bălosu cel puţin nici nu se gândea în clipa aceasta la ea. Pentru el măritişul Polinei se şi terminase. Stan Cotelici avea douăzeci de pogoane de pământ şi hotărâse în mintea lui – deocamdată nu ştia nimeni de acest lucru – să-şi mărite fata fără zestre şi anume cu obligaţia scrisă din partea ginerelui că renunţă la ea, ceea ce însemna la urma-urmei înzestrarea pe socoteala ginerelui, lucru greu de înfăptuit, dar acum nu se gândea la asta. În timp ce căluşarii jucau şi lumea se înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu constata încă o dată că locul din spatele casei lui Moromete îi trebuia ca aerul. Nu se mai gândea nici la Boţoghină, socotea afacerea încheiată, se întreba mereu ce anume ar fi de făcut să pună mâna pe locul Moromeţilor şi nu vedea nimic şi ura împotriva lui Moromete creştea în el în aşa fel încât îşi dădea seama că această ură nu se va opri până ce nu-şi va împinge curtea până sub casa acestuia.

Starea aceasta nu-l părăsi până seara, şi la masă abia băgă de seamă că Polina întârzia de la căluş. După masă însă, cineva, o muiere, strigă la poartă şi îi spuse Aristiţei că a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina. „Aşa o fi?” se interesă muierea. Aristiţa răspunse de formă că astea sunt vorbe, dar se întoarse în casă înspăimântată şi îi spuse bărbatului ei care, auzind, scoase un răcnet de furie. Victor înjură de astă dată fără nici o eleganţă şi strigă: „Hai, tată!” şi ieşiră amândoi din curte cu ciomege groase în mâini.

Nici nu se gândeau că Polina ar fi vinovată de altceva decât de faptul că e proastă şi s-a lăsat ameninţată de cel care a furat-o. Când îi spuseseră că a cerut-o Stan Cotelici, ea nu zise nimic, era deci limpede pentru ei că numai din prostie s-a dus după al lui Birică.

— Vezi, tată? Ţi-am spus eu că trebuia să-i fi spart capul ăluia aseară când a fluierat în poartă, zise Victor. N-ar fi îndrăznit el acuma să-i iasă Polinei înainte.

La Birică era lumină în tindă şi nimic neobişnuit. Într-un fel foarte paşnic, fetele spălau vasele, iar Birică-tatăl, în izmene, se pregătea să se culce. Rămaseră cu toţi uluiţi când, fără să strige sau să dea de veste cu ceva, Tudor şi Victor Bălosu şi încă vro doi, rude ale acestora, năvăliră cu ciomegele în tindă şi ameninţară să iasă Polina afară:

— Polino, ieşi afară de bunăvoie şi hai acasă, dacă vreai să nu intru eu peste tine! strigă Bălosu.

— Iar pe dumneata, dom’le Birică, dacă te mai prind că-i ieşi Polinei înainte, pe cuvântul meu că-ţi dau la cap! ameninţă Victor cu un glas iarăşi elegant.

Numai că repede îşi dădură seama că Birică n-a fost el atât de prost să tragă acasă cu Polina. Intrară prin odăi se urcară în pod, căutară prin grajd şi grădină…

— Ia lasă, Victore! spuse Bălosu într-o vreme, oprind cercetările. Ia hai acasă! Hai acasă că s-a terminat, s-a făcut de râs, dumnezeul ei de fată… Las-o că se întoarce ea, n-avea nici o grijă! dacă n-am s-o omor!

— Nu e vinovată ea, tată! spuse Victor cu glasul lui spălat. Ar trebui să mergem la şeful de post şi să…

Dar se opri; îşi dădu şi el seama că n-ar fi izbutit decât să se facă de râs.

— Ascultă, Birică, dacă voi credeţi că o s-o las eu pe Polina la voi, vă înşelaţi! spuse Bălosu în pragul tindei, adresându-se tuturor. Atâta vă spun, că dacă Polina e proastă fiindcă n-am bătut-o, dumnezeul ei de fată, că trebuia s-o bat s-o omor, şi credeţi că o să-i dau pământ, vă înşelaţi amarnic, încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului său. Dar să ştiţi de la mine, mai spuse în timp ce Victor şi ceilalţi se îndepărtau spre poartă, nici o brazdă n-o să-i dau şi mai bine aţi face să vă duceţi acum şi să-i spuneţi acolo unde s-a pitit că n-o să mă împac cu voi orice-aţi face! Să lase mai bine fata să vie acasă şi să fim oameni de omenie… Atâta să ştiţi, să nu ziceţi că nu v-am spus! Bună seara!

Bălosu se mai liniştise. N-avea îndoială că ai lui Birică l-au înţeles cum trebuie; să se însoare Birică-fiul cu o fată fără zestre, nu putea fi o glumă pentru ei.

Numai că familia lui Birică nu ştia nimic. După ce ai lui Bălosu plecară, Birică-tatăl rupse tăcerea uimită care stăruia în tindă şi porunci:

— Să se ducă cineva şi să afle ce e cu ăla; să-i spună să se întoarcă acasă, dacă nu cumva e nebun!

Fata cea mare se îmbrobodi în tăcere şi pieri grăbită în întuneric, întârzie cam mult, se întoarse cam după vreo două ceasuri. Ea spuse că a fost la ai lui Moromete şi l-a întrebat pe Nilă. Acesta i-a spus că Birică s-a vorbit cu Vasile al lui Dumitru lui Nae să stea la ei cu Polina până mâine dimineaţă.

Fata arăta parcă împăcată cu ceea ce făcuse fratele ei. Ba, ceva din povestea aceasta începea chiar să-i placă.

— Ei, şi ai fost la Dumitru lui Nae? întrebă Birică-tatăl supărat de înfăţişarea fetei. Ce te râzi aşa?

— Păi râd fiindcă Polina era gătită ca o mireasă, spuse fata veselă, dar fără să fie ea însăşi prea convinsă că asta era pricina veseliei. Am fost la Dumitru lui Nae şi i-am găsit în odaia curată, povesti ea. Erau cu Dumitru lui Nae şi cu fi-său Vasile şi cu toţii stăteau şi beau vin!…

Fata izbucni de-a binelea în râs, spre stupoarea familiei.

„Ei, bine c-ai venit, Ileano! m-a luat Birică în primire când m-a văzut. Ia stai tu colea, zice, lângă fratele tău şi spune-mi că nu eşti supărată pe mine”. „Eu pe tine?!” zic. „Păi da, zice, că azi după-prânz m-ai luat la rost… „ „Treaba ta, zic, eşti mai mare! N-o să te învăţ eu!” „Ei, ia lasă, Ileano, zice Dumitru lui Nae cu glasul ăla al lui. Ia lasă”, zice.

Fata pufni din nou şi se făcu roşie de ruşine, dar nu-şi putea stăpâni veselia.

— Ce e cu tine?! se dumiri tatăl deodată. Ai băut ceva pe-acolo! constată el cu reproş.

— Să-l ia moartea pe Dumitru lui Nae, mi-a dat cu sila, se dezvinovăţi fata, supărată acum că se făcuse de ruşine dintr-un pahar de vin.

Toţi înţeleseră că fata n-a mai găsit de cuviinţă să-i spună lui Birică şi Polinei despre ameninţarea lui Bălosu. Ar fi fost zadarnic, n-ar fi izbutit decât să le strice bucuria. Încât familia se împacă cu ideea că, bine sau rău, Birică s-a însurat.

În zori se pomeniră cu Birică şi Polina intrând în casă, se treziră şi rămaseră cu ochii mari şi fără glas, iar mama abia putut să mai exclame:

— Birică, mamă! Iar Polinei: Şi tu, Polino!

Se uitau la ei şi parcă nu le venea să creadă că doi inşi pot arăta atât de bucuroşi, că le poate sta atât de bine unul lângă altul. Surorile cel puţin parcă se prostiseră cu totul, iar cea mică nu se sfii chiar să rămână mai mult timp cu privirea asupra Polinei şi să spună:

— Ce frumoasă eşti, ţaţă Polino!

— Maică, să vă fie cu noroc! se rugă parcă mama, apropiindu-se. Polina îi luă mâna şi i-o sărută; mama o îmbrăţişa, dar nu se putu stăpâni şi izbucni în lacrimi. Polina însă era veselă, şi la lacrimile soacrei ea se veseli parcă şi mai tare.

— Nu plânge, mamă, că mai avem şi nunta, spuse ea.

Adică dacă era vorba să plângă de bucurie, să plângă la nuntă, când bucuria o să fie mai mare, şi aceste cuvinte sporiră şi mai mult bucuria aceasta de acum, venită parcă pe neaşteptate.