XI

În aceeaşi după-amiază am luat trenul şi am plecat. Era în decembrie 48. După debut petrecusem vara la Bălceşti, să scriu un roman. Îl scrisesem, era un eşec, la întoarcere, în septembrie, nu-mi mai plăcuse deloc. Acum părăsisem Bucureştiul, şi ce era şi mai grav, şi serviciul, şi mă retrăsesem în munţi, s-o iau de la cap… Eşecul din vară nu mă neliniştea, fiindcă trăiam încă sub euforia debutului în volum, care oricum, în ciuda injuriilor, fusese un succes. Starea mea de spirit se echilibra. Aveam douăzeci şi şase de ani, trecusem printr-un război în care nu murisem, debutasem în literatură chiar în toiul acestui război, aveam iluziile întregi…

Din primele clipe după ce mi-am desfăcut geamantanul, m-am simţit liber, deşi încătuşat nu mă simţisem decât în armată şi gândul a apărut parcă lângă mine cu întrebarea: ai venit să scrii; ei, ce-o să scrii? Mi-am făcut foc în sobă, m-am aşezat la masă să văd dacă stăteam bine pe scaun şi mi-am aranjat pe ea cărţile cu care venisem, hârtia, sticla cu cerneală şi stiloul. Aveam ceva bani în buzunar de care însă n-aveam nevoie, fiindcă atât odaia cât şi masa erau gratuite, focul ardea în sobă trosnind şi mă simţeam cu desăvârşire singur şi fericit de tinereţea mea. Venisem acolo la recomandarea ministerului de unde plecasem, a lui Minai Novicov, care mă simpatiza. El citea presa literară şi în general toată presa şi fără să-l cunosc mă chemase la el prin iunie.

— Văd, zice, că presa ţi-a acordat multă atenţie şi s-au cam repezit asupra cărţii dumitale. Nu e aşa de important ce zice presa, zic şi ei ce li se spune, ca nişte idioţi. Mai important e viitorul dumitale şi la asta ei nu vor să se gândească. Uite, zice, avem la Bălceşti o frumoasă casă pe care ne-a cedat-o o rudă a lui Bălcescu. Du-te acolo şi lucrează. Stai cât vrei, până termini noua carte. Ai acolo brazi, grădină, dealuri, te plimbi şi te inspiri…

— Hm! i-am răspuns, mă bucur că sunteţi un om care crede în inspiraţie şi nu în lozincile cu care m-au întâmpinat Niculae Corbu şi J. Popper. Acesta din urmă a scris chiar în Flacăra, unde sunteţi director. Deci dumneavoastră l-aţi pus să mă înjure.

A râs, cu entuziasm parcă. Deci aşa era.

— O să mă duc la Bălceşti, i-am mai spus, dar ce fac cu serviciul meu de funcţionar la „Societatea scriitorilor”?

— Nu e nimic, se aranjează, zice.

Am crezut că aranjează el. Când i-am spus preşedintelui, Zaharia Stancu, şi secretarului general, Ion Călugăru, de intenţia mea, mi-am dat seama că nu aranjase nimic.

— Da, da, da, mi-a răspuns preşedintele ca şi când s-ar fi aşteptat să-l întrerup, da, da, am auzit că ai debutat. Da, da, dar până să ajungi scriitor, îţi mai trebuie. Da, mult îţi mai trebuie. Trebuie să înduri. N-am citit cartea, să văd dacă e bună sau proastă, aşa că te duci la Bălceşti şi stai numai o lună. Da, o singură lună, pe urmă te întorci să vedem ce-ai scris.

Totul spus pe un ton agresiv. De altfel, când fusese instalat tot aşa vorbise şi la adunarea scriitorilor, veniţi să-l audă. Striga la ei. Vorbea tare. Îi ameninţa. Încât nu m-am mirat. Ion Călugăru îl aproba. Nici el nu era altfel. Când intrasem prima oară în biroul lui cu hârtii şi începusem: „domnule Călugăru…” „Eu nu sunt domn cu dumneata”, mă întrerupse el. „Tovarăşe Ion Călugăru.” „Eu nu sunt tovarăşul dumitale.” Cunoaşteţi geniul meschinilor? Acesta e, să te facă să nu mai ai ce să le răspunzi. Într-adevăr, ce puteam să-i mai spun? Şi totuşi îmi plăcea de el ca scriitor, publicase tocmai atunci o nuvelă, „Măseaua stricată”, titlu care se inspira dintr-o lozincă a acelor ani: să scoatem dintre noi măselele stricate. Avea însă o replică de bună ironie: la o manifestaţie masele cântau: Hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim! Şi un reacţionar de pe margine bolborosind: „Ei şi dacă ai să te uneşti rob cu rob ce-ai să faci?!”

Nu credeam că e atât de ranchiunos. Fiindcă ăsta era sentimentul pe care ţi-l inspira. De altfel ironia soartei îl adusese tot în preajma lui Zaharia Stancu şi anume în rol de subaltern, cum îi prezisese teleormăneanul cu mulţi ani înainte. Că, ameninţa autorul Cailor lui Cibicioc, o să vedeţi voi când o să venim noi la putere. „Călugăre, îi replicase Zaharia Stancu, când o să veniţi voi la putere, tot eu o să-ţi comand.”

Surâdeam privind aceşti bătrâni fără umor, sau cu umor acru sau involuntar. Îmi citiseră sau nu cartea, cert era că nu le plăcea de mine că vroiam să scriu aşa repede alta. Mi-o spuneau în faţă: trebuia să îndur.

Nici nu mă gândeam. „O să îndur poate altele, dar nu de la voi”, îmi spuneam. Într-adevăr, după o lună primesc o scrisoare de la şeful serviciului, domnul Răzvăşanu, în care îmi scria, nu fără îngrijorare, că situaţia mea era „extrem de periclitată” dacă nu mă întorceam imediat. Nu m-am întors şi am fost dat afară, dar în septembrie Mihai Novicov m-a angajat la el la minister, ca secretar de presă. În acelaşi timp el a pus pe Willi Mogfescu să scrie un lung articol: „Despre un viitor roman al lui…” adică al meu, bazat, lucru senzaţional pentru un tânăr autor, doar pe o simplă conversaţie dintre mine şi reporter. Subiectul evolua în lumea de la ţară, unde eu mă străduiam neapărat să descriu un Feodor Pavlovici Karamazov român. Nici nu mai vroiam să aud… Articolul a apărut în Flacăra pe o pagină întreagă, cu titlu pe cinci coloane. Nu l-am citit, nu din lipsă de respect pentru Mihai Novicov sau Moglescu, ci pentru că ştiam dinainte că nu poate exista în el nici o substanţă din moment ce nimeni nu-mi citise romanul. De altfel, niciunul nu mi-l ceruse să li-l dau. Era perfect!

Nu făceam chiar nimic la minister, dar într-o zi mă pomenesc că primesc la lectură un manuscris intitulat Desculţ, de Zaharia Stancu. Şi ce să fac eu cu el? am întrebat. Nici nu ştiam că eram cenzor, că eram plătitpentru asta. „Citeşte-l, mi-a spus o colegă şi fă un referat. E de pe la voi de la ţară”. „În ce sens să fac referat? Ce mă priveşte pe mine că e de pe la noi de pe la ţară? Treaba lui!” „Dacă e adevărat, dacă merită să apară”.

Am început să citesc, am luat prima frază: „Tudoreee… deschide poarta!” Apoi aliniatul următor: „Pe tata îl cheamă Tudor. Dar el rareori se află acasă.”

M-am oprit. Pe tata îl cheamă Tudor, dar el rareori se afla acasă. Şi ce dacă îl cheamă Tudor? Şi ce dacă el rareori se afla acasă?

Asta îmi amintea de compoziţiile noastre şcolăreşti. Mama e o femeie foarte bună, dar ea rareori se duce la biserică. Fratele meu e mare, dar el rareori ne bate, eţetera, eţetera. Rareori! Bravo, zic, începe bine (să te ferească Dumnezeu să ajungi pe mâna tinerilor, la discreţia lor; mai târziu avea să mă lege de Zaharia Stancu o strânsă prietenie literară când loviturile îndreptate împotriva lui aveau să-l domolească şi să caute sprijin în generaţiile tinere, să-l facă mai înţelept). Să vedem mai departe, mi-am zis eu atunci râzând. Cică „fuioare de fum scoteau pe nări telegari”. Zic „telegarii” e formidabil de bine zis şi încep să citesc cartea şi intru în miezul ei. Dau peste o scenă în care ţăranii erau puşi să culeagă via boierului cu botniţe la gură. N-am înţeles. Cum cu botniţe? Suntem un popor de idioţi? Şi după ce am terminat, am început să scriu un referat dur. Se respinge! Bătrânul meu tată şi alţi bunici cunoscuseră şi ei pe boieri, dar asemenea chestii nu-mi povestise nimeni niciodată.

Noroc că tocmai când îmi scriam eu referatul a venit cineva şi mi-a luat pur şi simplu manuscrisul de sub nas şi l-a dus cu sine. Unde? Spre tipar, fireşte, şi astfel a început cariera de excepţie a acestei cărţi fără să ţină seama de opiniile tânărului ei cenzor.

Pe la începutul lui decembrie am simţit că ora mea a sunat. N-aveam ce căuta la acel minister. Eşecul meu de la Bălceşti era uitat, îmi aminteam de promisiunea făcută cititorului la sfârşitul volumului meu de debut, că acei eroi din ultima nuvelă vor fi urmăriţi într-un conflict mai larg.

Şi acum stăteam în odaia mea din Sinaia şi după primele ore de exaltare, care ne stăpânesc totdeauna când suntem într-un oraş necunoscut şi nimerim şi într-o odaie mare şi frumoasă, ceva am simţit că se micşorează şi cade în starea mea de spirit: nimic nu mai zbura, iluziile se retrăgeau… M-am ridicat de la masă şi m-am culcat. Conflict mai larg? îmi spuneam, care conflict? Nu există nici un conflict. Ce poate să facă un ţăran? Să dea unuia cu sapa în cap că i-a călcat răzorul sau i-a jefuit ovăzul. În Ion, de Liviu Rebreanu, unul îi dă altuia cu sapa în cap că a venit la muierea lui, pe care o iubea mai dinainte. S-a scris! În Ţăranii, de Reymont, o muiere e pusă goală pe o grămadă infectă de bălegar de porci fiindcă nu avusese purtări frumoase. Ei na! Mare subiect! Premiul Nobel! Ca şi scena bătrânului ţăran care se duce să moară pe glia lui. Atât de previzibil! Marinarul vrea să moară pe mare, minerul în mină… Hotărât, eram pus pe nimicirea capodoperelor, şi numai Fructele mâniei de Steinbeck scăpa, deşi nici acolo nu-mi mai plăcea finalul forţat, cu un bărbat ameninţat de inaniţie care suge lapte din sânii unei tinere femei. Fără să ştiu, eram obosit de drum, de urcuşul de la gară cu geamantanul în mână până în dealul Furnica unde erau vilele destinate tuturor artiştilor. Chiar în aceeaşi zi vroiam să mă şi apuc de scris! „Mai e şi mâine zi”, mi-am spus amintindu-mi de frumosul final din Pe aripile vântului când Scarlett, copleşită de loviturile pe care i le dăduse viaţa, se întreba ce să mai facă. Aveam silă până şi de debutul meu. Eu însumi descrisesem cu lux de amănunte uciderea unui cal, violul unei fete pe câmp, isteria unui muribund, ţicneala unui băiat care are halucinaţii pe o colină scăldată în ceaţă, eţetera, eţetera. Un punct luminos păstram doar pentru o schiţă intitulată Salcâmul, apărută în Timpul, dar neinclusă în volumul de debut. De ce? Ce era cu schiţa asta de o lăsasem deoparte? Nu-mi mai plăcuse? Dimpotrivă, consideram că era lucrul cel mai inspirat pe care îl scrisesem… când tata… într-o zi… cel mai frumos salcâm… cu securea… de ce oare? Da, Mircea Grigorescu, redactorul şef al Timpului… Cu Miron Paraschivescu la el în birou… Ia ascultă domnule, cât costă un salcâm?… Bonom… entuziast… Două mii costă. Du-te la casierie şi-i încasează… Săracul Mircea Grigorescu. Ce-o fi făcând… După război… exclus din presă…

Brusc m-am trezit dimineaţa. Adormisem fără să ştiu cu lampa aprinsă, cu aceste gânduri. Le şi uitasem. Afară ningea. Brazii verzi erau încărcaţi de zăpadă. Pământul era alb. Oameni negri treceau agale prin această lume în care cerul cu pământul se contopeau. Zarea pierise în pădurile din faţa ferestrei.

M-am îmbrăcat şi am ieşit afară. O surpriză. O ştim, zăpada, dar când o vedem din nou, albul ei parcă ne spală gândurile. Chiar dacă nu vrem, ceva alb pătrunde şi în noi. Ne ninge; până şi pe chipul omului murdar apare un surâs: ochiul lui uimit de întruchiparea a ceea ce e imaculat îl face să-şi aducă aminte că şi el a fost odată curat şi e nedumerit că iată, poate fi din nou, cel puţin atâta timp cât de sus cade asupra lui, anume parcă pe căciula pe care o poartă pe cap, peste genele ochilor, fulgii de zăpadă care de sus, din cer, în căderea lor, şi-au păstrat minunatele forme de stele mici, care i se topesc ca o părere pe mâini şi pe faţă. E, poate, o atingere diafană de care n-a avut parte? Sau pe care a gonit-o înrăit ca un câine care a primit numai lovituri? „Iată paradisul! am gândit, care e locul tău în el…?” Am intrat în vila în care ni se servea masa. Am mâncat unt cu pâine şi dulceaţă, cu cafea cu lapte. Nu era încă nimeni în sufragerie. Mi-am continuat plimbarea prin ninsoare. Curând am auzit o voce interioară pe care o cunoşteam de mult, din lungii ani pe care îi petrecusem pe câmpia scăldată în soare. O uitasem fugind de ea şi anii o acoperiseră. Când mă culcam pe pământ şi muţenia lui îmi şoptea: „Şi tu vei fi mut şi vei fi una cu mine. Noi doi suntem prieteni, te las să trăieşti, bucură-te, dar eşti al meu. Nu acum, când eşti un copil, mai târziu… Restul, viaţa care ţi-a fost dată îţi aparţine, faci cu ea ce vrei, dar dacă mă uiţi, cu atât mai mare îţi va fi surpriza după ce anii tăi vor trece, când ne vom întâlni din nou şi va trebui să-ţi dai seama că nimic nu ţi-a mai rămas afară de mine. Nu mă uita şi atunci ai să vezi că tot ceea ce vei trăi, îţi va apărea ca un dar şi nu ca o cucerire a ta smintită. Nu e aşa că e plăcut să stăm noi de vorbă împreună? Când te întinzi cu spatele pe mine şi deasupra vezi cerul şi norii? N-o să ai niciodată mai mult decât ceea ce simţi în aceste clipe, nu uita, o, nu uita, şi atunci când va trebui să ne revedem şi să-ţi dau adăpost, vei fi ca şi acum şi nu te vei speria…” „Bine, am zis, înotând în ninsoare, mă plictiseşti, îţi cunosc glasul de mult… Florile câmpului îmi şopteau şi ele acelaşi lucru, ca şi cântecul greierilor sau apariţia berzelor în grâu, strigătul pitpalacului şi ţipătul ciocârliei, nu te uită nimeni, fii fără grijă.”

În nopţile lungi de iarnă săream din somn chemat de un glas pe care îl auzeam aievea, glas de fată care îmi striga numele la geam. Nu era glasul lui, al pământului, erau ielele, şi mă piteam lângă spatele lat al tatei şi aşteptam îngrozit să mă mai cheme o dată. Dar tăcerea casei şi auzul meu treaz mă făceau să înţeleg că glasul strigase din mine şi nu de la fereastră, mă linişteam şi readormeam. Într-o seară am întârziat prea mult pe mirişte şi n-am băgat de seamă că noaptea căzuse pe neaşteptate şi nu mai era nimeni pe câmpie, totul era pustiu în jur. O clipă n-am mai ştiut încotro e satul şi nici care era drumul spre el, la dreapta sau la stânga. „Trebuie să ştie caii”, am gândit şi m-am apropiat de unul din ei, să-l despiedic şi să-i pun căpăstrul în cap. Când să i-l pun, deodată calul a avut o mişcare de nesupunere. În clipa următoare i-am auzit glasul: „Ia, bă, mâna de pe mine!” mi-a spus. Nu era nici supărat, nici furios, pur şi simplu îmi cerea să iau mâna de pe el. Am înlemnit alături, în timp ce el şi-a lăsat capul în jos liniştit şi a continuat să pască. Am încercat din nou şi mintea mea buimăcită de angoasa câmpiei s-a limpezit ca şi când s-ar fi făcut lumină. Am strigat să-mi aud propriul glas, i-am legat, am încălicat şi de astă dată cuminţenia şi sforăiturile lor de cai m-au liniştit cu totul, am început să cânt fluierând şi până acasă am şi uitat ce păţisem. Iată însă că şoapta lui reapărea şi asta mi se întâmpla adesea şi totdeauna numai în mijlocul naturii. Uneori o acceptam resemnat, o cunoşteam prea bine, alteori însă era o surpriză totală, mă pomeneam exclamând: „Hai, taci, doar calc pe corpul tău, toţi călcăm, ştiu că viaţa e un dar, e inutil să-mi reaminteşti”.

Feeria din jur nu era un vis, nu se spulbera, fulgii dansau, ai fi zis chiar că se zbenguiesc şi expresia „natura în sărbătoare” care mi-a venit în minte, m-a făcut să surâd cu ironie. Da, natura poate fi în sărbătoare pentru iubitorii ei închipuiţi, care se credeau eterni, sau voiau să uite că sunt muritori, crezând o clipă că se puteau aranja cu ea.

Am trecut pe lângă un restaurant a cărui firmă avea în mijloc pictată o pisică. Am citit firma care era scrisă cu trucul suprarealiştilor: Restaurant la pisica D. Pasăre şi berărie neagră N. Coliban. Pe urmă am văzut că pisica încurca sensul, trebuia citit: Restaurant şi berărie la „Pisica Neagră” D. Pasăre şi N. Coliban. Am intrat înăuntru. Vesel, am băut o bere şi m-am întors. N-am făcut o plimbare lungă să mă pierd în ninsoare şi să mă rătăcesc, cum i se întâmplă lui Hans Castorp din Muntele magic a lui Thomas Mann şi n-am s-o descriu în lungi capitole, interminabile, ca să fac să ningă în aceste pagini. Aveam de dat un răspuns la o întrebare: Ce să scriu.

De ce să scriu, nu mă întrebam. N-aveam nimic de răzbunat, nici nu simţeam că trebuie să vorbesc despre osemintele bunilor mei vărsate în mine, vârsta testamentului era departe. Tatăl meu nu spintecase burta boierului sau vechilului în timpul răscoalei, să bage fasole în ea, şi nu ştiam nici cine e bunicul şi cum trăise el, nu-mi povestise nimeni nimic. Nici pe bunica n-o cunoscusem, muriseră de tot, niciodată n-am ştiut nici măcar cum îi cheamă. Nici pe bunicul sau bunica după mamă nu-i cunoscusem, dar mama ne povestise totuşi lucruri deosebite despre ei. Din alt sat. Oameni înstăriţi, fraţi vajnici (morţi şi ei parcă, atât de îndepărtaţi mi se păreau). Cum să scrii despre ceva care nu trăieşte decât în amintirea mamei, secret copleşit de familia ei grea, cu copii diferiţi, o fată din prima ei căsătorie, o altă fată până la convieţuirea ei cu tata, apoi trei copii cu care venea tata, şi apoi alţi trei copii făcuţi împreună, o fată şi doi băieţi, unul din ei, cel mijlociu, fiind eu.

M-am întors în vila mea, m-am aşezat la masă şi am rămas cu privirea pierdută în ninsoarea de afară. Gândurile blocate, inerte, sufletul cu elanul prizonier. Ce să scriu? A scrie inspirat de Dostoievski cum încercasem, văzusem ce-mi ieşise. Nu cumva nu mai aveam nimic de spus? am gândit; Şi-atunci mi-am amintit de trei scriitori pe care îi zărisem într-o zi, după debut, chiar în acel an, prin vitrina unui restaurant. M-am dus la ei. Îi cunoşteam, petrecusem împreună prin cafenele ore de ameţeală şi entuziasm şi mă bucuram să-i revăd… Dar nici nu m-au lăsat să deschid gura. Ce mi-a intrat mie în cap? m-au luat ei în primire, cred că dacă am publicat o carte… Şi o ploaie de injurii la adresa cărţii, cuvinte urâte la adresa mea, prevestiri că o să mor într-un şanţ… Ce eram eu? Ei, ce credeam că sunt? Era singura întrebare care m-a împiedicat să ies imediat afară. De unde să ştim noi ce suntem?! Marile întrebări le pun şi ticăloşii, cu un aer triumfător. Cine poate să răspundă? Nu pentru ei, ci pentru mine. Ce era mai curios, şi ceea ce mă reţinea, era faptul că nu se înţeleseseră între ei dinainte, reacţionaseră câteştrei spontan îndată ce mă aşezasem la masa lor. Iar eu crezusem că numai gloabele literare păstrează în ele un venin distilat. Am plecat în cele din urmă. Prin geam, din stradă, arătau gravi, tăcuţi, ai fi zis că erau nişte conspiratori care puneau ceva la cale. Deşi tineri, i-am văzut bătrâni, într-o străfulgerare. Unul avea o lucire de nebun în ochi, altul gras, blond, privire porcină, al treilea sumbru, posac, buze subţiri, figură care nu prevestea nimic bun… Se înţeleseseră între ei, prin afinităţi scabroase care îmi scăpau, să mă întâmpine astfel, cu o ranchiună care nu ştiam de unde vine, fiindcă nu le făcusem nimic…

I-am uitat imediat atunci, dar acum ura lor se insinua: şi dacă au dreptate, mi-am spus, şi n-o să mai scriu nimic? Vertiginos, alungând imaginea celor trei, gândul mi s-a îndreptat spre un om care, pe deasupra micimilor umane, era pasionat de cuvântul scris. Acolo, în faţa hârtiei, mai puternică decât marmura, îmi spusese el odată, artistul forţează natura, dându-i un înţeles, în timp ce ea, oarbă, nu are unul… Miron Paraschivescu!

Ce-o fi făcând? Ultima dată, prin septembrie, fusesem cu el la o piesă şi acolo, în plin spectacol, se ridicase şi strigase să iasă Arghezi afară din sală. Fireşte, Arghezi nu era acolo, ci doar în mintea turmentată de febră a poetului. L-am scos eu din sală şi l-am dus la el, în blocul Aro, şi până să vină medicul, cu ajutorul telefonului a început să dirijeze mari mase de oameni în revoluţie. El era un conducător… Ieşea şi pe balcon şi dând din mâini cânta „Internaţionala” în faţa unei mulţimi închipuite adunată să-l aclame ca pe Troţki, sau ca pe Malraux, idolul său. Pe urmă revenea la telefon şi cu glas măreţ continua: „Ana, tu preiei conducerea în sectorul galben. Luca, tu te pregăteşti să intri în foc venind de la uzinele Malaxa… Dej, tu…” Curând se vindecase şi dispăruse la Cluj. Ce căuta el la Cluj? Vroia să conducă acolo, mai modest, o revistă, pasiunea lui lucidă.

Gândul mi-a zburat apoi la Ion Caraion. Ce-o fi făcând şi Ion Caraion? Locuisem împreună, prin '45, mai multe luni, într-o frumoasă cameră pe Aleea Suter, pe urmă ne despărţisem ca să ne revedem prin aprilie sau martie '48, în birourile editurii „Cartea Românească” care înainte de decretul din iunie avea un director nou, Lăzărescu, şi redactori de asemenea noi, Caraion, Constantin Streia (căruia îi apăruse romanul Zbucium) şi Sen Alexandru, un tânăr cu care ulterior aveam să am lungi discuţii asupra rolului personalităţii în istorie.

Caraion m-a întâmpinat cu vădită surpriză, că iată, ne vedem din nou şi în ce situaţie fericită pentru mine… „De, ce?” „Ei de ce, a râs neîncrezător de mirarea mea, şi brusc: păi n-ai dat un volum aici?” Şi aproape că a ţipat: „Va apărea!” Era adevărat, volumul meu de nuvele Întâlnirea din Pământuri care întârziase mult la un cunoscut şi fad foiletonist literar, dar influent, trecuse apoi printr-un concurs la Cultura naţională, stătea de câteva luni la „Cartea Românească”, director Toneghin. Acum nu mai era Toneghin, cu trei luni înainte de naţionalizare cunoscuta editură avea deja în ea oameni noi. În două luni l-au publicat în două ediţii.