Capitolul 8

În acest timp Paraschiv şi Achim aşteptaseră în drum. Erau atât de curioşi să afle ce îi spunea tatăl lor lui Nilă, încât nu avură răbdare până a doua zi; renunţară să se mai ducă la fetele la care umblau şi îl aşteptară pe fratele lor să vină şi să afle ce era…

— Ce-aţi vorbit, mă, ce ţi-a spus? întrebă Paraschiv în şoaptă când Nilă ieşi la ei.

— Ce să-mi spuie, că să se ducă ăsta cu oile la Bucureşti, răspunse Nilă pe scurt, cu un glas moale, parcă vinovat.

— Nilă, şopti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem fraţi, dar să ştii că eu…

Nilă lăsă fruntea în jos şi bombăni furios:

— Ce, bă, eşti nebun? Cum o să-i spui?

— Hai mai încolo, să nu ne-audă, zise Achim. Hai la ga Măria să vorbim acolo, că tot nu mai avem timp să ne ducem pe la fete.

Paraschiv şi Nilă şovăiră. Era cam târziu.

— Dar hai mai repede, să nu se culce ga Măria.

Porniră câteşitrei alene. Nilă tăcea şi după mers parcă n-avea nici un chef. Cotiră pe nişte uliţe şi se opriră în faţa unei curţi mici, fără garduri, în fund se vedea o căsuţă învălită cu paie, un bordei asemănător cu un coteţ mai mare de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară.

Bordeiul acesta unde vroiau să intre era al tuşii lor, Măria Moromete, sora mai mare a tatălui. Tuşa era o femeie de vreo cincizeci de ani şi nu avea nici copii, nici bărbat. Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc de casă şi îi făcuse acest bordei.

Măria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita şi-şi face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la împărţitul celor trei pogoane moştenite, Moromete a ales pământul cel mai bun pe care se putea pune vie şi că a gonit-o din casa părintească ca un hoţ. De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ţinut-o pe ea în casă, să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, şi să fi trăit aşa liniştit până la bătrâneţe, încât după ce fratele se însura a doua oară şi îi cumpără şi-i făcu acest bordei, Măria Moromete se înfurie şi începu să ceară dreptul ei de moştenire asupra casei părinteşti şi mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească şi gospodăria şi pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie împărţită, moştenirea în cazul casei şi locului trecea de drept celui care o folosea. Măria Moromete nu ştiuse şi nici acum nu ştia acest lucru. Nici Moromete nu ştia şi chiar dacă ar fi ştiut tot n-ar fi avut ce face cu el.

Măria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic, şi acela să facă o casă unde s-o aducă şi pe ea, să aibă grijă de ea când n-avea să mai poată munci. Paraschiv îi spusese că în curând o să se însoare, să-şi facă acolo casă şi s-o aducă să trăiască şi ea pe lângă el. De fapt, măritişul ei nefericit din tinereţe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău şi după moartea copilului bărbatul o alungase.

Trăia acum singură în bordeiul ei şi n-o ducea prea rău, la treierat îşi băga grâul în maşină o dată cu al lui Moromete, iar la secere la fel, veneau cei trei nepoţi, Paraschiv, Nilă şi Achim şi o ajutau. În schimb, ea le făcea flanele şi ciorapi.

În sat i se spunea Guica şi nu avea nume bun; se temeau de ea pentru că cunoştea păcatele tuturor şi avea limba ascuţită. Toată ziua lucra la ciorapi, aşezată pe un scăunel în faţa bordeiului şi oprea trecătorii de pe drum pe care îi întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau, dădeau prin altă parte.

Iată cum se întâmpla când cineva trecea prin faţa curţii ei. Măria Moromete oprea trecătorul strigându-l cu un glas tainic: „Ei, cutare, ia stai niţel.”

Intrigat, omul se oprea. Măria Moromete se ridica de pe scăunel şi venea în drum. Se apropia în tăcere, misterios. Apoi întreba în şoaptă: „Unde te duci?”

Mirat, omul spunea unde se duce.

„Ce cauţi acolo?” întreba femeia mai departe.

Încă nedumerit, trecătorul răspundea şi spunea pentru ce se duce, ce treabă are acolo de făcut. Măria Moromete spunea atunci despre omul acela unde se ducea trecătorul, că a auzit că acesta vrea să facă cutare lucru.

„Aşa o fi?” întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate.

Trecătorul răspundea că se poate, aşa o fi.

„Păi atunci frate-său ce-o să zică?” întreba ea atunci.

„Dracul să-i ia, ga Mario, de unde să ştiu eu ce-o să zică frate-său?!” răspundea trecătorul.

„Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuţit. E dreptul lui.” „O fi, ga Mario, ce m-amestec eu în daravelile lor!” ridica trecătorul din umeri, grăbindu-se să se îndepărteze.

„Ei, nu-i aşa!” răspundea Guica indignată şi se întorcea pe scăunelul ei, bestecăind la ciorap.

După o vreme trecea o muiere. Măria Moromete se ridica şi o oprea: „Cutăriţă, unde te duci? Ia stai niţel!” Se apropia şi îi spunea: „Auzi ce vrea să facă alde cutare? Mă întâlnii adineauri cu cutare – şi spunea numele celui pe care îl oprise mai înainte – se ducea pe la el şi mi-a spus şi mie. Tu ce zici? Ăla o să vrea? O să-l lase?”

Răspândea deci ştirea pe socoteala celui dinainte şi acest lucru turbura deseori apele, învrăjbind chiar şi pe cei mai paşnici.

Măria Moromete oprea chiar şi pe copiii foarte mici. „Ce-aţi mâncat aseară?” îi întreba ea în şoaptă, punându-le în mână o jumătate de măr stricat sau câteva seminţe de floarea-soarelui.

Porecla de Guica i-o dăduse un mocan. Mocanii veneau toamna la câmpie să schimbe fructele lor pe porumb şi grâu. Măria Moromete oprea fiecare căruţă care trecea prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de coviltirul mocanului, se uita în căruţa lui, îi răscolea sacii cu mere şi cu nuci, lua câteva în care îşi înfigea dinţii şi abia la urmă întreba cum le dă. Omul spunea cum, iar femeia îi întorcea spatele, mâncând din fructele luate, spunând că nu sunt bune, sunt acre şi viermănoase. În acest fel nu numai că se sătura mâncând, dar chiar strângea câte un săculeţ. Se vede însă că într-o toamnă, un mocan a ţinut-o minte şi când a ajuns în dreptul ei n-a mai vrut să oprească.

„Stai, mă! n-auzi că vreau să iau nişte mere?” a strigat femeia de pe scăunelul ei.

Mocanul a oprit şi s-a aşezat în dreptul coviltirului să n-o lase să se urce.

„Ai mere bune?” a întrebat ea vrând să-l dea la o parte.

„Da, am mere frumoase, adu porumbul şi-ţi dau.” „Ia să văd!” a spus femeia încercând zadarnic să-l dea la o parte.

„Adu întâi porumbul”, a spus mocanul liniştit.

„Ia să văd, mă, stai să văd şi eu ce mere ai!” a spus Măria cu un glas înţepat şi cam tare.

„Nu ţipa, leică, de ce ţipi?! Adu porumbul şi atunci te uiţi!” i-a răspuns mocanul fără să se dea la o parte.

„Du-te naibii cu merele tale! a zis atunci femeia îndepărtându-se de om. Parcă n-am mai văzut mere! Uită-te al naibii! Pe ce să-i dau eu porumbul meu, mocanului! Parcă fără merele voastre viermănoase nu trăiesc!” „Nu ţipa, leică, de ce ţipi aşa?” a spus mocanul uitându-se în urma ei uimit.

„Du-te naibii, mă, ce dacă ţip? Ţip în curtea mea, în satul meu, mocane!” „Leică, nu mai guici aşa, că nu ţi-am spart casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de muntean. Ce guicii aşa, leică? Vai, vai! Cum mai guică! Ca o purcea!” a mai adăugat mocanul nedumerit şi vorba a fost prinsă de vecini. Măria Moromete se înfuria rău când i se spunea Guica.

Cei trei nepoţi intrară în curtea mătuşii şi Paraschiv ciocăni în ochiul de geam.

— Ga Mario, deschide!

Măria Moromete deschise uşa şi cei trei se aplecară pe rând să nu se lovească de pragul de sus. Paraschiv abia intră în bordei.

— Ga Mario, exclamă el, gata, îi dă drumul lui Achim cu oile la Bucureşti! Începe răfuiala!

Şi râse hurducat, plesnindu-şi palmele una de alta, apoi frecându-le repede în semn de mare bucurie nestăpânită. Măria Moromete se înfipse în ochii lui şi întrebă, încet, ascuţit, abia ţinându-şi răsuflarea:

— Ce vorbeşti, mă? Îi dă drumul? Zău? Cum a fost? Ce-a zis?

— Nu-mi venea să cred, răspunse Paraschiv uitându-se spre pat, vrând să se aşeze, dar mătuşa îl preveni.

— Stai naibii jos pe pământ, că se rupe patul cu tine… Apoi reluă întrebările. Zău, mă? Ia spuneţi! Ce zicea, ce zicea?!

— Avem douăzeci şi patru de oi cu lapte, asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlăit, încercând să imite glasul făţarnic al fratelui său mai mic; aşa le tot spunea ăsta la masă.

— Şi el ce zicea?! Ce zicea?! întrebă Guica cu glas înecat de curiozitate şi plăcere. Alea ce zicea, puturoasele alea? Mă-sa, mă-sa ce zicea?

Achim răspunse căutând să-şi potrivească glasul şi să-l facă asemănător cu al mamei vitrege adică: cinstit şi înţelegător aşa cum îi răspunsese tatălui lor la masă:

— Lasă-l mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt şi ei băieţi mari…

Paraschiv izbucni în hohote groase. Mătuşa nu râse, însă chipul ei zbârcit şi negru şi gura cu buzele supte înăuntru se frământară de plăcere. Nilă zâmbi stingherit, parcă ruşinat. El spuse:

— Hai, bă, ce râdeţi aşa?

— Pe urmă l-a luat pe ăsta în grădină şi nu ştiu ce i-a spus. Ce ţi-a spus, Nilă? întrebă Achim.

— Ce mai întrebi, nu spusei o dată? bombăni Nilă.

— Zău, mă? Te-a luat în grădină! Şi ce ţi-a spus? întrebă Guica ca şi când n-ar fi auzit bombăneala lui Nilă. Ce ţi-a spus, Nilă? Spune, mă, dă-te naibii, că cine ştie ce ţi-o fi spus şi tu n-ai înţeles. Hai, spune!

Nilă tăcea cu fruntea în pământ. Faptul că se lăsa greu, până la urmă le strică cheful celor doi fraţi şi îl întrebară dacă da sau nu, îi dă drumul lui Achim să se ducă?

— Nu vă spusei, bă, că îi dă? Ce tot întrebaţi atâta? Numai să aducă bani! adăugă Nilă cinstit. Să aducă la toamnă patru mii de lei.

Paraschiv râse iar, răguşit, şi îi dădu lui Nilă un pumn în spinare.

— Auzi, ga Mario? se adresă el mătuşii, fără să-l mai ia în seamă pe Nilă. Să vezi ce gogoşi le turna Achim alaltăieri la sapă.

— Ei, mă, ei! Zău! Ce gogoşi, ce gogoşi? întrebă mătuşa abia stăpânindu-se.

— Douăzeci şi patru de oi cu lapte, pă puţin douăzeci şi patru de chile pe zi! Asta face două sute de lei pe zi, ori treizeci de zile, face pe puţin şase mii de lei pe lună! Ei! două mii o să coste chiria locului de păşunat, iar patru mii rămâne câştig.

— Bă, eu mă duc să mă culc; mâine trebuie să merg la premilitară! îl întrerupse Nilă sculându-se de jos.

— Stai, Nilă, stai, mă, prostule! îl opri mătuşa înţepată. Stai să vorbim. Şi se adresă lui Paraschiv: Acum voi ce faceţi, tu şi cu Nilă? Când plecaţi? Trebui, să fugiţi înainte, de, secere, să n-aibă cine să le secere grâul şi nici cu ce să-l care. Să vedem ce-au să facă fără voi.

— Tu când pleci cu oile, Achime? Întrebă Paraschiv.

— Să vedem. Să vorbim cu al lu’ Cătănoiu.

— Eu zic că după vreo săptămână în urma ta, luăm caii din grajd, încălecăm pe ei şi fugim. Nu aşa, mă, Nilă?

— Bă, eu v-am mai spus: fugim, dar nu putem să furăm caii din grajd; află lumea şi ne facem de râs, răspunse Nilă cu privirea în pământ.

— Iete al naibii! Făcu mătuşa indignată. Vezi să nu-ţi dau câteva, blegule! Te-a îmbrobodit alde tac-tău, să stai şi să munceşti pentru copii lui, să-ţi iasă sufletul! E caii voştri, e averea voastră! Dacă nu murea biata mă-ta, eraţi şi voi în casa voastră, nu ca acum, că n-aveţi loc de puturoasele alea.

Nilă tăcea. Paraschiv şi Achim o aprobau pe mătuşa lor din ochi. Măria Moromete continuă:

— Aţi muncit de când eraţi mici şi nu v-a luat niciodată o haină pe voi, cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepdeşin, Ilinca ie de mătase, aia are scurteică de catifea… E plină chichiţa lăzii cu mamudele şi cu icuşari. Acolo e munca voastră, proştilor… Eu să fiu ca voi aş sparge lada într-o noapte şi aş lua toate mamudelele!

Paraschiv se uită la Nilă, care continua să stea cu fruntea în pământ, şi-i spuse răguşit, gros:

— Vezi, mă! Auzi ce zice ga Măria? Plăvane! Ai sta şi-ai munci pentru ei până ai cădea jos, dacă n-am fi noi să te învăţăm.

Nilă tresări. Avea o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea. Îşi ridică fruntea lui lată din pământ şi răspunse cu un glas turbure care nu protesta contra celor auzite, dar care era totuşi indignat, fără să ştie însă pentru ce:

— Mai taci, bă, din gură! Ia mai taci dracului din gură! Ce tot vorbeşti!… Mătuşa sări cu glasul ei ascuţit:

— Ce să tacă din gură! Aşa este! Te superi că îţi zice plăvan? De când munceşti şi umbli desculţ şi dezbrăcat, pe degeaba? Plăvane.

— Păi, bă, Nilă, ce-am vorbit noi pân-acum? Nu ne-am înţeles aşa? întrebă Achim cu reproş.

Nilă răspunse la fel de turbure:

— Ne-am înţeles, bă, ne-am înţeles! Vezi să nu-ţi dau un pumn după ceafă.

Achim mormăi dispreţuitor:

— Dai tu pumn după ceafă!

— Eu mă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, şi deschise uşa bordeiului.

— Du-te naibii! îl petrecu mătuşa din urmă. O să mai vezi tu de la mine loc de casă! Proastă oi fi să ţi-l dau!

Nilă ieşi fără să răspundă, iar mătuşa se întoarse în bordei, să vorbească mai departe cu cei doi nepoţi.