X

— Scriitorul care aspiră spre o viziune totală asupra lumii se trezeşte, după o dramatică experienţă, în faţa unui obstacol de temut: abjecţia umană, îi spuneam opt ani mai târziu unui proaspăt prieten, Paul Georgescu, care susţinea că un scriitor poate fi un ticălos, dar poate în acelaşi timp să scrie o carte bună.

— Din ce resurse? l-am întrebat. Abjecţia alungă din el inocenţa, principalul său scut.

— De ce? mi-a răspuns. Cunoaştem scriitori abjecţi care au descris foarte bine lumea şi, dimpotrivă, inocenţi care n-au putut s-o facă.

— Uite de ce, am continuat eu beat de furie (el admira un astfel de scriitor abject al cărui nume îl trec sub tăcere şi intransigenţa mea morală se extindea asupra operei), un scriitor, de altfel ca oricare om, dacă nu mai are înaintea sa nimic de învins (şi un individ abject ce mai are de învins dacă abjecţia e victoria sa finală?), nici nu mai poate fi în stare de un gest creator, în afară de cel cu care l-a dotat în mod mecanic natura, adică de a-şi perpetua specia şi de a rămâne un bun tată al copiilor săi.

— Şi ce, e puţin? mi-a replicat el.

— Nu e puţin, dar era vorba de un scriitor. Inocenţa odată pierdută, mai poate descrie şi el moravurile, adică suprafaţa care e plată, înălţimile şi abisurile îi vor scăpa. Shakespeare e sublim fiindcă a fost lovit ca şi Hamlet de prostia unei fete, Ofelia, de căderea reginei. Băgate la moravuri, aceste fapte sunt vulgare, dacă n-ar exista o conştiinţă pură, care să se cutremure.

— Există cutremurare şi în viciu, mi-a răspuns. Şi apoi existenţa e diversă şi din această bogăţie de culori se naşte fascinaţia pentru viaţă, când ne atrage mai mult omul deşucheat, tocmai prin asta, şi ne plictiseşte virtuosul. Râdem! Petrecem! Spectacolul e amestecat. De ce n-ar râde şi n-ar petrece şi cititorul cu o carte cum e Satyricon, unde nici o conştiinţă nu se cutremură? Ţi-aminteşti cum începe? Povestitorul, care e un tânăr şi ai zice curat (nu e tinereţea expresia inocenţei?), după ce ascultă nişte discursuri incoerente, părăseşte adunarea şi se apropie de o femeie: „Bătrânico, o întrebă, nu cumva ştii unde stau eu?” „Cum să nu, zice bătrânica, uite aic”. Şi îi arată o casă. Era un lupanar. Şi astfel, cu acest dialog strălucit începe vesela carte.

— Mai întâi că nu e veselă, i-am răspuns. E străbătută de sinceritate, tânărul latin îşi povesteşte degradarea sa şi a altora, cu sentimentul că a pierdut ceva, dovadă formidabila scenă din templul vestalelor unde se dusese să se vindece de viciu. Râdem, e adevărat (cum să nu râzi când citeşti ceea ce i se face acolo), dar nu uităm că e nefericit. Da, e adevărat, cunoaştem scriitori care, în viaţa obişnuită, priveau foarte filosofic spectacolul viciilor umane (la care câteodată luau parte din gros, fie prin moravurile lor, împinşi de propria natură, fie prin scepticism filosofic, insinuat în conştiinţă de lipsa de moralitate a contemporanilor) şi care acasă la ei, fără dificultate, lepădau din spinare haina lor murdărită şi începeau să scrie trimiţând interogaţii lui Dumnezeu.

— Vezi?! a exclamat. E posibil. Un sceptic român spune că inteligenţa înseamnă adaptare, iar experienţa e sursa cunoaşterii. Spiritul uman are inepuizabile feţe şi multiple mijloace de a-şi păstra un echilibru interior într-o lume care l-ar ameninţa. Ce este Comedia umană, dacă nu opera unui om adaptat?

— Nu vreau să mă adaptez, i-am răspuns, dacă o să încerc, sunt pierdut, fiindcă alţii sunt mai puternici.

Nu înţelegea ce-i spuneam sau înţelegea, dar vroia să înţeleg şi eu ceea ce susţinea el.

— Uite, zice, un scriitor are nevoie de o casa, cum ai tu, să poţi scrie. Te-am apărat undeva şi din sală prozatorul (nu-ţi spun care, dar clipind din ochi ca şi când ar fi ieşit din apă, mi l-a spus) a întrebat: „Şi n-are nevoie şi de o maşină?” Am râs.

— De ce râzi? a exclamat el fixându-mă cu frumoşii lui ochi bulbucaţi. Adaptarea ar însemna să nu râzi, ci să te îngrijorezi, să prinzi ură pe prozatorul… să-l ţii minte şi să-l înlături. Altfel nu vei avea niciodată o casă.

Ne aflam la Capşa, în anul debutului meu în volum şi ne întâlnisem să ne luăm la revedere, plecam pentru mai mult timp la Sinaia. Beam cafea filtru, un truc pe care nu-l cunoşteam, şi pe care el îl reînnoia de câte două, trei ori, mereu nemulţumit de calitatea lui. Avea un prieten printre chelneri, ilegalist, care ne servea şi cu care schimba cuvinte confidenţiale. Acest chelner era un filosof, vruseseră să-i dea sarcini mai mari, să-l facă, pentru început, responsabil al restaurantului, dar el refuzase („de ce, zicea el, să-mi iau belea pe cap sa nu dorm liniştit acasă?”). Paul Georgescu îl asculta atent, apoi ridica ceaşca: „Ăsta nu e filtru, îi spunea, du-te pe-acolo să ne facă altul, dar cu cafea adevărată”. (Avea dreptate, după două, trei filtre de-astea credeam că o să pot citi şi eu măcar câteva ore, înainte de a adormi, cartea însă îmi pica din mână în chiar minutul în care încercam s-o abordez.)

— Ura leagă, i-am răspuns. De ce să-mi leg eu sufletul de ura băloasă, puturoasă, a unei brute? Găsesc eu o casă!

Nu mi-a răspuns, s-a sculat, ca în Caragiale şi a dispărut câteva minute. Avea astfel de tăceri, ca şi când n-ar fi auzit răspunsul.

— Şi la cei care te apără nu te gândeşti? reluă el apoi. Ai să vrei să scrii o nouă carte, crezi că n-o să fie complicat s-o publici? Cu Întâlnirea din Pământuri ai nimerit pe o fază romantică, încă estetică, cu toate că ai văzut cum ai fost primit. Acum faza romantică s-a încheiat. Ce-ai să faci?

Avea dreptate. El mă întâmpinase la radio, unde lucra în primăvară, cu două emisiuni care semnalau cu o emoţie reţinută, dar cu atât mai convingătoare, apariţia unui nou scriitor, ca şi Crohmălniceanu într-o cronică în Contemporanul. Dar alţii trăseseră tare asupra mea să mă elimine de pe scena literară, cu falsa certitudine pe care le-o dădea lozinca, la care cu zel începuseră să se închine. Magia literei moarte, cum spunea Pasternak, începea să cucerească climatul literar.

— N-o să fac nimic, i-am răspuns. De ce trebuie să fii neapărat scriitor? Ei, na! Parcă asta ar fi totul… Am citit într-un apel pe care l-a făcut un prieten de-al meu din sat care fusese exclus din partid şi vroia să fie reprimit; zicea:”…tovarăşi, nu cred eu că sunt Arpad şi Omega…”

Paul Georgescu se uită la mine cu o ironie care îi sticlea ascuţit în priviri. Să fie adevărat? Nu mă credeam că sunt Arpad şi Omega? Atunci ce mă credeam? parcă mă întreba.

— O să văd eu, am spus cu nepăsare, dar cu o încredere secretă pe care n-o dezvăluiam, ca atunci, în căruţă spre gară, când şi tatăl meu încercase s-o dibuie, ca să se liniştească.

Paul Georgescu nu era îngrijorat, dar era atent, lucid şi bun prieten, vroia să-mi îndrume paşii într-o lume pe care o ignoram… El vroia să-mi inculce ideea că nu trebuia s-o ignor, că pericolele existau în chiar aceste lucruri care mie mi se păreau meschine, cum ar fi faptul că un prozator pe care nici măcar nu-l cunoşteam ar fi vrut să nu am o casă, că dacă vroiam casă, o să am pe urmă pretenţia să mi se dea şi o maşină. Ura unui necunoscut întrucât mă privea? Pe el îl preocupa.

— Bine, mi-a mai spus, o să vezi, dar gândeşte-te. Nu te crezi tu Arpad şi Omega, dar alţii cred că te crezi, fiindcă ei se cred şi or să te urmărească cu necruţare.

— Bine, dar nu le-am făcut nimic!

— Da, dar poţi să le faci!

— Ce să le fac?!

S-a uitat într-o parte şi nu mi-a mai răspuns. Totdeauna făcea aşa, în desele noastre întâlniri, când vroia nu să aud totul de la el, ci să încep să gândesc eu însumi, singur, la toate acestea. Nici nu-mi trecea prin cap! Da, bine, n-o să ignor lumea fiindcă nu mă va ignora ea pe mine… Şi ce să fac? Am înţeles că el făcea, dar nu-mi dădeam seama ce.

Ne-am despărţit cu promisiunea că o să ne scriem, deşi… hm!… a mai spus el, scrisori în zilele noastre nu se mai scriu, din multiple motive…

— Eu o să-ţi scriu, i-am răspuns fără să-l mai întreb care ar fi acele multiple motive…

Spre sfârşitul unei întâlniri avea o oboseală, arăta puţin absent, atins de o vagă şi curioasă plictiseală… Fuma fără plăcere, nici cafeaua filtru nu-şi mai făcea efectul… semnalul pentru mine că trebuia să ne despărţim…