Capitolul 4

— Treceţi la masă, ori vreţi să vă chem cu lăutari? strigă Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le-ai dat nas; unde-or fi ele acuma? Sculaţi în sus! Paraschive, Nilă, voi n-auziţi? Niculae, tu ce mai aştepţi? Ai băgat nasul între picioare…

Femeia se opri deodată din vorbit şi chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea ţâşni Duţulache, câinele, ieşind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:

— Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzii?

— Dă-i apă, zise Moromete liniştit.

Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă.

— Lasă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, lasă jooos!… striga zadarnic femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncaţi câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea.

— De ce să mâncăm câinele, fă, proasto? întrebă Moromete, liniştit încet. Apoi, tot liniştit, spuse mai departe şi la fel de încet, ca şi când ar fi vorbit cu el însuşi: De ce să mâncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tău. E bun câinele de mâncat, fa? E bun să te mănânce el pe tine! Şi chiar o să te mănânce. Azi ţi-a luat brânza, mâine o să-ţi ia…

— Nu treceţi o dată la masă? strigă femeia scoasă din minţi. Dacă n-o să mă duc în lume şi să vă las… şi moartea să vă ia pe toţi şi la cimitir să vă ducă!…

— Taci, fa, din gură, dosădito! zise iar Moromete şi mai liniştit ca înainte. Vezi-ţi, fa, de treabă! Ai făcut mâncare? Spune o dată şi taci, că nu sunteţi surzi.

Paraschiv stătea pe prispă şi rânjea. Femeia amuţi, nu mai zise nimic. Pe drum se văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete şi ridică de pe prispă şi, în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniştit încet, de astă dată spunând însă altceva:

— Tu, Paraschive, ce stai acilea şi beleşti fasolele la mine? Ce, nu ţi-am mai văzut dinţii ăia de mult? Rânjeşti ca un colţat la maică-ta, parcă tu ai fi mai breaz. De ce nu treci la masă? Şi pe voi v-a găsit scăldatul? Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă. O lăsaţi pe mă-ta singură şi vă duceţi. Unde sunt ăilalţi?

Moromete vorbise până acum încet şi liniştit. Deodată curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător făcându-i pe toţi să tresară de teamă.

— Nilă! Achime! strigă Moromete de două ori.

După un timp, se auzi în casă cum cineva sare din pat; în acelaşi timp, poarta grajdului se deschise şi se văzu, venind încet şi frecându-se cu mâinile la ochi, Achim.

— Ce e, mă, cu voi? întrebă Moromete, cu glasul dinainte, încet liniştit. Ba chiar blând. Nu vă e foame? Staţi la masă! Puteţi pe urmă să dormiţi până poimâine dimineaţă…

Catrina Moromete se şterse pe frunte de sudoare şi intră în tindă. Unul câte unul, copiii intrară în tinda casei. Se înserase bine şi de pe vatră focul arunca până departe o fâşie roşie de lumină făcând să strălucească bătătura.

Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Niculaie, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să se ştie când, copiii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. Dar Catrina fusese şi ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după moartea lui) şi când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toţi, cu care însă Catrina nu se avea bine.

Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.

Paraschiv, Nilă şi Achim nu erau din firea lor nişte copii tăcuţi, moi ori lipsiţi de veselie. Totuşi, ca totdeauna, ei se aşezară la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară. Moromete se aşeză şi el pe prag, făcând în acelaşi timp câteva cruci repezi şi închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se aşeză turceşte pe pământ.

— Du-te, mă, şi ia-ţi o pernă, dosăditule, de câte ori să-ţi spui? Că ăştia nu sunt în stare să facă măcar un scaun, zise femeia, uitându-se la cei trei care aşteptau, tăcuţi şi plictisiţi, mâncarea.

— Tu de ce nu faci? zise Achim, ai cărui ochi clipiră ascuţit, înfigându-se din golul în care erau pierduţi mai înainte, în cei ai mamei vitrege.

Moromete, care tocmai îşi făcuse cruce, se uită la femeie cu gura căscată mirare.

— Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el, apucând lingura de lemn între degete.

— N-auzi ce zice colţatul? răspunse femeia, ştergându-se de sudoare, fără să-i pese de privirea bărbatului.

— De ce colţat?! întrebă moale Paraschiv, apucând şi el lingura într-un fel anumit, vrând să spună că vrea să mănânce mai repede.

— Taci, mă, din gură! zise şi Nilă cu un glas şi mai moale decât al fratelui, aproape şoptit.

— Cine vă întrece? răspunse Catrina. Aşează-te masă, ridică-te masă. Abia se mişcă, abia se aşează, cleaf-cleaf, parcă i-ai da să mănânce otravă.

— Pui, fa, mâncarea-aia o dată?! zise Moromete liniştit, dar în glas cu fire de ameninţare.

Cele două fete tăceau. Niculae se uita la tatăl său nemişcat, cu ochii pironiţi pe fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte de alta a creştetului. Catrina apucă o oală mare de pe vatră şi o trase lângă ea. Fata cea mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lângă firidă o aţă subţire de bumbac şi tăie mămăliga în felii groase. Ilinca aşeză în mijlocul mesei o strachină largă şi adâncă, iar femeia o umplu numaidecât cu ciorbă verde şi groasă de ierburi.

— Da’ brânză nu e? şopti Niculae indignat, uitându-se la maică-sa.

— Du-te de-o ia din burta lui Duţulache! răspunse mama.

— Da’ ce! Ce Duţulache? Mie să-mi dai brânză, zise iar Niculae, trântind lingura pe masă.

— Parcă spuneai că să le mănânce lupii de oi, îngână femeia mai moale, cu un glas nepăsător.

— Mănâncă, mă, acilea şi nu te mai miorlăi, puturosule! Te găsi brâna. Când e, te uiţi chiondărâş la ea, zise tatăl nepăsător şi el, înghiţind un dumicat mare.

Niculae amuţi. Pieptul i se ridică şi coborî repede; buzele îi tremurară. Câteva clipe se uită la maică-sa. Femeia mânca cu gândurile în altă parte. Băiatul se uită atunci spre soră-sa Ilinca, dar fiecare mânca repede, însufleţit pe neaşteptate, tăcut şi parcă nemaisimţind pe cel de alături. Băiatul înghiţi greu, se ridică de la masă şi ieşi afară. Aproape că nimeni nu-l luă în seamă.

— Dacă mănânci, mi-eşti ca un frate, Niculae, zise Achim batjocoritor, dacă nu mănânci, mi-eşti ca doi.

— Să te ia naiba, izbucni băiatul hohotind şi făcându-se nevăzut.

Pe faţa femeii trecu o umbră de durere auzind plânsul de afară al copilului.

— De ce nu-l laşi în pace Ilie? şopti ea, privindu-şi bărbatul fără teamă. N-ajunge că îl trimeţi ca vai de capul lui şi rabdă de sete toată ziua cu oile? Îl mai faci şi puturos. Voi vă duceţi şi munciţi ca oamenii, vă mai odihniţi, aveţi apă, mâncaţi, şi el, săracu, rabdă de sete toată ziua şi aleargă după zăpăcita aia de Bisisica…

Moromete se sculă de la masă tăcut şi ieşi afară. După câtva timp se auziră câteva cuvinte înnăbuşite şi pe urmă tatăl se întoarse ţinându-l pe băiat de mână.

— Stai şi mănâncă, nu te prosti, zise Moromete aşezându-l la masă. Dă-i, fa, nişte brânză, hai, el se duce cu oile, de!

— Nu mănânc brânză, scrâşni Niculae, ştergându-şi obrajii pătaţi de acrimi.

— Mănâncă-mă pe mine atunci, răspunse omul.

Strachina de pe masă se golise între timp. Catrina se întoarse şi apucă oala din spate.

— Nu-i arde lui de brânză, zise ea, turnând în strachină. I-e necaz că o să rămână repetent. I-e necaz şi lui că anul trecut i-a luat-o a lui percitoru înainte, că tot aşa, te-ai apucat să-l trimiţi cu oile… Parcă mureai dacă-l lăsai barem o lună, acolo, să se ducă… i-e drag şi lui…

— Ia mai lasă, zise Ilinca, uitându-se supărată spre maică-sa. Ne găsi şcoala!

— Taci, fa, din gură, proasto! zise mama, ridicând mâna ameninţător spre fată.

— Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, mâncarea şi mai trage-te pe fălcile alea că te-or fi durând de când vorbeşti! Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem. Mai bine vezi ce-o să faci, că mâine dimineaţă… dar ce zic eu: mâine dis-de-dimineaţă o să vie ăla să-ţi ia ţoalele din casă.

— De ce să-mi ia ţoalele din casă? întrebă femeia nevinovată.

— Aşa! Ca să se mire proştii, răspunse omul. Vezi că se umflă laptele…

Tita se întoarse şi dădu la o parte de pe vatră o oală plină cu lapte. Catrina turnă iarăşi ciorbă în strachina de pe masă, care între timp iar se golise.

— Ce faci, mă, că am vorbit iar cu Cătănoiu. Zice că săptămâna asta pleacă la Bucureşti, zise Achim, uitându-se pe sub sprâncene la tatăl său.

— Ducă-se învârtindu-se! răspunse Moromete posomorându-se deodată.

Niculae, care începuse să mănânce, lăsă lingura pe masă şi se uită cu nesaţ la fratele său vitreg.

Nepăsător, Achim continuă, făcând o socoteală simplă:

— Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi. Într-o săptămână…

— Înseamnă, răspunse Moromete batjocoritor. Înseamnă prostia ta din cap.

— Mă, eu ţi-am spus! zise Achim cu dispreţ parcă. La toamnă trebuie să plătim banca. Eu zic că trebuie să-mi spui o dată, dacă îmi dai sau nu-mi dai drumul!

Catrina care ascultase se amestecă şi ea:

— Lasă-l, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt şi ei băieţi mari… N-au o treanţă pe ei… Cu ce să-şi cumpere?

— Şi ce băgaţi în voi dacă pleacă cu oile? întrebă Moromete curios.

— Cum ce băgăm? Mai e o găină, mai e un miel!…

— A! făcu Moromete, oile pleacă, mieii rămân! Dar muierea parcă nu auzi.

— Şi pe urmă, zise ea, peste o săptămână, două, începe secerea, facem pâine… Am trăit noi şi fără oi!

— Taci, mamă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. Să vii tu la deal şi să munceşti şi să vezi pe urmă cum e fără lapte…

— Las-o, Ilinco, că o găsiră găinile şi mieii. E plină de găini şi miei, zise tatăl cu ironie.

Niculae se întoarse spre soră-sa şi-i arse o palmă peste cap, scrâşnind din dinţi.

— Ce ai, mă, eşti nebun? ţipă fata.

— Ce te-amesteci?! răspunse Niculae, sărind în sus de la masă, gata să fugă afară.

— Niculae, dacă mă scol la tine, te dau cu capul de pereţi până îţi ies bolboşile ochilor, zise Moromete fulgerându-l cu privirea.

— Ce s-amestecă ea? zise băiatul arţăgos.

— Ce e, mă, îţi pare bine că n-o să te mai duci cu oile?! întrebă Tita cu glas subţire şi înalt. Nu-ţi fie frică, ai să mergi la deal să dea zece sudori din tine.

— Ce-aveţi, fa, cu el? se răsti mama furioasă. Nu puteţi să vă vedeţi de treabă?

— Tu îi dai nas, zise Tita.

— Vezi să nu-ţi dau eu una peste nas, ameninţă mama.

— Mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă! se prăbuşi Moromete de uimire. Păi eu când veneam de la deal adormeam cu dumicatul în gură! Acu’ vă sparg oalele şi străchinile astea în cap! Nici la sfânta masă nu v-astâmpăraţi! Niculae, stai jos şi bagă în tine şi dacă mai sufli o vorbă te… te…

Toţi lăsară ochii în jos şi se făcu tăcere. Catrina schimbă strachina turnă al doilea fel de mâncare, laptele fiert. Moromete luă două felii mămăligă şi le puse în strachina plină. În aceeaşi clipă, vreo şase linguri se îndreptară spre mijlocul mesei şi începură să dumice mămăliga în strachină. Niculae îşi strecurase şi el lingura printre ceilalţi şi abia izbuti să apuce ceva şi să ducă la gură. Strachina se goli numaidecât. Femeia o umplu iarăşi. Într-un timp, Niculae prinse lingura soră-sii într-a lui şi o izbi afară, scrâşnind, stropindu-i pe toţi cu laptele fierbinte. În aceeaşi clipă, palma lui Moromete se ridică şi căzu pe capul lui ca o greutate de fier, detunându-l. Băiatul încremeni cu ochii holbaţi, strânse din dinţi şi răsuflă greu. Deşi stătea jos, se clătină şi se lungi moale alături de masă.

— Scoal’ în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas îndesat.

Băiatul se ridică în palme şi genunchi, rămase astfel o clipă, apoi se ridică în capul oaselor.

— Ia şi mănâncă! rosti cu acelaşi glas omul.

Niculae se întoarse spre masă, aruncă spre soră-sa o privire care mocnea de ură şi apucă lingura în mână. În acest timp, însă, strachina se golise iarăşi. Femeia turnă a treia oară, se uită spre Ilinca şi lăsă oala în jos.

— Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deşi nu-l răsturnase pe tot…

Până la sfârşitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete îşi întinse picioarele şi împinse masa mai încolo de lângă el, frecându-şi mâinile una de alta să se cureţe de mămăligă. Femeia şi fetele strângeau oalele şi străchinile.

— Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, că-ţi sparg capul, zise Catrina, ameninţând câinele care aştepta pe prispă să se răstoarne masa.

— Apă a băut? rânji Paraschiv, încercând să zâmbească, repetând ironia tatălui.

— Mai şi vorbeşti! bombăni femeia.

— Paraschive, după demâncare ce urmează? întrebă Moromete.

— O ţigare, răspunse Niculae.

— Ce e, mă, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de dovleac.

— Şi tu, ca de… ca… Tâmpito! se bâlbâi Niculae.

— Tată, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i mai dea o palmă lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se căuta mereu în buzunarele flanelei.

— N-auzi, mă, să-mi dai o ţigare, Paraschive, zise el, pregătindu-şi o foiţă de jurnal.

— De unde să-ţi dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs.

Moromete nu-l luă în seamă. Întinse foiţa spre fiu să-i pună tutun dar deodată lăsă hârtia jos şi şopti apăsat:

— Ia tăceţi! Sst! Tăceţi din gură!

Toţi copiii se uitară la el fără să înţeleagă ce vrea.

— Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă muierea.

— Taci! zise omul, aşteptând încordat.

Fiecare rămase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau nemişcaţi în câte un colţ al tindei. Femeia şi fetele rămaseră şi ele nemişcate, cu câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura puţin deschisă a mirare şi neînţelegere.

În tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe drum şi cânta.

Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodată o linişte mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea şi adâncimea nopţii.

Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odată era iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare şi frumos şi el nu mai vrea să vină… Vocea urca în noapte şi în amintire cu patimă clocotitoare… Moromete se ridică şi ieşi pe prispă. El se întoarse însă numaidecât îndărăt şi se aşeză iar pe pragul lui. Ceilalţi ascultau toţi fără să se mişte, uitând în aceste clipe de ei înşişi.

— Doamne sfinte, cum cântă flăcăul ăsta! murmură mama uimită. Birică e, nu-i aşa, Tito? întrebă ea când afară cântecul nu se mai auzi.

— Da, el e! răspunse fata.

Moromeţii se dezmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor dinainte. Masa se terminase şi acum ar fi trebuit să se culce, dar cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, care dormiseră înainte de masă, nu păreau că au de gând să facă aşa ceva.