Capitolul 28

În drum spre Moromeţi, Birică se luptă din răsputeri să alunge supărarea pe care i-o pricinuise tatăl său. Acesta îi vorbise ca şi când el, Birică, ar fi uitat vreo clipă felul cum trăiesc ei. Ce-a vrut să spună? Că surorile lui… Era de neînţeles! Doar ştia că trebuie să se însoare cât de curând, să lase drum surorilor, ştia totul, ce rost avea să-i reamintească?!…

Având o stare turbure de nemulţumire şi ură împotriva nu se ştie cui şi de pornire necruţătoare contra Polinei care îl zăpăcise cu dragostea ei, Birică ajunse pe ocolite în fundul grădinii Moromeţilor – nu vroia să fie văzut de ai lui Bălosu – îl strigă pe Nilă printr-un şuierat scurt şi se aşeză să-l aştepte. Era hotărât s-o vadă acolo pe Polina cu orice preţ şi, dacă s-o putea, să-i ardă câteva… Gândea că ea nu se purtase cinstit…

— Tu eşti, Birică?

— Nilă, hai că vreau să vorbesc ceva cu tine, spuse Birică în şoaptă groasă.

Nilă se aşeză greoi şi nu mai zise nimic. Se vedea după faţa lui că bănuieşte despre ce e vorba. Birică nu mai zise nici el nimic.

Stăteau sub un dud bătrân şi tăceau. Nilă se gândea şi Birică aştepta. Deasupra lor câteva păsărici se certau pe o cracă şi ţopăiau cu picioruşele lor subţiri ca firul de iarbă. Era cald şi linişte, în aer nu se simţea nici o adiere. Pe o cracă mărginaşă câteva frunze late ale dudului începură să pâlpâie slab, dar obosite se stinseră în nemişcare. Peste sat zgomotele erau parcă înăbuşite chiar de la început, parcă se dormea în aer. Obosit şi parcă mâhnit, Nilă se uită ţintă la prietenul său.

— Vreai să vorbeşti cu Polina?… Să-i spun Titei s-o cheme?…

— Spune-i!

Nilă se ridică ceva mai vioi şi vru să se îndepărteze, dar Birică îl opri:

— Nilă, şopti el mohorât. Adu şi o măciucă…

Nilă se posomorî, nu înţelese dintr-o dată, apoi se împotrivi slab:

— Lasă, mă, ţi-e frică de Victor?

— Nu, dar s-o am aici! mai spuse Birică.

Nilă se întoarse cu Tita, care şi ea înţelese când îl văzu pe Birică lungit sub dud. Dar parcă nu vroia să se ducă.

— Vreai să vorbeşti cu Polina? întrebă ea. Arăta supărată. Să-i ia moartea cu neamul lor! spuse ea aşezându-se. Nu ştiu cum o fi Polina, dar Victor, mă gândesc ce proastă am fost! Guica mă făcea de râs că aşi vrea eu să mă mărit cu Victor! Şi Victor sta acilea şi nu zicea nimic… Nu mă duc eu la gardul lor! mai spuse Tita furioasă. O să creadă că strig să mă vadă el.

— Lasă, Tito! Du-te! şopti Nilă.

— Nu mă duc. O s-o trimet pe Ilinca! răspunse Tita şi vru să se ridice, dar taman atunci Ilinca o strigă din curte şi apoi glasul ei se apropie de grădină şi o strigă iar:

— Tito, unde eşti? Hai că trec căluşarii!

Se auzea într-adevăr în liniştea satului cum se apropie cântecul lăutarilor. Birică, Nilă şi Tita ascultară. Deodată se auzi strigătul prelung al mutului, urmat de ţipetele ascuţite ale muierilor şi fetelor.

— Abreaaaaaau!…

Tita se ridică, Nilă vru să se ridice şi el, dar se uită la prietenul său:

— Hai să vedem căluşarii!

— Dă-i dracului de căluşari că-i vedem noi pe urmă… Te găteşti şi mergem pe urmă după căluşari! răspunse Birică.

— Hai, Tito, du-te odată şi spune-i Ilinchii, dacă tu zici că nu te duci! se supără Nilă.

Tita plecă, dar Ilinca întârzia să se arate. Căluşarii se opriseră undeva foarte aproape şi ţipetele de spaimă vesele ale muierilor şi fetelor nu mai conteneau.

— Ia hai, mă, până la drum, să vedem unde joacă! nu-şi putu stăpâni Nilă nerăbdarea.

Se ridicară şi se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o poate chema pe Polina fiindcă s-au oprit căluşarii la ei, şi Polina e în casă, se găteşte.

— Hai acolo! se hotărî Birică.

Lumea umplea toată curtea lui Bălosu. Nu era loc şi năvăleau pe prispă şi în grădină, în spatele casei Moromeţilor. Copiii căţăraţi pe garduri urmăreau mutul, gata să ţipe şi s-o ia la goană. Bălosu deschisese poarta spre şosea şi, cu toate că împrejurimile casei erau înţesate, cea mai mare parte din lume rămăsese afară.

Birică şi Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai aproape. Birică îi spuse Ilinchii să se strecoare ea până lângă prispă şi când o ieşi Polina să-i spună să vină după căluş sub dudul din fundul grădinii. El căuta totuşi să se apropie de căluşari, s-o vadă pe Polina când o ieşi. Avu noroc cu mutul, care se repezi în mulţime urlând şi lovind cu sabia lui roşie să facă loc căluşarilor. Ţinu piept năvalei înapoi şi se împinse aproape de tot în faţă fără să ia în seamă lovitura pe care o primi de la mutul furios.

Tocmai se începea vestitul joc şi căluşarii se strigau unul pe altul să se adune: hăp! hăp! hăp! Se aliniară în mijlocul bătăturii cu faţa spre pridvorul lui Bălosu şi îl aşteptară pe mut să dea semnalul.

Tudor Bălosu cu muierea şi cu Victor ieşiseră în pridvor, Victor stătea în picioare, îmbrăcat într-un costum gri, cu cravată în dungi roşii la cămaşă galbenă de mătase, cu capul gol şi pieptănat lins. Arăta cam spălăcit la faţă, dar era distins îmbrăcat şi ţeapăn. Tudor Bălosu şi muierea, gătiţi şi ei de sărbătoare – Tudor Bălosu purta vestă neagră peste cămaşă albă cu mâneci bogate, Aristiţa rochie de catifea albastră – stăteau pe scaun avându-l pe Victor între ei. Nu oricine putea primi căluşul, care ţinea mai bine de un ceas, şi felul cum stătea Victor în picioare şi se uita în jos la mulţime dădea de înţeles tocmai acest lucru.

— Mă, şeful ăla al căluşarilor! strigă el, şi când acesta se apropie de Victor, Victor îi spuse: Jucaţi căluşul întreg! lucru care plăcu la toată lumea, fiindcă numai la Aristide şi la câţiva din sat se juca în întregime acest joc rar. Aristiţa Bălosu părea mai retrasă şi mai puţin mândră, şi se uita din când în când spre tindă aşteptând-o pesemne pe Polina, care întârzia.

— Mutule! strigă şeful căluşarilor spre mut. Mă, Abreau, treci încoace!

Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână şi se opri în faţa căluşarilor aliniaţi.

Nu era mut şi nu-l chema Abreau, îl chema Costică Giugudel şi rostul lui ca „mut” în jocul căluşarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă. În timpul jocului lovea groaznic cu sabia căluşarii care oboseau sau jucau prost, iar căluşarii erau legaţi prin jurământ să nu se supere şi să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege la care aveau legaţi clopoţei. Căluşul ţinea trei zile, de Rusalii, şi istovea cumplit pe căluşari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său ajungea mai încordat şi mai intens.

Când speria şi stropea cu ouă clocite muierile şi copiii, mutul mormăia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau! Purta o fustă murdară şi zdrenţuită sub care ţinea ascuns falusul de lemn. Era boroşcoit pe mâini şi pe faţă cu roşu şi arăta înspăimântător.

Abreau se grăbi să facă aşa-numita numărătoare, trecând de la un căluşar la altul şi mormăind nu se ştie ce în dreptul vreunuia pe care îl ştia mai slab. Se trase înapoi şi se stropşi la ei poruncitor:

— Hăp-şa!

— Hăp-şa! răspunse şeful căluşarilor care apoi îşi întoarse faţa de la mut şi porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma lui. Toţi aveau clopoţei la picioare, la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape fără margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche: nu se putea juca decât în formaţie, în costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de păstrat şi anume un conducător neobosit şi mai bun decât toţi ceilalţi care „să ştie căluşul”, adică să ţină minte numărul şi ordinea figurilor de joc. La a patra măsură şeful întorcea faţa spre jucători şi striga chemarea: hăp-şa! la care ceilalţi, la măsura următoare, răspundeau în acelaşi fel. Din ce în ce însă chemarea şefului se lungea ca o rugăminte şi în acelaşi timp ca o poruncă, până ce, deodată, el se întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul deasupra capului şi strigă aspru:

— Hăp-şa!

— Hăp-şa! i se răspunse şi intrară în plin căluş, şeful jucând în faţa lor, mergând de-a-ndăratelea şi strigând mereu, în tactul trepidant al muzicii, aceeaşi chemare.

— Abreaaau! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în mulţime, care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie şi spaimă. Mutul scoase falusul de lemn şi gonind şi mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul căluşarilor începu să toarne peste el lapte şi să spargă ouă.

Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simţi că Polina a ieşit din casă şi întoarse capul într-acolo luptându-se cu mulţimea care îl înghesuia. O văzu pe Ilinca apropiindu-se. Polina stătea în spatele maică-sii, în picioare, cu braţele strânse la piept. Văzând-o, Birică uită pentru o clipă totul şi înverşunarea se topi în el ca şi când n-ar fi fost. Ea arăta veselă şi liniştită, şi când Ilinca lui Moromete se apropie şi îi şopti la ureche, Polina dădu din cap că a înţeles şi continuă să rămână veselă, cu faţa spre căluşari.

Buimac, neînţelegând, flăcăul nu mai putu sta la căluşari şi se retrase spre grădină. Se duse sub dudul Moromeţilor şi se întinse în iarbă cu faţa în jos. Stătu acolo singur, aşteptând spargerea căluşului, care părea să nu se mai termine. Strigătele animalice ale lui Abreau, ţipetele şi râsetele ascuţite spintecau aerul până departe, iar printre ele, neîncetat, ritmul clopoţeilor, chemarea încordată a căluşarilor, hăp-şa! uneori istovită şi lungă, hăp-şa şi mereu în tactul rigid şi intens al viorilor. Când în sfârşit muzica încetă şi se auziră strigătele de astă dată răzleţe, hăp! hăp! Birică sări în picioare. Viorile însă începură din nou. Uitase că după căluş flăcăii şi fetele jucau şi ei horele lor mai domoale.

Se întinse la loc în iarbă din nou mohorât şi înverşunat, dar deodată tresări. Polina deschidea poarta grădinii şi se apropia. Nu mai arăta veselă, dar nici nu se putea spune că ar fi îngrijorată de ceva. Se apropie totuşi cu sfială de flăcău şi când se opri îi dădu bună ziua.

— Bună ziua, Birică! îi spuse şi avu o sticlire ciudată în ochi, când îl văzu cum arăta şi cum stătea întins în iarbă.

Birică se ridică încet şi se dădu după copac. Polina veni după el. Se uita la el drept, cam de sus şi aştepta.

— Ce e, Birică? îl întrebă.

Era frumoasă, cum stătea înaintea lui cu faţa aproape. Avea un obraz alb, bărbia rotundă şi curată. Încă de tinere unele fete aveau pe chipul lor ceva muieresc. Polina nu avea, şi nici nu se vedea că va avea curând, cu toate că împlinea douăzeci de ani. De obicei ţinea pleoapele peste ochi şi numai Birică îi cunoştea privirea vie, strălucitoare, umbrită totuşi de ceva tainic care nici ea nu părea să ştie ce ascunde. Acum se uita la el cu privirea aceea.

— Ce vreai, Birică? îl întrebă ea din nou şi arăta parcă grăbită să se întoarcă la căluş.

— Va să zică, Polino, eu fluier la tine şi tu îl trimiţi pe tac-tău să mă înjure! spuse Birică întunecat.

Polina nu răspunse şi nu se clinti.

— Te măriţi, ai? spuse el, de astă dată cu un glas tărăgănat de încordare şi ameninţare. Dumnezeul tău că n-am ştiut eu cine eşti! exclamă el acum cu o durere vie şi se uită la ea crunt, gata s-o plesnească.

Ea nu se feri, ceea ce îl făcu pe flăcău să se abţină:

— Şi nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că nu-ţi mai place şi te…

— Păi, ţi-am spus, zise fata.

— Când?

— Joi după Paşti!

„Joi după Paşti” era o batjocură, adică niciodată. Ea îi spusese totuşi ceva atunci la început când el adusese vorba de însurătoare.

— Joi după Paşti, nu ţii minte? repetă ea batjocoritor. Şi pe urmă ce, trebuie să-ţi spun ţie cine îmi place? Pe cine îmi place pe ăla îl iau.

Birică o plesni peste faţă cu toată puterea. Ea ţipă înăbuşit şi îşi duse braţele la ochi, dar nu se clinti din fata lui. Fiindcă el nu mai dădu, îşi descoperi ochii. Ardeau.

Birică o văzu şi rămase nemişcat sub privirea ei, sumbru şi necruţător. Dar ea nu clipea şi o umbră de spaimă şi un fulger de bucurie licăriră în privirea lui.

— Ei, te-ai răcorit?! murmură fata. Birică înghiţi greu de câteva ori. Gâfâia.

— Hai, Birică, nu fi supărat! repetă fata, de astă dată cu sfială şi teamă. Nu fi supărat pe mine, că mi-a fost frică de tata şi d-aia n-am ieşit. Eu credeam că tata ştie de tine, dar el a aflat abia alaltăieri… Stai să vezi cum s-a întâmplat…

— De ce nu mi-ai trimes vorbă? o întrerupse Birică mânios. Să mă fac eu de râsul lumii la poarta voastră!

— Birică! se rugă Polina cu o voce diferită de a lui, şoptită şi fierbinte, şi el începu s-o asculte posomorât şi îmblânzit, pe chip cu o expresie care arăta, înainte ca el să fi ştiut, că se afla din nou sub puterea simţirii care o stăpânea şi pe ea.

Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. Surorile lui, care îi ceruseră să fie necruţător cu ea, nu cunoşteau acest glas, iar părinţii ei, care vroiau s-o mărite cu altul, nici ei nu-l cunoşteau.