Capitolul 3

Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă şi începuseră să se scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei fuseseră la muncă şi a doua zi era duminică, era căluşul, nu puteau sta fără să se spele.

— Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă şi începu să clănţăne din dinţi. E rece ca gheaţa.

— Ei, ca gheaţa, vezi-ţi de treabă, aşa e la început, răspunse cealaltă intrând în gârlă vitejeşte.

Tita se aplecă şi o stropi pe neaşteptate cu un val de apă. Fata cea mică ţipă ascuţit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă şi ea şi o împroşcă pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp ţipând mereu, apoi Tita se opri şi strigă:

— Ajunge, treci şi mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă!

Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când în când cu teamă să nu le vadă cineva. Într-un timp ea chiar sări din apă şi se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la marginea satului, numit, nu se ştie de ce, Valea Morii. Lângă vale se întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă şi apropiindu-se din ce în ce.

— Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.

— Şi dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.

— Fă, zăpăcito, nu ţi-e ruşine? Treci afară, n-auzi?

Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De după cotul apei se ivi, printre frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii aceia umblând prin apă, îşi trase repede cămaşa pe cap şi pieri în tufişul sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât nişte glasuri şi îngheţă.

— Ce faci, fă, aici, te scalzi?

— Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca şi începu să râdă.

— Scaldă-te, fă, se auzi iarăşi glasul acela.

— Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiş se auzi strigată:

— Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleţ şi cu ga Leana, vor să prindă peşte. S-au îmbrăcat în pantaloni.

Tita ieşi din tufiş încă înspăimântată şi când le văzu pe cele două cu plasa, începu să râdă:

— Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de frică. Şi proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?

Ilinca râse iar:

— Da’ ce, mi-era frică de el? Îi dam cu nămol în ochi!

— Ei, ce ştie ea, zise muierea cu plasa.

— Aţi prins mult peşte? întrebă Tita schimbând vorba.

— Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, numai broaşte şi mormoloci.

— Tata spunea că ăia pe la Bucureşti mănâncă broaştele! Zicea că le îndoapă cu carne şi le bagă la cuptor, aşa vii. Pe urmă, când încep să facă poc-poc, le scot afară şi le mănâncă cu furculiţa, zise Ilinca scuipând pe marginea apei.

— Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitaţi-vă!

Cele două ridicară plasa la mal şi o dădură peste cap. Numaidecât un broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune valea şi ţâşni înapoi în apă stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaşte, de toate mărimile săriră de pe mal împroşcând apa. Un singur peştişor, ca un deget de copil, strălucea în buruienile de pe mal şi chiar şi acela era gata să alunece înapoi dacă una din pescuitoare nu l-ar fi prins numaidecât. Înainte de a-l arunca în oală, ea se uită la el cum zvâcneşte.

— Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aştepţi, nu vezi că te-ai învineţit?

Fata ieşi clănţănind şi se îmbrăcă repede.

— Staţi, fa, că mergem şi noi, zise fata cu plasa. Aţi auzit? Se mărită Polina.

— Polina lui Bălosu? Păi ştim, răspunse Ilinca.

— Nu, nu ştiţi, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se adresă însoţitoarei: Hai să mergem şi noi, ga Leano, că eu ţi-am spus că până nu plouă, peştii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi ştiţi că Polina era în vorbă cu alde Birică. Ei, acu’ se mărită cu Stan Cotelici.

— Cu şchiopu?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce moartea găsit-o să-l ia pe-ăla? Că după ce e şchiop, mai e şi făcut!

— Da’ ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-l ia cineva! zise Leana înfăşurând plasa.

— Să-l ia moartea! răspunse Tita, râzând.

— De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelii de fugiţi de el?

— E urââât, ga Leano, răspunse Tita, luând-o pe lângă sălcii. Şi n-ar fi nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are atâta avere şi parcă e milog!…

— E bine să strângă omul, răspunse Leana cu îndoială.

— Hai, fa, îmbracă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se spre soră-sa. De ce nu-ţi cârpeşti fusta aia, nu vezi că ţi se vede buca?

— Ce să mai cârpesc, am tot cârpit-o… ia lasă-mă în pace! Dacă mi vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse Ilinca la fel de răstit.

— Ce ştie ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la anul ălalalt, tot aşa ai să zici?

Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică (Ilinca n-avea nici paisprezece ani), când fusese pomenit numele lui Birică, fata cea mică a lui Moromete se roşise. Flăcăul însă nu ştia nimic. El era prieten cu fraţii ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel… şi mai ales cânta frumos.

Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa pe umăr. Soarele asfinţise şi în aer începuseră să bâzâie ţânţarii. Când cotiră după Valea Morii şi se apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea care mergea mereu în urmă se miră:

— Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ăla care iese din pădure nu e Birică?

Fetele băgară şi ele de seamă şi încetiniră paşii. Tăceau. Se gândeau dacă trebuie sau nu să-i spună ştirea flăcăului.

— Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni totuşi fata cea mică a lui Moromete când Birică le ajunse din urmă.

Birică nu răspunse. Se cunoştea că îi pare bine că a întâlnit-o pe Tita. Dădu bună seara şi se apropie de ea.

— Tito, vreau să-ţi spun ceva… Am fluierat aseară la Polina şi nu ştiu ce e cu ea, n-a vrut să mai iasă, şopti el după ce se îndepărtă puţin cu fata. Spune-i că am să trec diseară… Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine, să-mi spună!

S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să ştie decât atât, dar Titei nu-i scăpă turburarea care îl stăpânea.

Cunoştea şi ea bine această turburare. De aproape un an de zile era în vorbă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu nu spunea că nu ţine la ea, dar nici nu se străduia să arate că ţine.

— Atâta vreau să ştiu, continuă Birică, de astă dată fără să-şi mai ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?

Tita şovăia să răspundă.

— Birică! Se vorbeşte că Polina… Nu ştiu, aşa am auzit… Tu nu ştii nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu el. Trebuie să vorbeşti tu cu ea, să vezi ce s-a întâmplat.

Birică se posomori şi amuţi. Mai merse câţiva paşi cu fata, apoi, fără mai întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă din urmă, dar flăcăul nu răspunse.