Capitolul 7

După plecarea lui Birică şi a lui Paraschiv şi Achim, Tita şi Ilinca mai stătuseră puţin în drum apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tindă, vrând să-i dea de mâncare laptele pe care i-l oprise.

— Nu mănânc, se strâmbase băiatul ţâfnos. Nu mi-e foame.

— Ia şi mănâncă, ce vreai, să ţi-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci să zaci de friguri şi… să mai stau atunci şi de tine, că nu sunt sătulă de câte am în spinare…

Băiatul se aşeză pe pragul unde stătea tatăl său şi la început mâncă sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise şi la sfârşit miorlăi:

— Mai e? Mai dă-mi!

— Niculae! Niculae! Se vede că bine-ţi face tată-tău că te plesneşte, zise mama.

Niculae o privi nevinovat şi mama se înmuie. Băiatul o simţi chiar că se căzneşte să nu râdă.

— Hai, mamă, mai dă-mi! Zău mi-e foame!

— Na! făcu femeia, care între timp căutase prin oalele de pe poliţă şi scoase o bucată mică de brânză. Hai mai repede, bagă-n tine, că sunt moartă de osteneală.

După ce mâncă, Niculae ieşi pe prispă şi se vârî în aşternut. Tocmai atunci tatăl şi fratele intrau în curte pe poarta grădinii, vorbind între ei. Băiatul încremeni sub pătură când auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi bătea ca un ciocan. Sări din aşternut gâfâind şi intră în tindă peste maică-sa, care se sperie când îl văzu cum arată.

— Mamă, am scăpat de oi, şopti el cu glas aprins.

— Ce-ţi veni? zise ea supărată parcă. Cine ţi-a spus?

— Tata! Uite-l afară, vorbeşte cu Nilă despre Achim, zice că să se ducă.

— Prostia ta, răspunse femeia necăjită parcă de bucuria băiatului. O să te duci acolo, la deal, şi-o să fie vai de pielea ta. Era mai bine cu oile. Fugi şi te culcă, nu mai sta aci degeaba!

Niculae ieşi din tindă niţel bleojdit, dar cât ajunse afară, începu să sară în aşternut ca o zvârlugă. Moromete, care se aşezase pe prispă, se pomeni deodată cu el în spinare. Omul se scutură supărat şi încercă să-l dea la o parte, dar băiatul îl apucase de gât şi se ţinea de el ca scaiul.

— Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule! mormăi tatăl sâcâit, vrând să pară că n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la sapă; ai să vezi tu ce-ai să păţeşti! Dă-te la o parte, n-auzi?

Niculae sări de pe prispă, şi se luă după câine, dar nici Duţulache n-avea chef, pentru că se feri dinaintea lui şi porni repede spre grădină cu capul în jos.

— Ilie, zise femeia închizând uşa tindei şi apropiindu-se de bărbat. Ea se aşeză pe aşternut oftând şi se întinse ruptă de oboseală. E bine că-i dai drumul să se ducă, zise ea gemând. Aşa fac copiii oamenilor şi d-aia o duc bine. Numai să nu răbdăm noi p-aci degeaba.

Moromete nu răspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă se duse la celălalt capăt al prispei şi se prefăcu că vrea să se culce, dar o luă încet spre poartă. Din drum, Paraschiv chemă:

— Băi Nilă-m’!

— Hai, bă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat parcă.

Mama adormi numaidecât. Pe drum, glasul băieţilor şi fetelor slăbise. Numai câteodată liniştea nopţii tremura de râsul prea ascuţit al vreunei fete, ori clocotea de fluieratul prelung, ca o chemare îndepărtată, al vreunui băiat.

Niculae dormea cu tatăl său, spate în spate. El se culcă puţin neliniştit de tăcerea tatălui şi ascultă multă vreme târâitul ciudat al găinilor urcate pe crăcile celor câţiva pruni din grădină. Aştepta ca taică-său să adoarmă şi să se bucure în voie că a scăpat de oi şi mai ales de Bisisica.

Când simţi mişcarea uşoară a spatelui tatălui său, se ridică într-un cot şi se rezemă de perete. Îi venea greu să creadă că peste câteva zile n-are să se mai scoale cu noaptea-n cap, să scoată oile din obor şi să plece cu ele pe izlaz. Să pornească spre matca satului şi să treacă prin apa gârlei care totdeauna dimineaţa îi chinuia picioarele umflate, bobotite de bubele care îi zvâcneau să coacă. Dincolo de gârlă erau nişte gropi mici, pline de cicoare cu floarea albastră ca cerul de primăvară. În fiecare dimineaţă Niculae uita de ele şi se împiedica în cotoarele lor verzi şi răsfirate, făcându-l să urle de durere. Într-o zi se înfuriase şi le făcuse ferfeniţă cu ciomagul. La fel se înfuriase deznădăjduit de piatra de hotar din capul miriştii. Era o piatră colţuroasă, înfiptă adânc în pământ şi învălită în ierburi, încât nu se vedea deloc. De nenumărate ori se izbise cu picioarele de ea şi căzuse leşinat alături.

Nu-i venea mai ales să creadă că are să scape de băieţii de pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi, sau îl trimiteau cine ştie pe unde să fure tutun sau struguri de pe loturile oamenilor. Când jucau bobic, îl ţineau numai în fund să prindă bobicul şi când îi venea rândul, îl lăsau să dea numai o dată şi apoi îl trimiteau iar la fund… Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau să se ia la luptă cu alţi copii chiar dacă n-avea nici un chef. Vrând-nevrând, învăţase să se lupte şi să se bată cu ciomagul.

Într-o zi, era singur cu oile pe mirişte şi se pomenise cu o magaoaie peste el. Era o arătare înfricoşătoare, cu faţa boroşcoită cu smârc şi cu dinţii rânjiţi. Era spre seară, ieşise din porumb şi venea spre el încet, ca într-un vis… Avea fustă roşie, zdrenţuită, şi în mână un os alb de cal. De groază Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile şi pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să se mai mişte, iar Niculae, înspăimântat, luase oile la goană şi începuse să fugă cu ele spre casă. A doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inşi şi l-au bătut cu ciomegele până l-au lăsat în nesimţire pe mirişte. Oile au intrat în porumb şi au fost duse la oborul comunal, iar Niculae a fost luat de fraţi în căruţă şi dus acasă, zob. A zăcut o săptămână şi s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile. Când s-a vindecat şi de friguri, s-a dus iar cu oile.

Puţin timp după aceea, într-o dimineaţă, se pomeni cu Achim pe mirişte, călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile şi să vie cu el. Au ieşit în izlaz, alături de care se afla o mirişte largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cârd de zece-cincisprezece băieţi jucau bobicul. Unii erau de seama lui, alţii mai mari cu un an sau doi. Achim descălecă şi dădu drumul la cai apoi se apropie.

— Bă, ce faceţi voi aicea-m’? strigă el şi se uită peste ceata de băieţi.

Câţiva mai sfioşi, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în picioare şi se uitau cu teamă la Achim. Vreo câţiva mai nepăsători jucau bobicul fără să se sinchisească. Deodată Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo câţiva de pământ şi dădu câteva picioare şi palme în dreapta şi în stânga.

— Ce, voi n-auziţi? mârâi Achim. Eu strig la voi şi voi jucaţi bobicul… mama voastră!

— Nea Achime, să nu ne înjuri că chem pe tata de colea, zise unul colţos, fulgerându-l cu privirea.

Achim ţâşni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, dădu cu el de pământ şi sări cu picioarele pe el.

— Pă mă-ta şi pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te şi cheamă pe tat-tău! Să-mi spuneţi care aţi fost ăia care l-aţi bătut pe frate-meu, că dacă nu, vă belesc pe toţi!

Achim n-avea atunci mai mult de şaptesprezece ani, dar pentru băieţii de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Niciunul dintre băieţi nu vorbi.

— Niculae, strigă Achim, îi cunoşti? Ia treci încoace.

— Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap când au venit, răspunse Niculae.

— Aaaaa! făcu Achim, scuipând în palme. Ia dă-ncoace biciul, Niculae. Nu vreţi să spuneţi!… Staţi că v-arăt eu acuma.

Achim apucă biciul şi, fără să se gândească nici o clipă, se repezi la unul şi-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă şi apucă biciul în mână.

— Nea Achime, nu ştiu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da.

Achim se repezi la altul şi mai furios.

— Şi tu eşti de pe Delavale? Până-n seară am să vă bat!

— Spuneţi, mă, ce, să mănânc eu bătaie pentru ei? se auzi un glas speriat.

— Aaaa! Tu ştii? Spune numaidecât că-ţi roz beregata! răcni Achim iar, repezindu-se spre cel care vorbise.

Băiatul se feri, se uită în jur şi deodată vorbi pe nerăsuflate.

— Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru şi cu al lui Burtică l-au bătut.

Achim se întoarse spre Niculae, îşi aruncă pălăria de pământ şi îl asmuţi ca şi când ar fi fost câine:

— Ai auzit? Pune mâna pe ei!

Niculae, slăbit de friguri, galben la faţă, nu se mişcă.

— Pune, mă, mâna pe ei, n-auzi? strigă Achim scos din sărite.

Niculae nu se mişca.

— Al lui Câinaru şi Burtică! strigă atunci Achim pe cei care îl bătuseră pe Niculae. Achim avea un glas ciudat, ascunzând ceva tainic şi cumplit şi Niculae se speriase mai rău de acest glas al fratelui său decât de loviturile magaoaielor, atunci pe mirişte, când fusese bătut. Veniţi încoace al lui Câinaru şi Burtică. Veniţi încoace că nu vă fac nimic, mai spuse Achim.

Cei doi se apropiară şi unul din ei îşi scoase pearca lui de pălărie găurită în fund de bobic şi zise:

— Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zău, nea Achime, că mi-a spart capul! Am dat şi eu, a dat şi el.

— Taci din gură, urâtule, răspunse Achim care începuse să se înveselească, îl vedeţi? E frate-meu. Eu nu ţin cu el, chiar dacă mi-e frate. Tu, ăsta, cu capul spart, repede-te la el şi dă cu el în pământ.

Niculae se uitase la fratele său şi se făcuse şi mai galben. Achim nu se sinchisea.

— N-auzi, mă, ăsta cu capul spart? se răsti Achim spre băiatul cu capul spart.

— Nea Achime, zău, ne-am bătut în parte, se rugară iar cei doi băieţi.

— Nea Achime, lasă-i, nea Achime! săriră şi ceilalţi.

Ochii lui Achim sticliră. Îl apucă pe cel cu pălăria găurită şi-l izbi de pământ.

— N-auzi ce-ţi spun? Repede-te la el că te omor… pe mă-ta de urât!…

Băiatul se sculă de jos furios şi, nemaiştiind ce să facă, se repezi la Niculae. Niculae nu se mişcă din loc. Înaintea lui, cel cu pălăria găurită se opri ca ţintuit de privirea mare, nemişcată, a celui asupra căruia era asmuţit. Îşi întoarse capul spre Achim, dar tot atunci acesta urlă la el:

— Repede-te în el… pe mă-ta de urât!

Băiatul se repezi în Niculae şi îl apucă de gât. Niculae se înţepeni şi rămase mai departe nemişcat.

— Dă cu el în pământ! strigă Achim, apropiindu-se cu biciul în mână.

Băiatul îşi încârligă un picior peste amândouă ale lui Niculae şi îl trânti la pământ. Apoi, speriat, cu privirea rătăcită, plin de groază, se ridică de pe el şi rămase nemişcat, uitându-se la Niculae care, galben la faţă, nu-l slăbea din ochi pe fratele său. Câtva timp, toţi rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi, în clipa următoare, Niculae sări în sus ca muşcat de un şarpe. Se repezi spre cel care îl trântise şi îl apucă de gât. Luat pe neaşteptate, celălalt băiat rămase cu ochii holbaţi şi scoase limba afară, horcăind. Chipul i se învineţise ca un ficat, se făcuse apoi pământiu. Niculae strângea ca un nebun şi-l împingea de-a-ndărătelea. Cel strâns de gât se împiedică de ceva şi căzu. Niculae îi dădu drumul şi se întoarse spre celălalt. Văzându-l că vine, băiatul o luă la fugă peste câmp.

Achim se repezi însă numaidecât şi în câţiva paşi îl apucă de ceafă.

— Stai, pe mă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i ţiu parte? Bate-te cu el… Aţi venit amândoi şi v-aţi pus şi l-aţi omorât cu ciomegele. Eraţi doi, mama voastră… Stai aici!

Niculae se repezi spre el cu un ciomag şi vru să-l izbească în cap, dar băiatul se feri şi puse el mâna pe un ciomag.

— Nea Achime, strigă el, arătându-l pe Niculae. Îi sparg capul; spune-i să nu s-apuce de mine!

— Niculae, scrâşni Achim, auzi ce spune?

Niculae azvârli pe neaşteptate ciomagul şi se repezi spre celălalt cu o iuţeală neaşteptată. Luat tot fără veste, băiatul se clătină şi căzu. Atunci Niculae sări în sus cu aceeaşi iuţeală, puse mâna pe un ciomag şi începu să-l lovească pe cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se ridice, dar câte o lovitură de ciomag îl culca iar la loc.

— Ajunge, Niculae, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-i să-şi ceară iertare.

— Cere-ţi iertare, bolborosi Niculae, izbindu-l încă. Cere-ţi iertare!

Gândindu-se că acum are să scape de toate, Niculae gemu în aşternut şi se uită la spinarea tatălui său care se mişca şi răsufla în somn.

„O să mă rog de el să nu mă ia la sapă şi o să mă lase, gândi Niculae suspinând. La secere o să mă duc, dar să nu mă ia la sapă până nu-mi trec bubele şi să pot să mă duc şi eu la şcoală.”

— Ce faci, mă, tu n-ai de gând s-adormi? spuse Moromete deodată, cu un glas atât de treaz că băiatul se înfiora.

— Ba dorm, răspunse el uimit că tatăl său putuse să stea aşa de liniştit atât de multă vreme.

— Cum dormi? întrebă Moromete aspru. Să mergi colo la sapă şi să dai şi o să te mai văz eu atunci că beleşti ochii în loc să dormi.

Niculae se lăsă pe căpătâi şi gemu. Apoi rămase nemişcat. Pe drum se auzea din ce în ce mai rar câte un flăcău care se întorcea acasă fluierând. De undeva răzbătu un ţipăt uşor, subţire, de fată sau de femeie tânără, înecat de întunericul nopţii. Prin vârfurile salcâmilor bâzâiau ţânţarii. Moromete se ridică din aşternut şi se întoarse pe neaşteptate spre Niculae. Băiatul închise ochii, speriat.

— Nu dormi, mă, o dată? zise el apăsat, cu un glas turbure.

Niculae nu răspunse. Omul nu se mişcă. Băiatul îl simţea încă întors spre el şi inima îi ticăia. Moromete se trânti iar pe căpătâi şi peste câteva clipe Niculae îi simţi spinarea ridicându-se şi răsuflând încet. „A adormit”, gândi el după o vreme, dar ca şi când omul l-ar fi auzit gândind, se ridică iarăşi într-un cot şi se întoarse spre fiu.

— Mă, da tu n-ai de gând să dormi o dată? îngână el răguşit şi furios.

Niculae răsuflă uşor, ca în somn, fără să-i răspundă.

Din nou omul se trânti pe căpătâi, dar Niculae aşteptă multă vreme fără ca să-i mai simtă spinarea mişcându-se. „Nu poate să doarmă. Te pomeneşti că se răzgândeşte şi nu-i mai dă drumul lui Achim”, gândi Niculae iarăşi. După un timp se linişti însă. „Cine ştie la ce se gândeşte, îşi spuse el. O să vedem mâine dimineaţă”.

Moromete se ridică a treia oară, dar acum nu se mai întoarse spre băiat. Niculae îl auzi scotocind multă vreme sub căpătâi, auzi apoi un zgomot de hârtie ruptă, pe urmă amnarul izbind în piatră. După aceea nu se mai auzi nimic. Niculae aşteptă o vreme cu ochii închişi, apoi îşi mişcă pleoapele. Tatăl stătea pe marginea prispei cu spatele îndoit şi fuma. Băiatul închise ochii şi se hotărî să adoarmă. Aşteptă somnul timp îndelungat şi adormi. Moromete mai stătea încă pe marginea prispei, cu spatele îndoit şi fuma.